Renașterea psihedelică. Partea II: Pionierii

Ce sunt aceste substanțe? Sunt medicamente? Droguri? Cuminecătură? E mai ușor să spunem ce nu sunt. Nu sunt narcotice, nu sunt stimulante, nu sunt anestezice, nu sunt tranchilizante. Mai degrabă am putea spune că sunt chei biochimice care deschid calea spre experiențe care pentru majoritatea occidentalilor sunt zguduitor de noi.

Timothy Leary – prefața la “Cosmologia voioasă

*Autoarea sugerează ca după terminarea articolului să consumați recomandarea muzicală de la final pentru o fixare mai temeinică a informației pe termen mediu, cel puțin până la următorul articol.

Lungul drum al unui tratament către tulburarea lui

Înainte să ne continuăm călătoria prin fascinanta și incerta perioadă de început a cercetării psihedelice, avem o veste contemporană (pe care o vom discuta pe larg în articolele viitoare): luna trecută, protocolul de terapie asistată cu psilocibin pentru depresia majoră realizat de Institutul Non-Profit Usona a fost desemnat ca Breakthrough Therapy de către Food and Drug Administration (agenție federală a Departamentului de Sănătate al Statelor Unite), ceea ce înseamnă că suntem cu un pas mai aproape de a testa eficiența acestor terapii pe eșantioane mai mari și că, dacă rezultatele sunt concludente, vom fi cu un pas mai aproape de a ajuta sutele de milioane de persoane care suferă de un episod depresiv major în fiecare an în întreaga lume (mai multe detalii pe Business Wire).

Și-acum să ne întoarcem la anii norocoși ai începutului: între 1953 și 1973, guvernul federal a cheltuit patru milioane de dolari pentru a finanța 160 de studii pe LSD, la care au participat mai mult de 1700 de voluntari (Pollan, 2015). Până la mijlocul anilor 60, psilocibinul și LSD-ul erau foarte ușor de obținut. Compania farmaceutică Sandoz, în laboratoarele căreia LSD-ul a fost sintetizat de către Albert Hofmann în 1938, oferea cantități mari de Delysid (denumirea comercială a LSD-ului oricărui cercetător care îl solicita, în speranța că aplicabilitatea acestuia va fi descoperită cât mai repede (Oram, 2018). Indicațiile de pe prospect erau următoarele: Recomandat ca adjuvant în terapia psihanalitică. Facilitează accesarea conținutului psihic reprimat.  Produce o stare de relaxare, mai ales în cazul anxietății și nevrozelor obsesionale. Recomandat pentru studii experimentale asupra etiopatogenezei psiholozelor. Apăruse un tratament, dar încă nu știam care este tulburarea pe care acesta o vindecă.

Unul dintre cei mai prolifici cercetători ai aplicabilității acestui nou compus a fost psihiatrul canadian Humphry Osmond, creatorul termenului psihedelic, care a intrat în istorie drept cel care i-a facilitat lui Aldous Huxley prima experiență psihedelică, pe care o puteți descoperi citind Porțile Percepției (din care vom da, bineînțeles, un citat, ca să facem toată vorbăria de aici să strălucească:

Cea care se întoarce pășind prin Poarta din Zid [persoana care a trecut prin experiența psihedelică] nu va mai fi niciodată aceeași cu cea care a ieșit prin Poartă. Va fi mai înțeleaptă, dar mai puțin sigură pe sine, mai fericită, dar mai puțin indulgentă cu ea însăși, mai smerită dar și mai pregătită să înțeleagă relația dintre cuvinte și lucruri, dintre analiza rațională și misterul incomprehensibil pe care aceasta va încerca la nesfârșit și în zadar, să îl dezlege.)

Aldous Huxley – Porțile Percepției

Osmond cerceta Delysidul într-un peisaj psihiatric dominat de îngrijire în regim de internare în spitalele de stat, subfinanțate și supra-aglomerate, cu puțin personal și o populație de pacienți cu tulburări cronice al căror tratament era limitat la administrarea sedativelor, care-i făceau pe aceștia din urmă mai complianți și mai relaxați, dar nu remediau tulburarea (Oram, 2018). Părea că tratamentele psihiatrice funcționau conform principiului lui Galen: Toți cei care beau acest remediu se recuperează într-un timp foarte scurt, în afară de cei care nu se recuperează, dintre care toți mor.

Alături de colegul său Abram Hoffer, Osmond și-a canalizat resursele în tratarea tulburarea consumului de alcool: în decursul a 6 ani, cei doi au tratat peste 2000 de pacienți, între 40% și 45% dintre aceștia rămăseseră abstinenți la un an după tratament, o rată de vindecare nemaiîntâlnită până atunci. Depășind ipoteza conform căreia mecanismul prin care LSD-ul contribuie la vindecarea dependenței este provocarea unei experiențe traumatice care se aseamănă cu delirium tremens, criză caracterizată de halucinații vizuale, auditive și tremurat, cauzată de încetarea bruscă a consumului, Osmond susținea că “LSD-ul îi permite pacientului să atingă cu adevărat starea transcendentă pe care o caută fără succes în beție” (Kaplan, 2016).

Bill Wilson, co-fondatorul programului în 12 pași Alcoolici Anonimi a consumat de câteva ori LSD și a fost atât de încrezător în potențialul acestei substanțe încât a susținut un program de cercetare în această direcție, în pofida faptului că filosofia AA se opune cu strictețe utilizării tratamentelor farmacologice în tratarea dependenței de alcool.

Experiența clinică a psihiatrilor și psihoterapeuților precum Osmond a condus la elaborarea unui model de terapie care presupunea administrarea unor doze medii spre mari cu scopul de a ocaziona o experiență mistică, definită ca sentimentul comuniunii cu întreaga lume, depășirea sau pierderea identității personale fără pierderea cunoștinței, ieșirea din spațiu și timp, trăirea unor sentimente profunde de dragoste, pace și gratitudine, sentimentul de a te afla în prezența sacrului și de a avea acces la adevărul fundamental sau ultim despre sine și despre lume și inefabilitate, sentimentul că este imposibil să cuprinzi în cuvinte ceea ce ai trăit (Pahnke și colab., 1970). Deși se considera că experiența în sine poate conduce la revelații emoționale și îi oferă clientului șansa de a trăi acceptarea necondiționată, eforturile terapeuților se orientau spre potențarea acestor răspunsuri în sesiunile anterioare administrării substanței. În timpul sesiunii, clientul era încurajat să aibă încredere deplină în terapeut și în el însuși, să renunțe la control și să se lase purtat de experiență, navigând-o cu curiozitate și curaj, protocol care se folosește și astăzi în studiile clinice controlate, despre care vom discuta în articolul următor (Sessa, 2012).

Rezultatele din perioada pe care am vizitat-o pe fugă în acest articol trebuie privite cu scepticism – standardele metodologice pe care ne bazăm astăzi pentru a evalua eficiența unui tratament sunt mult mai riguroase. Multe dintre studiile realizate în perioada anilor 1950-1970 nu ar fi astăzi aprobate, pe criterii metodologice și etice, iar rezultatele lor nu ar fi considerate concludente. În anul 1966, comisarul FDA James Goddard dădea următoarea declarație la audierile organizate de congres cu privire la siguranța medicamentelor: Deși au fost publicate mai mult de 2000 de articole științifice, nu există încă investigații bine controlate care să dovedească eficiența acestor compuși. În cadrul aceleiași audieri, acesta descrie cercetările pe tulburarea de consum de alcool ca fiind extrem de preliminare (Oram, 2018).

În articolul viitor vom discuta despre cum cercetarea psihedelică îndeplinește astăzi aceste standarde și despre rezultatele care continuă să fie promițătoare.

*

NOTĂ: Următoarea recomandare de lectură trebuie consumată cu prudență, întrucât poate provoca pollanizare – în urma publicării acestei cărți, ghizii underground au fost copleșiți de solicitări făcute de cititori care au fost fascinați de această terapie. Cum să-și schimbi mintea de Michael Pollan este o introducere excelentă în povestea cercetării și terapiei psihedelice, construită cu rigoare jurnalistică și neutralitate, însă relatată cu entuziasm și căldură. Dacă nu este totuși timp pentru cele 400 de pagini, vă recomand articolul scris de autor în The New Yorker. Pofta vine mâncând. 😊

… și pofta e prietenă bună cu muzica (Ascultă Beatles – Tomorrow Never Knows)

Surse bibliografice

Kaplan, R. (2016) Humphry Osmond: The Psychedelic Psychiatrist. International Journal of Humanities Social Sciences and Education (IJHSSE) Volume 3, Issue 2, pp. 82-87.

Martin, D. (2004, Februarie 4) Humphry Osmond, 86, Who Sought Medicinal Value in Psychedelic Drugs, Dies.The New York Times.

Oram, M. (2018). The trials of psychedelic therapy: LSD psychotherapy in America. JHU Press, p. 19

Pahnke, W. N., Kurland, A. A., Unger, S., Savage, C., & Grof, S. (1970). The experimental use of psychedelic (LSD) psychotherapyJama212(11), 1856-1863.

Watts, A. (2013). The joyous cosmology: Adventures in the chemistry of consciousness. New World Library, p. 3

Pollan, M. (2015, Februarie 9) The Trip Treatment. The New York Times.

Sessa, B. (2012). The psychedelic renaissance: Reassessing the role of psychedelic drugs in 21st century psychiatry and society. Muswell Hill Press.

Previous post Stresul din copilărie ne afectează sănătatea toată viața
Next post ”Mindsight. Noua știință a transformării personale”, de Daniel Siegel (recenzie)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.