Enmeshment – fuziunea emoțională cu părintele

Bine v-am regăsit! Astăzi aș vrea să aduc în discuție un fenomen obișnuit al familiei românești despre care nu vorbim destul, cel de fuziune emoțională dintre părinți și copii.

Mă frapează deseori nivelul de interdependență din familiile românești. Mama sau soacra au un cuvânt de spus în toate deciziile multor familii până foarte târziu. Există bărbați, nu puțini, care încă li se adresează mamei, la toți cei 30 de ani ai lor, cu apelativul ‘’mami”.

Sunt adulți trecuți bine de 30 de ani care nu iau deciziile pe care le consideră corecte din frica de reacția negativă a părintelui/părinților. Problema e că așa-zisa armonie pentru care se fac strădanii deloc neglijabile ascunde, în majoritatea cazurilor, o toxicitate pe care de multe ori nici nu o conștientizăm. Sau dacă o conștientizăm nu spunem lucrurilor pe nume pentru că ne lipsește vocabularul pentru a o face sau curajul de a ne opune unor cutume culturale. Și nu suntem puțini cei care nu diferențiem, în capul nostru, vocea noastră de vocea părinților noștri.

Da, în mod clar, există un factor cultural extrem de puternic în tot angrenajul ăsta. De-a lungul multor generații, probabil și din lipsa de resurse, părinții, copiii, bunicii și familia extinsă au trăit împreună într-o armonie doar aparentă, care a ascuns de cele mai multe ori drame și neîmpliniri, o toxicitate asemănătoare unor otrăvuri lente, dar letale… Religia a jucat și ea un rol extrem de important pentru că a predicat mereu nici mai mult nici mai puțin decât supunerea față de părinți, punând astfel la temelia relațiilor dintre părinți și copii puterea și frica, nu iubirea, autonomia și respectul reciproc.

Și mi-am adus apoi aminte de Yalom care spunea spunea în “Mama și sensul vieții” că desprinderea de familie e cu atât mai improbabilă cu cât nivelul de abuz din familie a fost mai mare. Am parafrazat, nu-mi amintesc exact cuvintele pe care le-a folosit.

În psihologie, fenomenul e explicat prin termenul de enmeshment. Hai să-i spunem fuziune sau dependență emoțională. Definiția teoretică e dată de Barber și Buehler (1996) care arată că enmeshmentul reprezintă acele tipare de relații familiale care facilitează fuziunea psihologică și emoțională dintre membrii familiei și care ne pot inhiba maturizarea psihologică. Cu alte cuvinte, copilul (indiferent de vârsta lui!) nu-și dobândește până târziu sau chiar niciodată independența emoțională față de părinți.

Nivelul de apropiere emoțională este perceput ca o constrângere și astfel de familii folosesc, de fapt, manipularea în forma exprimării unei afecțiuni excesive (dar superficiale) în schimbul unei loialități de necontestat din partea membrilor familiei.

Enmeshmentul (fuziunea) e o stare disfuncțională în care între doi (sau mai mulți oameni) nu există granițe distincte. Nu știi unde începe unul și unde se termină celălalt. Nu știi dacă valorile unuia sunt chiar ale lui sau sunt înghițite “pe nemestecate” doar pentru a face pe placul mamei, tatălui sau Dumnezeu mai știe cui.

Atenție! Asta nu înseamnă că e ceva rău sau disfuncțional în familiile coezive și armonioase. Nici pe departe. Însă coeziunea familiei (aspectul pozitiv) și enmeshmentul sunt două lucruri diferite. Coeziunea presupune într-adevăr afecțiune împărtășită, sprijin, ajutor, dar și toleranță pentru intimitatea fiecărui membru (Manzi et al.,2006 cit. În Hann-Morrison, 2012). Enmeshmentul, pe de altă parte, își are rădăcinile în manipulare și control. E o chestiune de nuanță. Dar cu efecte devastatoare mai ales pentru viața adultului care nu ajunge, în fapt, niciodată la maturitate.

Părinții funcționali își cresc copiii pentru a-i ajuta să își formeze un set normal de granițe și limite care îi ajută să se perceapă și să se comporte ca ființe separate de ceilalți, dezvoltându-și astfel un simț puternic al sinelui, al propriei persoane. În dezvoltarea normală a copiilor acest aspect al diferențierii sinelui (self-differentiation, termen introdus de Bowen), este extrem de important.

Este un proces care cere efort din partea copilului, dar care e, mai ales, un rezultat al efortului părintelui de a sprijini dezvoltarea unei identități autonome, independente a copilului prin crearea de oportunități care să-I crească acestuia nivelul de separare emoțională față de părinte. Adică să-i dai rădăcini, dar mai ales aripi să zboare….

Copii crescuți într-un tipar de fuziune cu părintele nu dezvoltă însă un simț stabil al identității și învață că sunt lipsiți de putere sau control în interacțiunile cu ceilalți, că exprimarea autonomiei e inutilă și inacceptabilă și tind să dezvolte probleme de internalizare (anxietate, depresie). Dezvoltă sentimente cronice de vină (atunci când nu îndeplinesc prescripțiile părintelui), o teamă exagerată de respingere, își neagă propriile nevoi și se confruntă deseori cu frica de angajament și cu tendința de a se izola de ceilalți.

Uitați-vă bine în jur și încercați să analizați relațiile în care între părinți și copiii lor adulți există această stare de fuziune…Despre cine e vorba în acel angrenaj? Despre copil? Sau despre părinte? Despre nevoia lui de a controla în cele mai mici detalii viața copilului sau despre frica lui de singurătate sau despre nevoia lui de validare sau companie…sau…sau…sau…? Indiferent despre ce nevoie e vorba, întotdeauna enmeshmentul e fundamentat pe această realitate: nevoile părintelui sunt mai importante decât nevoile copilului.

Ca de obicei…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă.

Barber, B. K., & Buehler, C. (1996). Family cohesion and enmeshment: Different constructs, different effectsJournal of Marriage and the Family, 433-441.

Hann-Morrison, D. (2012). Maternal enmeshment: The chosen childSAGE Open2(4), 2158244012470115.

Acest articol a fost publicat prima dată pe blogul Prizonieri în Oglindă, în data de 2 decembrie 2018.

Un comentariu la „Enmeshment – fuziunea emoțională cu părintele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.