”Paradoxul puterii”, de Dacher Keltner (recenzie)

”Paradoxul puterii” este o carte de popularizare a științei scrisă de un reputat cercetător și profesor de psihologie din Statele Unite despre o temă de actualitate și extrem de interesantă: puterea – cum se obține și cum se pierde ea.

E o lectură destul de lejeră. Pe un continuum de la Goleman la Kahneman, e mai aproape de primul decât de al doilea. Dar merită citită nu doar de cei care sunt interesați de leadership sau de politică, tocmai pentru că pornește de la o definiție intrigantă a puterii. După Keltner, puterea este capacitatea de a schimba lumea, în special prin influențarea oamenilor din jur. De aceea, puterea caracterizează orice relație și orice interacțiune, nu doar pe cele între șef și subaltern.

Pornind de la această definiție, Keltner merge mai departe și își prezintă teza principală, pe care o numește paradoxul puterii:

Căpătăm putere și facem o schimbare în lume prin binele din natura umană, dar ne pierdem puterea prin răul din natura umană. Câștigăm capacitatea de a face o schimbare în lume îmbunătățind viața celorlalți, dar experiența de a avea putere și privilegii în sine ne determină să ne comportăm, în momentele cele mai proaste, precum niște sociopați impulsivi, scăpați de sub control.

Keltner se poziționează în antiteză cu Machiavelli, sugerând că puterea nu este luată, ci este dată de ceilalți, pe baza generozității noastre. Mecanismul poate fi rezumat astfel: dacă ne preocupă interesul celorlalți și le facem bine, vom obține reputație, respect și stimă, iar acestea îi determină să ne acorde putere, ne dau posibilitatea să-i influențăm.

Deși din carte rezultă că acesta este mecanismul, unicul mecanism, de a obține puterea, iar Machiavelli se înșela când sugera că puterea este obținută cu forța și menținută prin frică, această ipoteză este rapid și dezolant demontată de realitatea curentă. În istoria recentă și în politica actuală din lumea întreagă sunt multiple exemple de dictatori, de oameni care au obținut puterea prin înșelătorie sau prin forță. Totuși, argumentul lui Keltner poate fi salvat prin compromis: puterea poate fi obținută prin metode coercitive sau prin reputație, prin frică sau prin respect. Desigur, a doua cale, cea a puterii soft, este preferabilă pentru societate și Keltner prezintă rezultatele mai multor studii care arată că, într-adevăr, cei care arată empatie, generozitate, care exprimă recunoștință sau care au un discurs unificator și incluziv primesc putere din partea celorlalți.

O altă temă, una extrem de interesantă și actuală pentru noi românii acum, este efectul puterii asupra celor care o au și cum se pierde puterea. Ideea că puterea corupe nu este una nouă. Dimpotrivă. Însă, Keltner arată cu date experimentale cât de ușor și de profund corupe puterea. Și nu trebuie să fii dictator sau politician pentru a fi corupt de putere. Chiar și o putere oferită situațional și sugerată doar de context poate să modifice modul în care ne raportăm la ceilalți. Pe scurt, orice tip de putere (oricât de mică și de trecătoare) ne predispune să fim mai puțin morali, mai puțin empatici, mai impulsivi și mai egoiști. Iar cel mai interesant este cu câtă ușurință construim apoi povești care să ne justifice comportamentele, povești despre cum cei cu putere sunt excepționali, au calități superioare și merită să aibă puterea pe care o au (aka ”regulile-s pentru proști”).

Potrivit lui Keltner, lipsa de atenție față de ceilalți, imoralitatea și lipsa de respect sunt taxate de grupuri prin bârfă, iar bârfa erodează reputația. El sugerează că forța coercitivă este aplicată când se pierde puterea reală. Soluția principală sugerată de autor este să evidențiezi oamenilor cu putere că, prin comportamente abuzive, vor pierde puterea, motivându-i astfel să mențină comportamente pro-sociale și să-și inhibe pornirile egoiste și dăunătoare societății.

În ultima parte, ”Paradoxul puterii” mai explorează o idee foarte importantă: efectele neputinței. Neputința, definită ca fiind credința că nu poți să exerciți control asupra mediului proxim, afectează sănătatea fizică și mentală. Dacă ești neputincios, devii mult mai sensibil la amenințări. Mediul este sau pare mai amenințător. Această sensibilitate ne face să resimțim stresul pentru perioade mai îndelungate și la intensități mai mari, iar acest stres cronic și intens ne afectează capacitatea de a raționa, dar și sănătatea fizică. Iar aici cercul vicios se închide pentru că o sănătate mai precară și o capacitate intelectuală diminuată vor accentua și mai mult sentimentul de neputință, care va accentua sentimentul de pericol și așa mai departe pe o spirală descendentă.

Am citit această carte în perioada scandalului de la Caracal. Mă simțeam (și încă mă mai simt) neputincios când mă gândesc la nepăsarea cu care a fost tratată Alexandra de către operatorul 112. Lipsa de empatie, lipsa de umanitate a acelei persoane, dar și a polițiștilor care nu au intervenit deși știau că fata aceea e în pericol de moarte, mă cutremură și acum. Iar exemplele par să fie tot mai multe, tot mai frecvente. Doi polițiști privesc cu nepăsare din mașină o fată plină de sânge care a fost violată pe stradă. Un medic refuză să opereze un pacient până nu primește șpagă și câte și mai câte alte cazuri.

Toate acestea au multiple cauze sociale și instituționale, însă cred că mecanismele psihologice sunt legate, cel puțin în parte, de dinamica puterii. Cei care o au tind să abuzeze de ea, tind să fie nepăsători la suferința altora sau chiar să o provoace. Cei care nu o au devin victime. De aceea cred că merită citită ”Paradoxul puterii” – ne poate ajuta să înțelegem mai bine ce ni se întâmplă și poate fi o sursă de soluții pentru o dilemă socială veche de când lumea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.