Parentingul pozitiv și stilul autoritativ: exigență, sprijin și autonomie

Să fii părinte nu e ușor. Situația se complică mai mult într-o societate în care avem acces la tot mai multe informații și toată lumea dă sfaturi despre cum să ne creștem copiii. Însă e tot mai greu să distingem adevărul de mit sau ficțiune. Dacă adăugăm la asta și teama de a nu fi judecat, criticat de ceilalți pentru deciziile luate în creșterea copilului, lucrurile se complică destul de mult.

Una dintre cele mai importante influențe din viața unui om este cea venită din partea părinților, astfel încât interesul acordat acestui subiect este unul firesc. În acest articol nu oferim rețeta succesului în creșterea copilului, însă vă prezentăm câteva principii generale bazate pe date științifice care vă pot ghida deciziile viitoare.

Parentingul și practicile parentale

O relație părinte-copil de calitate este esențială pentru o dezvoltare sănătoasă și armonioasă a copilului. De aceea psihologii au oferit o atenție deosebită parentingului ca știință și practică a creșterii și educării copiilor.

Conform Asociației Americane de Psihologie practicile de parenting sau practicile parentale de peste tot din lume împărtășesc trei scopuri principale:

  • asigură sănătatea și siguranța copiilor
  • pregătesc copiii pentru a deveni adulți cu un nivel crescut de productivitate și
  • transmit valorile specifice culturii în care se dezvoltă copilul.
Stilurile de parenting

Deși fiecare părinte are propriul stil de a-și crește copilul, o analiză sistematică a tiparelor firești care apar în practicile parentale a determinat-o pe Diana Baumrind (1980) să delimiteze patru stiluri principale. Acestea descriu o modalitate diferită de a răspunde la nevoile copilului și de a avea cerințe față de acesta. Implicit, consecințele asupra dezvoltării copiilor sunt diferite de la un stil la altul.

Stilul neimplicat sau neglijent este caracterizat prin indiferență la nevoile copilului și interacțiuni puține ale părintelui cu acesta. Un părinte neimplicat nu va răspunde la nevoile copilului și nici nu va avea multe cerințe. În cazuri extreme, acest stil parental poate fi asociat cu comportament abuziv sau neglijent, având consecințe negative în multiple domenii ale dezvoltării, precum cel social, emoțional sau academic. De exemplu, dacă într-o astfel de familie copilul ar avea parte de un eșec într-o activitate valorizată de acesta, părintele nu ar răspunde deloc sau ar răspunde cu indiferență, minimizând importanța evenimentului.

Stilul permisiv este caracterizat de impunerea unui număr scăzut de reguli și pedepse minimale în cazul încălcării lor. Părinții ce adoptă un stil permisiv demonstrează indulgență crescută față de copii, evitând confruntările. În general, părintele pare că asumă mai degrabă rolul unui prieten decât cel de părinte: are foarte puține pretenții, dar este mai degrabă responsiv. În cazul unui eșec al copilului, părintele permisiv ar încerca să reducă afectivitatea negativă a copilului dând vina pe factori externi și nu pe lipsa de efort sau de pregătire a acestuia. Copiii părinților permisivi au șanse mai mari de a dezvolta probleme comportamentale și dificultăți în mediul academic, însă, de regulă, au o stimă de sine crescută și abilități sociale bune.

Stilul autoritar este marcat de impunerea unor reguli stricte și rigide. Părinții autoritari au multiple cerințe și expectanțe crescute legate de obediență. Pedepsele sunt utilizate deseori pentru a stabili și menține controlul asupra copiilor. Acești părinți se așteaptă ca ordinele lor să fie executate fără a oferi explicații, însă nu răspund la nevoile copilului, căruia îi acordă foarte puțină atenție. Întrucât părinții autoritari au tendința de a fi orientați înspre statut și reușite, un eșec al copilului duce la pedepse și la înăsprirea regulilor, fără a lua în seamă modul în care copilul se simte raportat la eșec. Stilul autoritar este asociat cu rezultate bune în mediul academic și absența problemelor comportamentale. Însă apar, de regulă, deficite ale abilităților sociale și stimă de sine scăzută.

Stilul autoritativ presupune impunerea de reguli și un control constant, ca în cazul stilului autoritar. Însă acești părinți țin cont de nevoile și abilitățile copilului. Ei setează standarde realiste pentru copiii lor, fiind asertivi fără a deveni excesiv de restrictivi sau intruzivi. Metodele lor de disciplinare tind să fie mai degrabă suportive, nu punitive. Este menținut un echilibru în raportul responsivitate – exigență. În acest fel este încurajată dezvoltarea independenței, a autonomiei copilului, dar și a cooperării și a responsabilității sociale. În cazul unui eșec al copilului, părintele autoritativ exprimă regretul față de eveniment, explicând copilului că e firesc să avem parte și de astfel de momente, chiar dacă nu sunt plăcute. Simultan, încurajează copilul să nu abandoneze încercările de a se perfecta și îi susține încercările viitoare.

Copiii crescuți în astfel de familii au abilități sociale și performanțe academice bune pe tot parcursul dezvoltării lor. Sunt mai motivați să învețe și să se integreze în grupuri, atât la școală, cât și în alte contexte sociale. Totodată, ei dezvoltă o stimă de sine mai crescută, maturitate psihosocială mai bună, având mai puține probleme comportamentale și au mai rar probleme cu consumul de narcotice. Influența pozitivă a stilului autoritativ se extinde chiar și dincolo de copilărie și adolescență, unele studii susținând o funcționare pozitivă și în perioada adultă.

Ce presupune parentingul pozitiv?

Pe lângă stilul autoritativ, parentingul pozitiv implică și susținerea dezvoltării autonomiei copiilor prin încurajarea explorării, a implicării în luarea deciziilor și comunicarea deschisă. Copilul știe care sunt regulile și așteptările de la el, iar consecințele prestabilite se aplică în mod consistent, indiferent dacă este vorba despre recompensă sau pedeapsă.

Este importantă supervizarea și monitorizarea adecvată a copilului, însă acesta trebuie să aibă modele pozitive în persoana părinților săi, iar aceștia să încerce să facă experiențele pozitive de familie o prioritate în viața lor.

La final…

Închei prin a repeta că nu e ușor să fii părinte. Nimeni nu poate oferi o rețetă general valabilă a succesului în creșterea copilului, la fel cum niciun stil parental nu asigură o copilărie fără probleme și o viață de adult încununată doar de succese. Creșterea unui copil vine deseori cu frustrări, greutăți, obstacole constante care pe moment par imposibil de depășit și multe greșeli, așa cum e și normal să fie. Cu toate acestea, oferirea de acceptare necondiționată, iubire, sprijin, fermitate și consistență contribuie considerabil la dezvoltarea sănătoasă a copiilor și la formarea unei relații puternice cu aceștia.

Surse bibliografice:

Darling, N. (1999). Parenting Style and Its Correlates. ERIC Digest.

Joussemet, M., Landry, R., & Koestner, R. (2008). A self-determination theory perspective on parenting. Canadian Psychology, 49(3),194-200.

Garcia, O. F., & Serra, E. (2019). Raising children with poor school performance: parenting styles and short-and long-term consequences for adolescent and adult developmentInternational journal of environmental research and public health16(7), 1089.

Hasan, N., & Power, T. G. (2002). Optimism and pessimism in children: A study of parenting correlates. International Journal of Behavioral Development, 26(2), 185–191.

Roggman, L., & Boyce, L., & Innocenti, M. (2008). Developmental parenting: A guide for early childhood practitioners. Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing.

Lonczak. H.S. (2019). What is Positive Parenting? A Look at the Research and Benefits. Accesat în 26.11.2019.

David, O. (2017). Practici parentale pozitive. În Tratat de psihologie pozitivă, editat de Aurora Szentagotai-Tătar și Daniel David. Iași: Polirom.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.