Dislexia – manifestări, cauze și recuperare

Dislexia este una dintre tulburările specifice de învățare. Se estimează că între 5% și 10% din oameni au dislexie, dar aproximativ unul din cinci copii manifestă unul sau mai multe semne de dislexie. Din păcate, foarte multe cazuri rămân nediagnosticate, iar acești copii nu primesc sprijin și instruirea suplimentară de care au nevoie.

Observațiile timpurii au venit din partea medicilor care au semnalat mai multe cazuri de persoane cu o inteligență normală, dar care au dificultăți semnificative în deprinderea cititului. Aceste cazuri au fost numite ”orbire de cuvinte”. De atunci încoace, am ajuns să avem o imagine tot mai clară cu privire la formele de manifestare, cauzele și intervențiile eficiente în remedierea dislexiei.

Importanța vorbirii și limbajului ca bază pentru lectură a devenit tot mai evidentă. Când învață să citească, copiii trebuie să facă o asociere între cuvântul scris și cel rostit. În trecut, s-a presupus că dificultățile vizuale sau problemele de coordonare mână-ochi reprezintă principalele cauze pentru dislexie. Acum este clar că problema majoră este reprezentată de dificultățile în procesarea fonologică. Copilul trebuie să fie capabil să segmenteze cuvintele în sunetele lor componente și să asocieze literele cu sunetele lor și conștiința fonologică.

Manifestări ale dislexiei

Așa cum se poate observa și la copiii mici, persoanele cu dislexie întâmpină dificultăți în discriminarea sunetelor individuale în cuvinte (de exemplu, ce înseamnă elan fară litera „e”?), recunoașterea de cuvinte care rimează (de exemplu, care dintre următoarele cuvinte rimează cu mare: soare, sare sau pare) sau recunoașterea dacă „pisică” și „pară” încep cu același sunet.

Semnele mai vizibile ale dislexiei sunt viteza redusă de citire, de 2-3 ori mai lent comparativ cu colegii de aceeași vârstă, dificultatea de a înțelege textele și a le povesti, dar și greșeli frecvente precum încurcarea literelor sau grupurilor de litere asemănătoare (“b” și “p”, “ghe” si ghi”). Copiii tind să înlocuiască cuvintele dificile cu altele mai ușoare și chiar să evite să citească.

Diagnosticul pentru dislexie se poate pune începând cu clasa a doua, aproximativ, pentru ca elevul să aibă suficient timp să deprindă tainele cititului, văzându-se deci diferențe între cei ce au și cei care nu au această tulburare. Acest diagnostic se pune de către o persoană specializată (logoped / psiholog) printr-o evaluare psihopedagogică, psihologică, logopedică și medicală, mai multe teste de memorie, vedere, citire și vorbire. Se urmărește eliminarea altor cauze ale dificultăților de citire, cum ar fi deficiențele de vedere sau de auz, retard mental, lipsa de motivație etc.

Totuși, dislexia afectează mai mult decât abilitatea de citire. Ea poate să îi afecteze viața socială a copilului și emoțiile sale. Un copil cu dislexie poate avea probleme de exprimare a ideilor în timpul vorbirii ceea ce îi poate afecta abilitatea de a forma conexiuni cu ceilalți, pe scurt abilitatea de a își face prieteni.

Copiii cu dislexie, în special cei nediagnosticați, suferă des de o stimă de sine scăzută deoarece se gândesc că ei sunt strict vinovați pentru greșelile pe care le fac, sunt acuzați că nu se străduiesc destul de mult să învețe să citească și se gândesc că nu sunt destul de buni pentru a ajunge la așteptările părinților sau învățătorilor. Astfel, ei încetează să creadă în forțele proprii și ajung uneori chiar la depresie, de la o vârstă fragedă.

Cauzele dislexiei

Cele mai multe cazuri de dislexie sunt determinate genetic. Copilul moștenește anumite gene de la părinți sau apare o mutație genetică nouă care determină o disfuncție la nivelul funcționării emisferei stângi a creierului. Această disfuncție poate fi compensată prin intervenții educaționale, dar nu dispare niciodată. Evident, factorii de mediu joacă un rol, dar rolul geneticii este destul de puternic. Un studiu important a constatat că dislexia fonologică era mai ușor transmisă pe cale familială decât dislexia ortografică, deși ambele tipuri au arătat o transmitere semnificativă.

Există un al doilea tip de dislexie – numit secundar sau developmental – care este cauzat de probleme ce apar în dezvoltarea creierului în prima parte a sarcini și dislexia dobândită în urma unor traume (lovituri puternice la cap).

Pe scurt, principalii factori de risc sunt: istoricul familial, întârzierile timpurii în citire, nașterea prematură și o greutate mai mică de 1,5 kg la naștere.

Există în mod clar o bază neurologică pentru dislexie. O serie de studii neuro-anatomice au indicat anomalii la creierul persoanelor dislexice. Constatarea universală este o absență a asimetriei obișnuite în zona planum temporale (una din cele mai importante zone din creier pentru limbaj). De asemenea, pot exista diferențe structurale între dislexici și nedislexici în corpus callosum, care controlează comunicarea dintre cele două emisfere ale creierului.

Recuperarea persoanelor cu dislexie

Vestea bună este că, în măsura în care sunt sprijiniți și instruiți în conștientizarea fonologică, copiii cu dislexie își pot îmbunătăți semnificativ abilitățile de citire. Marea majoritate poate ajunge să aibă o performanță academică de nivel comparabil cu a colegilor lor.

Tratamentul pentru dislexie implică ajustarea metodelor de învățare spre ușurarea muncii depuse de copil. În unele cazuri de dislexie, predarea directă și sistematică a literelor și a sunetelor corespunzătoare ale acestora (dezvoltarea abilităților fonologice) este un mod important de a ajuta. Programele concepute pentru a îmbunătăți fluiditatea lecturii sau strategiile de lectură au dus la o lectură îmbunătățită pentru copiii cu dificultăți de citire.

Dacă această tulburare nu este tratată, ea se va exprima în viitor prin probleme în înțelegerea și memorarea numerelor, abilități verbale scăzute – exprimare seacă și cu puține cuvinte, ce uneori nu e suficientă pentru îndeplinirea obiectivelor în societate.

Această formă de tulburare nu reprezintă totuși un impediment pentru succesul în viață, mai ales dacă copilul este ajutat din timp. Există numeroase personalități din diferite domenii despre care se crede că au avut sau au dislexie. Dintre actori: Jennifer Aniston, Jim Carrey sau Tom Cruise, Walt Disney ; dintre savanți: Albert Einstein sau Tomas Edison; artiști: Leonardo da Vinci, Pablo Picasso; iar în politică: George W. Bush, John F. Kennedy.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.