Râdem și glumim, dar… care e limita?

Cât de des au fost la ordinea zilei glumele și bancurile în echipele din care ați făcut și din care faceți parte? Acestea v-au făcut munca mai frumoasă și, poate, v-au oferit motivația și forța de a mai lucra puțin. Dar cât de des au apărut ironii și sarcasm, care parcă au îndepărtat unii membri ai echipei, în timp ce pe alții i-au făcut să râdă?

Atunci când discutăm despre umor, ne referim la o serie de mesaje, atât verbale (când spunem un banc), cât și non-verbale (când ne strâmbăm sau mimăm ceva), care declanșează emoții pozitive.  

Teoria Încălcării Benigne

Totuși, nu mereu ceva ce are intenția de a fi amuzant și este. Pentru a evalua ceva ca fiind amuzant, conform Teoriei Încălcării Benigne, este suficient să îndeplinească trei criterii.

Primul criteriu spune că este necesar ca situația să fie evaluată ca fiind o încălcare a unor norme. Din punct de vedere evoluționist, aceste încălcări au luat inițial forma unor amenințări fizice – gâdilat și lupta în joacă. În timp, aceste încălcări au inclus și demnitatea personală, ca atunci când glumele se referă la aspectul unei persoane, norme lingvistice, ca atunci când glumele includ accentul unei persoane sau greșeli de pronunție. Cel mai recent, glumele au început să se refere la încălcarea normelor sociale, făcând referire la comportamente bizare, sau chiar norme morale, glumind despre aspecte considerate nerespectuoase, lipsite de etică sau imorale. Însă simpla apariție a acestor încălcări face glumele să fie un atac personal, nu o sursă de amuzament. Câte persoane nu au spus măcar o dată “cu asta nu e de glumit!”, “mă simt ofensat” sau “este un subiect sensibil pentru mine, te rog nu glumi despre asta”.

Pentru ca o situație să fie văzută ca fiind amuzantă, al doilea criteriu este ca încălcarea să fie văzută ca benignă. Se poate ca ceva cu potențial ofensator să fie văzut ca amuzant și inofensiv prin trei modalități:

  • În primul rând, o posibilitate este existența a două norme sociale în paralel, una care să spună că subiectul este unul serios, alta care să spună că este acceptabil să râzi de ceva. În acest fel, persoana poate să treacă de la o normă la cealaltă pentru a putea să se bucure de glumă.
  • A doua posibilitate pentru a percepe încălcarea ca benignă este ca publicul să nu aibă un nivel înalt de angajament față de norma încălcată – să  îi fie ușor să renunțe la normă dacă i se pare avantajos.
  • Ultima posibilitate este existența unei distanțe psihologice mari față de normă: cât de departe se simte cel vizat de posibilitatea de a fi afectat de încălcarea normei.

Cel de-al treilea criteriu propus de Teoria Încălcării Benigne este ca primele două criterii (încălcare + percepția încălcării ca fiind benignă) să apară în același timp.

Umorul afiliativ și umorul agresiv

În funcție de îndeplinirea acestor criterii, putem vorbi despre două forme de umor, una pozitivă și una negativă. La polul pozitiv al umorului întâlnim umorul afiliativ – acesta are scopul de a declanșa râs și amuzament. Are rolul de a reduce tensiunea și conflictul între persoanele aflate în grup, de a activa o rețea de suport și de a aduce o perspectivă diferită asupra unei situații. Persoanele care folosesc acest stil de umor sunt văzute ca având o personalitate jucăușă și caldă, aspecte ale personalității care sunt relaționate cu mai multe emoții pozitive și satisfacție mai mare cu viața. Tot umor pozitiv este stilul de auto-îmbunătățire (self-enhancing) care presupune o viziune pozitivă asupra lumii – persoana scoate în evidență partea bună a lucrurilor prin afirmații amuzante. Acest stil de umor este asociat cu ajustarea la condiții adverse de viață și la stres, oferindu-le, în același timp, un mod de a face față și celor din jur.

La celălalt capăt – negativ – al spectrului se află umorul agresiv, care are o natură derogativă și ostilă. Îl întâlnim deseori sub forma ironiilor și a sarcasmului, în care cel care glumește încearcă să îi pună la pământ pe ceilalți, uneori pentru a obține o poziție superioară. Acest stil de umor este asociat cu relații negative, stres și trăirea mai multor emoții negative. Tot un stil negativ de umor este cel de auto-învingere (self-defeating), în care persoana folosește umor pentru a se pune pe sine într-o lumină negativă ca mod de a-i distra pe ceilalți. Acest stil de umor este relaționat cu o stimă de sine scăzută și relații interpersonale negative. Aceste stiluri de umor pot fi văzute ca lipsite de partea benignă necesară pentru ca ceilalți să perceapă situația ca amuzantă. 

Să luăm exemplul unei echipe care discută în pauză. Pentru a identifica persoana care folosește umor afiliativ, ne vom uita după persoana care face glume la care râde toată lumea și care nu rănesc pe nimeni. De exemplu, aici intră persoana care împărtășește cu voi filmulețe amuzante cu pisici sau poze cu care vă identificați cu toții. Cei care folosesc umor de auto-îmbunătățire vor scoate ce e mai amuzant din orice situație – “Mergem înainte, că înainte era mai bine“ sau „Chiar dacă nu am reușit să asamblăm toată mobila de la IKEA, măcar încă avem o echipă”. Umorul agresiv este cel văzut la cel care folosește ironii, sarcasm și face trimiteri către violență – “Mi-aș dori ca tu să fii o piñata ca să te pot lovi fără să fiu arestat”. În final, umorul de auto-învingere îi surprinde pe oamenii care renunță la demnitatea lor și umilesc singuri pentru a îi face pe ceilalți să râdă – “Unii pot rezolva ecuații cuantice, iar eu sunt atât de prost încât nu reușesc să comand mâncarea”.

Astfel, nu e ușor să îi facem pe ceilalți să râdă. Putem concluziona că umorul este un fenomen complex, care depinde mai multe criterii pentru a apărea. Pe baza acestor criterii, putem desprinde diferite stiluri de umor, unele pozitive și unele negative, cu impact diferit asupra vieții celor care îl manifestă și a celor care sunt martori.

Surse bibliografice

McGraw, A. P., & Warren, C. (2010). Benign violations: Making immoral behavior funny. Psychological science, 21(8), 1141-1149.

Curseu, P. L., & Fodor, O. C. (2016). Humor and group atmosphere: Development of a short scale for evaluating affiliative and aggressive humor in groups. Team Performance Management, 22(7/8), 370-382.

Ford, T. E., Platt, T., Richardson, K., & Tucker, R. (2016). The psychology of humor: Basic research and translation. Translational Issues in Psychological Science, 2(1), 1.

De Koning, E., & Weiss, R. L. (2002). The relational humor inventory: Functions of humor in close relationships. American Journal of Family Therapy, 30(1), 1-18.

Korb, S., Grandjean, D., Samson, A. C., Delplanque, S., & Scherer, K. R. (2012). Stop laughing! Humor perception with and without expressive suppression. Social Neuroscience, 7(5), 510-524.

Pe această cale vreau să îi mulțumesc și Oanei Fodor pentru rolul avut în a îmi trezi interesul în ce înseamnă umorul și consecințele sale 🙂

Un comentariu la „Râdem și glumim, dar… care e limita?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.