Dezvoltarea psihosocială la vârsta adultă emergentă și de adult tânăr

Conspect al articolului ”Dezvoltarea psihosocială la vârsta adultă emergentă și de adult tânăr”, de Papalia, Olds și Feldman.

Vârsta adultă emergentă: tipare și sarcini 
Trasee diferite spre vârsta adultă 

Pentru mulți tineri, vârsta de adult emergent este o perioadă a experimentelor, înainte de a-și asuma anumite roluri și responsabilități. Traseele individuale către vârsta adultă sunt influențate de factori precum gen, abilități academice, atitudini, așteptări și clasa socială. Adulții emergenți de ambele sexe tind să își prelungească studiile și amână conceperea unui copil.  

Un studiu longitudinal, care a urmărit elevi în ultimul an de liceu din 1975 arată că adulții emergenți care nu se căsătoriseră încă, nu aveau copii, urmau o facultate și nu locuiau cu părinții aveau un nivel mai înalt al satisfacției. În alt studiu, tinerii cu mobilitate socială în sens descendent tindeau să plece de-acasă mai devreme, să primească mai puțin sprijin, să renunțe la studiile superioare și să aibă copii mai devreme.  

Dezvoltarea identității 

Deși Erikson vedea căutarea identității drept sarcina principală a adolescenței, în țările postindustrializate căutarea identității se prelungește tot mai mult.  

Recentrarea este termenul propus pentru procesul aflat la baza trecerii la identitatea adultă. Aceasta reprezintă un proces cu trei stadii, în care puterea, responsabilitatea și luarea deciziilor trece treptat de la familia de origine spre tânărul independent. 

În primul stadiu, persoana continuă să fie încorporată în familia de origine, dar cresc așteptările de autonomie și autodirecționare. 

În stadiul al doilea, persoana este în continuare legată de familie, dare nu mai este încorporată. Implicarea într-o varietate de sarcini de învățare, muncă și relații intime marchează această etapă. În finalul stadiului, persoana se orientează spre angajamente serioase și are resursele pentru a le obține.  

Al treilea stadiu apare în jurul vârstei de 30 de ani. Acum persoana ajunge la vârsta de adult tânăr, fiind marcat de independență față de familie și angajament față de o carieră, un partener sau copii. 

Cercetările asupra identității au arătat că doar 10-30% din tinerii occidentali reușesc să traverseze cu succes ceea ce Marcia numea stare de moratoriu. Majoritatea adoptă o abordare pasivă, intrând într-o stare de difuzie, sau ascultă de ceea ce spun cei din jur, intrând într-o stare de prescriere. Moratoriul prelungit poate rezulta în tinere prelungită. Chiar și așa, 3 din 4 tineri ajung la o identitate ocupațională până la finalul celui de-al treilea deceniu de viață. La 10-20% de persoane persistă confuzia, lipsindu-le fidelitatea – credința în ceva mai vast decât ei.  

Explorarea identității este oarecum diferită pentru minoritățile etnice. Mulți tineri trebuie să își asume responsabilitățile de adult mai devreme decât cei de-o seamă cu ei. În același timp, ei tind să păstreze relații foarte strânse și interdependente cu familia, simțindu-se obligați să-i susțină financiar. Mai mult, ei sunt deseori presați să se căsătorească și să aibă copii. Astfel, vârsta adultă emergentă este scurtată pentru aceștia.  

În plus, la ei apare o nouă problemă de identitate, legată de etnie. Dacă trăiesc în medii diferite de cultura lor de origine, ar putea începe să pună la îndoială valorile tradiționale ale culturii lor. Pentru a obține o identitate etnică, ei trebuie să se înțeleagă pe sine atât în contextul unui grup etnic, cât și ca parte a unei societăți largi și diverse.  

Într-un studiu longitudinal asupra familiilor din Noua Zeelandă, relațiile pozitive dintre părinți și copii la începutul adolescenței au fost predictorul unor relații calde și mai puțin conflictuale când copiii au ajung la vârsta de 26 de ani. Aceste relații erau mai bune atunci când adultul tânăr era căsătorit, dar fără copii, implicat în activități productive și nu locuia cu părinții.  

Din ce în ce mai mulți adulți tineri ajung să locuiască cu familia. Adulții emergenți din familiile cu venit mare au o probabilitate mai înaltă de a locui cu părinții. Printre motive se numără costul ridicat la studiilor și greutatea angajării.  

Copiii adulți care continuă să locuiască cu părinții ar putea avea dificultăți în a renegocia relația cu aceștia. Tendința ca adulții emergenți să locuiască în casa părinților există și în unele țări europene. De exemplu, în Italia lipsește ajutorul guvernamental pentru tinerii șomeri.  

Deși locuirea cu părinții era asociată cu un nivel mai slab de satisfacție, această relație devine mai puțin valabilă pe măsură ce practica se răspândește. Ba chiar s-ar putea vorbi de o nouă etapă în dezvoltare – vârsta adultă în căminul părintesc.  

Dezvoltarea personalității – patru concepții 
Modelele stadiilor normative 

Modelele stadiilor normative afirmă că adulții traversează o succesiune elementară de modificări psihosociale corelate cu vârsta. Modificările sunt normative deoarece par să fie întâlnite la majoritatea membrilor populației și se produc în etape succesive, uneori marcate de crize emoționale.  

Al șaselea stadiu al dezvoltării psihosociale descris de Erikson este intimitate vs izolare. Conform lui Erikson, dacă  nu se pot angaja personal și profund față de alții, adulții tineri riscă să devină excesiv de izolați și de preocupați de sine. Totuși, un anumit nivel de izolare este necesar pentru a reflecta la viața lor. De asemenea, în cadrul acestei etape adulții tineri își dezvoltă un simț etic. Rezolvarea acestui stadiu duce la virtutea iubirii – devotamentul reciproc a doi parteneri care au ales să-și unească viețile.  

Teoria a fost criticată pentru excluderea oamenilor necăsătoriți, celibatari, homosexuali și fără copii. O altă critică ține de adoptarea modelului masculin, în care intimitatea se dezvoltă după identitate.  

Cei care au continuat ideea lui Erikson sunt Vaillant și Levinson. În 1938, Vaillant a făcut un studiu longitudinal pe un grup de studenți de la Harvard. Astfel, în jurul vârstei de 20 de ani, mulți bărbați continuau să fie dominați de părinți, dar la 30-40 de ani de viață au ajuns la autonomie, s-au căsătorit, au făcut copiii și și-au întărit prieteniile.  

Levirson și colegii săi au efectual interviuri și teste de personalitate la bărbați cu vârste între 35 și 45 de ani, dezvoltând o teorie a personalității bazată pe o structură a vieții evolutivă. Între 17 și 33 de ani, aceștia își construiesc o primă structură, provizorie. Are loc părăsirea căminului părintesc, devenind independenți financiar și emoțional. În jurul vârstei de 30 de ani, are loc reevaluarea acestei structuri, stabilind obiective și un interval de timp pentru îndeplinirea lor. Felul în care se confruntă cu problemele din această etapă va influența cât de bine va face față la tranziția spre vârsta mijlocie.  

Într-un studiu asupra a 45 de femei s-a constatat că femeile prezintă tipare asemănătoare de dezvoltare. Însă femeile s-ar putea confrunta cu alte constrângeri psihologice și de mediu în construirea structurii vieții, iar tranziția durează mai mult. 

Toate aceste studii s-au bazat pe eșantioane mici de persoane, născută între 1920 și 1945. Dezvoltarea acestor persoane a fost influențată de evenimente la nivelul societății care au fost unice pentru cohortele din care făceau parte. În prezent, adulții tineri urmează trasee mai diverse, care ar putea diferi de participanții la aceste studii. În plus, aceste rezultate s-ar putea să nu fie valabile în cadrul altor culturi.  

Psihologii au identificat strategii de dezvoltare ce trebuie aplicate pentru adaptarea la fiecare stadiu. Printre sarcinile de dezvoltare ale unui adult tânăr se numără părăsirea casei părintești în vederea studiilor superioare, a muncii sau a serviciului militar, formarea de prietenii și relații de iubire și dezvoltarea sentimentelor de eficacitate și individuare. Individuarea reprezintă sentimentul de sine ca persoană independentă și autonomă.  

Modelul bazat pe momentul producerii evenimentelor 

Modelul bazat pe momentul producerii evenimentului afirmă că traiectoria dezvoltării depinde de momentul când survin anumite evenimente în viața oamenilor. Evenimentele de viață normative sunt cele care survin în anumite momente ale vieții, precum căsătoria sau intrarea în rolul de părinte. De obicei, oamenii sunt conștienți de sincronizarea lor și de ceasul social – normele și așteptării societății cu privire la momentul producerii lor.  

Dacă aceste evenimente se produc la timp, atunci dezvoltarea se desfășoară lin. Dacă nu, poate apărea stresul. Stresul poate fi provocat de un eveniment neașteptat, precum pierderea serviciului, de un eveniment produs la un moment neașteptat, precum văduvia la vârsta de 35 de ani sau de imposibilitatea producerii unui eveniment, precum inabilitatea de a avea copii.  

Momentul tipic producerii evenimentelor variază de la o cultură la alta și de la o generație la alta. Creșterea vârstei medii când adulții se căsătoresc pentru prima oară în SUA și tendința de a amâna nașterea primului copil sunt exemple de evenimente pentru care momentul producerii s-a deplasat.  

Modelele trăsăturilor – cei cinci factori descriși de Costa și McCrae 

Modelele trăsăturilor urmăresc stabilitatea și schimbarea la nivelul trăsăturilor de personalitate. Costa și McCrae au elaborat și testat un model cu cinci factori – neuroticismul, extraversiunea, deschiderea față de experiență, conștiinciozitatea și amabilitatea.  

Neuroticismul este un grup de șase trăsături care indică instabilitatea emoțională, cuprinzând anxietatea, ostilitatea, depresia, timiditatea, impulsivitatea și vulnerabilitatea. Extraversia are șie a șase fațete – căldură, spirit gregar, asertivitate, activitate, căutarea senzațiilor și emoțiile pozitive. Oamenii care sunt deschiși sunt dispuși să încerce lucruri noi și să adopte idei noi. Oamenii conștiincioși sunt cei cu rezultate deosebite, sunt competenți, ordonați, hotărâți, disciplinați și își respectă îndatoririle. Oamenii amabili sunt încrezători, direcți în exprimare, altruiști, supuși, modești și ușor de influențat.  

Studiile arată atât un nivel înalt de stabilitate a acestor trăsături, dar și schimbări observabile. Direcția schimbării variază de la o trăsătură la alta. În general, conștiinciozitatea și amabilitatea au crescut, iar neuroticismul, extraversiunea și deschiderea au scăzut. Aceste tipare par să fie universale transcultural, având caracter de maturizare. Alte studii contrazic aceste rezultate, arătând ca la vârsta de adult tânăr toate s-au modificat într-o direcție pozitivă, mai ales cu privire la trăsături ale dominanței, precum asertivitatea, conștiinciozitate și stabilitate emoțională.  

Oamenii cu cariere de succes și mulțumitoare prezintă o creștere disproporționat mai mare a stabilității emoționale și a conștiinciozității. În schimb, oamenii care prezintă absenteism sau agresivitate la locul de muncă prezintă diminuarea acestor trăsături.  

Factorii Big Five par să fie corelați cu sănătatea și starea de bine. Conștiinciozitatea a fost relaționată cu prezența unor comportamente sanogene. Trăsăturile au fost asociate și cu satisfacția în relație, relația părinte – sugar și tulburările de personalitate. Oamenii cu un nivel înalt de neuroticism au o probabilitate mai mare de a prezenta anxietate sau depresie. În schimb, cei cu un nivel scăzut de extraversiune prezintă o probabilitate mai mare de a avea fobie socială și agorafobie.  

Modele tipologice 

Cercetările tipologice urmăresc să completeze și să extindă cercetările asupra trăsăturilor, analizând personalitatea ca un întreg funcțional. Cercetătorii au identificat trei tipuri de personalitate – cu eu rezilient, controlată excesiv și insuficient controlată. Cele trei tipuri se deosebesc prin reziliența eului – adaptabilitatea în condiții de stres și prin controlul eului – autocontrol. 

Oamenii cu eu rezilient sunt bine adaptați, încrezători în sine, independenți, atenți, serviabili, cooperanți și orientați spre sarcină. Oamenii controlați excesiv sunt timizi, tăcuți, anxioși  și de încredere. Ei tind să-și păstreze gândurile pentru ei și să se retragă din conflicte, fiind expuși la depresie. Oamenii insuficient controlați sunt activi, energici, impulsivi, încăpățânați și ușor de distras.  

Un studiu longitudinal demonstrează puterea de predicție a acestor tipuri de personalitate. De exemplu, copiii controlați excesiv ca preșcolari aveau o probabilitate mai mare de a fi conservatori politic la 23 de ani. În schimb, cei care erau insuficient controlați aveau o probabilitate mai mare de a fi liberali. Controlul și reziliența au fost predictori și pentru consumul de substanțe și depresie la 18 ani. 

Un alt studiu arată că acei copiii care erau excesiv controlați tindeau să fie mai timizi spre sfârșitul adolescenței și vârsta adultă emergentă. În schimb, cei insuficient controlați erau mai agresivi. Aceste trăsături s-au accentuat între 17 și 23 de ani. Mai mult, ambele tipuri au prezentat mai multe dificultăți decât cei cu eu rezilient.  

Temeliile relațiilor intime 

Un element important al intimității este dezvăluirea de sine. Oamenii devin mai intimi și rămân intimi prin dezvăluiri reciproce, reactivitate la nevoile celuilalt și acceptare și respect reciproc.  

Prietenia 

La vârsta adultă emergentă prieteniile pot fi mai instabile decât anterior și ulterior datorită multitudinii de schimbări. Prieteniile adulților tineri tind să se centreze pe muncă și parentaj. 

Adulții tineri necăsătoriți se bazează mai mult pe prietenii pentru a-și îndeplini nevoile sociale, comparativ cu adulții tineri căsătoriți și cu copii. Numărul prieteniilor și timpul petrecut cu prietenii se reduc de-a lungul perioadei de adult tânăr.  

De regulă, femeile au prietenii mai apropiate decât cele ale bărbaților. Bărbații au o probabilitate mai mare de a împărtăși informații cu prietenii, fără a face confidențe. Mai mult, femeile au o probabilitate mai mare de a discuta probleme conjugale și de a primi sfaturi prietenilor.  

Numeroși adulți încorporează prietenii în rețele familiale. Acești prieteni apropiați și susținători sunt considerați rude fictive. Studiile arată că tot mai mulți tineri sunt lipsiți de confidenți intimi.  

Iubirea 

Potrivit teoriei triunghiulare a iubirii, elaborată de Sternberg, felul cum se dezvoltă iubirea este o poveste. Există trei elemente centrale ale iubirii – intimitatea, pasiunea și angajamentul. Intimitatea presupune dezvăluiri despre sine, care duc la apropiere și încredere. Pasiunea are la bază instincte interne care traduc excitația fiziologică în dorință sexuală. Angajamentul, componenta cognitivă, este decizia de rămâne cu persoana iubită. 

Pe baza acestor dimensiuni pot exista opt tipuri de iubire. În lipsa iubirii, toate cele trei componente lipsesc. În simpatie, intimitatea este singura componentă prezentă. Atunci când doar pasiunea este prezentă, vorbim despre dragoste nebună. Iubirea goală apare când doar angajamentul este prezent în relație. Iubirea romantică implică intimitate și pasiune, iar iubirea camaraderească implică intimitate și angajament. Iubirea prostească presupune doar pasiune și angajament. Atunci când toate cele trei componente sunt prezente, vorbim despre iubire împlinită. 

Stiluri de viață conjugale și neconjugale 
Viața ca persoană necăsătorită 

Tendința de creștere a numărului de persoane necăsătorite este mai pronunțată la femeile afro-americane. Atât în rândul femeilor necăsătorite caucaziene, hispanice sau de culoare, acestea aveau greutăți în a găsi bărbați necăsătoriți cu același nivel de studii și din același mediu social. Din cele trei grupuri, cele afro-americane erau împăcate cu situația.  

Multe persoane aleg să rămână necăsătorite. În prezent, cele mai multe femei se întrețin singure și presiunea socială de a se căsători este mai redusă.  

Relațiile între homosexuali și lesbiene 

Cuplurile de homosexuali și lesbiene tind să fie cel puțin la fel de satisfăcute cu relația lor ca și cele heterosexuale, deși satisfacția tinde să se reducă în timp. În studiile longitudinale asupra cuplurilor de același sex și heterosexuale, rezultatele indică același nivel de sănătate. 

Totuși, au fost identificate și o serie de diferențe. În primul rând, cuplurile de același sex au o probabilitate mai mare de a negocia cuplurile gospodărești pentru a ajunge la un echilibru satisfăcător. În al doilea rând, aceste cupluri tind să rezolve conflictele într-o manieră mai agreabilă. În al treilea rând, cuplurile de același sex sunt mai puțin stabile.  

Coabitarea 

Coabitarea este un stil de viață tot mai răspândit, în care partenerii necăsătoriți implicați într-o relație sexuală trăiesc împreună. Rapoartele cu privire la diferite țări prezintă probabilități diferite ca un cuplu să aleagă coabitarea. De exemplu, în Franța probabilitatea este de 83%, iar în Polonia de 5%. Majoritatea femeilor care aleg o relație în coabitare nu au fost căsătorite anterior. Potrivit unei analize, SUA pare să fie într-o etapă de tranziție, coabitarea devenind un stil de viață de sine stătător, fără a mai reprezenta o tranziție spre căsătorie.  

Studiile arată că relația de coabitare rezultă într-un nivel mai scăzut de satisfacție și este mai puțin stabilă decât căsătoria. Aceste efecte apar mai ales ca partenerii care au așteptări divergente cu privire la diviziunea sarcinilor gospodărești. Partenerii de coabitare tind să amâne căsătoria până când circumstanțele economice le permit asta. Despărțirea acestor cupluri este relaționată cu scăderea venitului cuplului. 

Unele studii arată că acele cupluri care se căsătoresc după coabitare au un nivel mai scăzut de satisfacție și o probabilitate mai mare de a divorța. Însă un alt studiu arată că femeile care au coabitat și au avut relații sexuale premaritale doar cu viitorul soț nu prezintă riscuri mai mari de divorț.  

La nivel etnic, cuplurile de culoare și cele hispanice au o probabilitate mai mică de a vedea coabitarea drept precursorul căsătoriei și o probabilitate mai mare de a vedea coabitarea ca pe un stil de viață.  

Cuplurile mai vârstnice au o probabilitate mai mare de a prefera coabitarea ca alternativă a căsătoriei. Partenerii de coabitare mai vârstnici prezintă un nivel mai mare al satisfacției cu relația, comparativ cu cei tineri.  

Coabitarea după divorț este mai răspândită decât coabitarea premaritală și poate funcționa ca formă de alegere a partenerului de recăsătorie.  

Căsătoria 

Numărul de căsătorii ale adulților emergenți nu pare să e fi schimbat, comparativ cu începutul secolului XX. Însă s-a modificat atitudinea lor față de căsătorie. Potrivit unor interviuri, căsnicia tradițională, cu rolurile ei de gen, nu mai este valabilă. Tinerii se așteaptă la mai mult spațiu pentru interesele și ocupațiile individuale, atât în interiorul căsniciei, cât și în afara lor. De asemenea, se pune mai mult accentul pe prietenie și compatibilitate. Mai mult, tinerii nu mai văd căsătoria ca pe un pas în maturizare, ci ca pe un eveniment care apare după maturizare. În plus, vârsta de căsătorie a crescut în țările industrializate. 

În ceea ce privește activitatea sexuală, tinerii căsătoriți au o activitate sexuală mai frecventă decât cei necăsătoriți, dar mai puțin frecventă decât cei aflați în relații de coabitare. Totuși, cuplurile căsătorite declară mai multă satisfacție emoțională în urma contactului sexual. În ceea ce privește relațiile extraconjugale, această practică este mai răspândită la cuplurile tinere și de aproape două ori mai frecventă la bărbați.  Existența unei relații extraconjugale pare să fie mai dezaprobată decât homosexualitatea în majoritatea țărilor.  

Oamenii căsătoriți tind să fie mai fericiți decât cei necăsătoriți. Dar cei cu o căsătorie nefericită sunt mai puțin fericiți decât cei necăsătoriți sau divorțați. Oamenii care se căsătoresc și rămân căsătoriți tind să aibă o situație financiară mai bună decât cei care nu se căsătoresc sau care divorțează. În căsătorie prezente, soții petrec mai puțin timp în activități comune.  

Două studii arată că fericirea conjugală a fost influențată pozitiv de resursele economice sporite, luarea deciziilor în mod egalitarian, atitudinile de gen netradiționale și susținerea căsniciei pe viață ca normă. Fericirea conjugală a fost influențată negativ de coabitarea premaritală, relațiile extraconjugale, cerințele serviciului și programul de lucru prelungit al soției. Într-un alt studiu s-a arătat că tendința de instabilitate emoțională și negativitate a oricărui partener este un predictor puternic al nefericirii conjugale.  

Un alt factor al mulțumirii conjugale este diferența dintre așteptările bărbatului și ale femeii cu privire la căsătorie. Femeile tind să acorde mai multă atenție exprimării afective, comparativ cu bărbații. De asemenea, aceste tind să prelungească discutarea unei probleme și să se supere dacă soții încearcă să imite acest comportament sau să evite responsabilitatea. Soții tind să fie mulțumiți dacă soțiile vor să se împace.  

Au fost propuse cel puțin patru perspective teoretice privind fericirea femeii în căsnicie. Modelul camaraderiei afirmă că probabilitatea cea mai mare de fericire și intimitate o au căsătoriile egalitare, în care munca și responsabilitățile sunt împărțite.  

Modelul instituțional sugerează că femeile sunt mai fericite dacă sunt dedicate instituției tradiționale a căsniciei. Modelul echității susține că percepția femeii privind dreptatea în căsnicie și nu diviziunea propriu-zisă a muncii influențează calitatea relației. Modelul genului sugerează că femeile sunt fericite în căsătorii caracterizate de roluri de gen tipice. 

Factorii care caracterizează o căsătorie fericită sunt sensibilitatea unui față de celălalt, validarea reciprocă a sentimentelor, abilitățile de comunicare și abilitățile de gestionare a conflictelor. Mai mult, felul în care soții își descriu căsnicia poate indica șansele sale de reușită. Astfel, cei care percep coeziunea căsniciei ca fiind bazată pe recompense, precum iubire, respect, comunicare sau devotament, aveau o probabilitate mai mare de a fi fericiți. În schimb, cei care percep mai mult la barierele în dizolvarea unei căsătorii, precum copiii, convingerile religioase au interdependența, aveau un nivel mai scăzut de satisfacție.  

Rolul de părinte 
Rolul de părinte ca experiență a dezvoltării 

Conform unui survey înainte și după naștere, majoritatea mamelor își împlineau și chiar depășeau expectanțele cu privire la rolul de părinte și influența acestui rol asupra stării de bine. Când experiența nu a îndeplinit așteptările, femeile au tins să prezinte semne de depresie și o adaptare mai slabă la rolul de părinte. 

Tații de astăzi sunt mult mai implicați în viața copiilor, în îngrijirea acestora și în treburile gospodărești. Chiar și așa, cei mai mulți tați sunt mai puțin implicați decât mamele. Timpul petrecut de tați cu copiii este aproape egal cu cel petrecut de mame la sfârșitul săptămânii și crește pe măsură ce cresc copiii. Cu toate acestea, jumătate din părinți afirmă că petrec prea puțin timp cu copiii lor.  

În general, tații care locuiesc cu copii minori erau mai puțin implicați în propriile activități sociale în afara casei, comparativ cu cei fără copii. În schimb, tați cu copii aveau o probabilitate mai mare de a se implica în activități legate de școală, grupuri auxiliare ale bisericii sau organizații în slujba comunității.  

De regulă, mulțumirea conjugală scade în anii creșterii copilului. Mai mult, cu cât crește numărul de copii, cu atât scade nivelul de satisfacție. Comparând, cuplurile tinere cu copii au declarat o reducere mică, dar constantă a mulțumirii conjugale, în timp ce cuplurile care au rămas fără copii nu au declarat nicio reducere.  

Scăderea nivelului de satisfacție poate fi explicată prin confruntarea cu factori de stres care le pot afecta sănătatea și dispoziția. Uneori, un lucru simplu precum plânsul copilului poate să diminueze mulțumirea conjugală în primul an de parentaj.  

Părinții care fac parte din grupurile de discuții pentru cupluri, conduse de specialiști, începând cu ultimul trimestru de sarcină declară o reducere semnificativ mai mică a satisfacției.  

Majoritatea familiilor americane cu copii au două venituri. In unele familii, unul sau ambii parteneri reduc numărul orelor de lucru, refuză orele suplimentare sau refuză posturile care presupun călătorii pentru a crește timpul petrecut cu familia și pentru a reduce stresul. Ale schimbări implică schimbarea carierei pentru un loc de muncă sau negociază serviciul cărui partener este mai important. Femeile au o probabilitate mai mare de a apela la reduceri în primii ani de creștere a copilului.  

Combinarea rolurilor de muncă și familie benefică pentru sănătatea fizică și psihică a membrilor cuplului. Contribuția la venitul familiei le face pe femei mai independente, le conferă o parte mai mare de putere economică și reduce presiunea resimțită de bărbați. Printre beneficiile mai puțin concrete se numără relația egalitariană, stima de sine mai mare a femeii și relația mai apropiată a tatălui cu copii. 

Dar beneficiile rolurilor multiple depinde de numărul rolurilor, de timpul alocat fiecărui rol, de succesul obținut și măsura în care în cuplu există atitudini tradiționale sau non-tradiționale față de rolurile de gen. Cuplurile cu serviciu se pot confrunta cu un consum suplimentar de energie și timp, conflicte între muncă și familie, rivalitate între soți și anxietate și vinovăție față de satisfacerea nevoilor copiilor. Cerințele familiei sunt cele mai mari atunci când copilul este mic, iar cerințele de carieră sunt cele mai mari când persoana este la început sau primește o promovare.  

Într-un studiu, cuplurile cu copilul cel mare la grădiniță ai completat separat chestionare la sfârșitul zilei de muncă și înainte de culcare. Fluctuațiile zilnice ale ritmului de lucru ale bărbaților și femeilor și ale dispoziției la sfârșitul zilei de muncă le-au influențat comportamentul cu partenerul după serviciu.  

Când căsnicia se încheie 
Divorțul 

În 2006, rata divorțului în SUA a atins cel mai scăzut nivel din 1970 încoace. Cea mai puternică reducere a ratei divorțurilor s-a produs în rândul cohortelor mai tinere. Femeile cu studii superioare care aveau cele mai îngăduitoare opinii față de divorț, au devenit mai puțin permisive. În schimb, femeile cu un nivel educațional mai scăzut au devenit mai îngăduitoare. De asemenea, căsătoria la o vârstă mai înaintată reduce probabilitatea divorțului. Această scădere a ratei divorțurilor poate oglindi și creșterea incidenței coabitării, care nu se încheie prin divorț. Adolescenții, cei care au abandonat liceul și persoanele nereligioase prezintă o rată mai mare a divorțurilor.  

Motivele cel mai frecvent enumerate pentru divorț sunt incompatibilitatea și lipsa sprijinului emoțional. Femeile mai tinere și divorțate mai recent includ și lipsa sprijinului în carieră. Al treilea motiv a fost comportamentul abuziv al soțului. 

Potrivit unui survey, probabilitatea mai mare ca oricare dintre soți să aducă în discuție divorțul apare atunci când resursele sunt relativ egale și obligațiile față de celălalt partener sunt relativ mici. Adulții cu părinți divorțați au o probabilitate mai mare de a se separa, la rândul lor.  

Divorțul tinde să reducă starea de bine pe termen lung, mai ales în cazul partenerului care nu a inițiat divorțul sau care nu se recăsătorește. Mai ales la bărbați, divorțul poate avea efecte negative asupra sănătății fizice și psihice. Femeile au o probabilitate mai mare de a se confrunta cu o scădere puternică a resurselor economice și a standardelor de viață. Oamenii care au avut o căsnicie fericită se adaptează mai lent la divorț. Dar dacă de-a lungul căsniciei au existat conflicte, divorțul poate ameliora starea de bine. 

Recăsătoria și rolul de părinte vitreg 

Probabilitatea ca a doua căsătorie să sfârșească prin divorț este mai mare decât probabilitatea primei căsătorii. Jumătate din cei care se recăsătoresc fac acest lucru în termen de trei-patru ani. Bărbații și femeile care locuiesc cu copii dintr-o relație anterioară au o probabilitate mai mare de a forma o nouă relație cu o persoane care are, de asemena, copii.  

Cu cât căsnicia este mai recentă și cu cât copiii vitregi sunt mai mari, cu atât este mai dificil rolul de părinte vitreg. Studiile arată că mai ales femeile au probleme în creșterea copiilor vitregi, comparativ cu cei biologici.  

Papernow a identificat mai multe stadii ale adaptării. La început, adulții se așteaptă la o adaptare rapidă, în timp ce copiii speră ca acesta să plece și să se întoarcă părintele biologic. Când apar conflicte, fiecare părinte tinde să ia apărarea copiilor biologici. În cele din urmă, adulții formează o alianță puternică pentru a împlini nevoile tuturor copiilor.  

Violența între parteneri intimi 

Violența conjugală înseamnă maltratarea fizică, sexuală sau psihică a partenerului sau a fostului partener. Majoritatea studiilor arată că bărbații au o probabilitate mai mare de a comite acte de violență. Actele violente ale femeilor, deși se produc, au efecte mai puțin grave și nu sunt motivate de dorința de a domina sau controla partenerul. Atât bărbații, cât și femeile care au fost victime ale violenței conjugale tind să declare mai multe afecțiuni medicale cronice și comportamente de risc pentru.  

Cercetările au identificat trei tipuri de violență – violența situațională în cuplu, abuzul emoțional și terorismul intim. Violența situațională se referă la conflictele fizice care survin într-o ceartă.  

Abuzul emoțional, precum insultele, poate fi asociat cu violența fizică. Abuzul emoțional asupra femeii tinde să survină când educația, statutul ocupațional și venitul femeii sunt superioare partenerului.  

Terorismul intim presupune folosirea sistematică a abuzului emoțional, a amenințărilor și a violenței pentru a obține sau a impune control asupra partenerului. Acesta tinde să devină mai frecvent și mai grav odată cu trecerea timpului. Este mai probabil ca femeile să fie victima acestor abuzuri, confruntându-se cu leziuni fizice, absențe de la serviciu, sănătate precară sau suferință psihică.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.