Orice copil are nevoie să se atașeze de cel puțin o persoană (de regulă, mama) care îi oferă protecție, sprijin și îngrijire. Aceste persoane se numesc figuri de atașament, iar atunci când sunt separați de ele, copiii mici plâng, se agață de ei, îi caută prin jur. Toate aceste manifestări ale atașamentului au fost observate și notate sistematic pentru prima dată de John Bowlby, care a subliniat și importanța lor pentru supraviețuire. Bebelușul și copilul mic are nevoie de o figură de atașament, un adult care să-l protejeze și să îl îngrijească pentru a supraviețui.

Când figura de atașament este aproape, accesibilă și grijulie, copilul se simte în siguranță și încrezător, explorând mediul și fiind sociabil cu cei din jur. În caz contrar, copilul devine temător, nesigur și debusolat. Pornind de la aceste observații inițiale, Mary Ainsworth a evidențiat existența mai multor stiluri de atașament care, ulterior, joacă un rol important la vârsta adultă. Sistemul motivațional care naște legătura emoțională dintre părinți și copii este responsabil de cele ale adulților în relațiile intime.

Mary Ainsworth este cea care a creat un experiment numit ,,The strange situation”, care a constat în separarea copiilor în vârstă de aproximativ 12 luni de figura de atașament (mama) și reuniunea cu aceasta după o perioadă scurtă de timp petrecută în compania unui asistent de cercetare necunoscut. S-au urmărit reacțiile copiilor atât la după ieșirea mamei din cameră cât și la întoarcerea acesteia.

Cum se manifestă stilurile de atașament

Unii copii se simt în siguranță în prezența mamei, explorează și socializează chiar și cu străini. Când aceasta părăsește încăperea sunt vădit supărați, plâng, o strigă și o caută. Imediat ce se întoarce, copilul se bucură, se cere alinat și se liniștește destul de repede. Aceștia sunt copiii cu un stil securizant de atașament.

Alți copii erau temători chiar în prezența mamei, fără să exploreze și fără să socializeze cu străini. La plecarea acesteia erau vădit supărați, însă când se întorcea în cameră aveau un comportament ambivalent: pe de o parte doreau să fie alinați, dar pe de altă parte se îndepărtau de ea. Acești copii au un stil anxios-ambivalent de atașament.

A treia categorie a fost cea a copiilor cu un stil anxios-evitant de atașament. Aceștia evitau sau ignorau mama și exprimau prea puțină emoție la plecarea și la întoarcerea acesteia.

Unii copii nu au putut fi încadrați în niciuna dintre aceste trei categorii pentru că păreau să nu aibă diferențe consistente între etapele experimentului: cu mama, după plecarea mamei, la întoarcerea ei. Acești copii au un stil dezorganizat de atașament.

Cum se formează stilurile de atașament

Studiile ulterioare au evidențiat că stilurile de atașament ale copiilor sunt formate în funcție de cum se comportă părinții (figurile de atașament).

Stilul securizant. Figurile de atașament care ne-au pus nevoile pe primul loc, care au avut răbdare să ne înțeleagă problemele și care ne-au oferit stabilitate, vor influența formarea unui stil securizant de atașament. Copiii văd aceste figuri ca pe niște baze de la care pot porni să ,,exploreze‘’ independent, par a fi cel mai bine adaptați, se înțeleg bine cu colegii de la grădiniță/școală și sunt plăcuți.

Stilul anxios. Îngrijirea nestatornică, care nu a răspuns cererilor emoționale ale copiilor în totalitate și care a fost caracterizată de impulsivitate, ne va genera un stil anxios. Copiii cu acest stil de atașament au incertitudini în explorarea mediului, sunt temători și dependenți de figura de atașament. Acest lucru se întâmplă deoarece îngrijirea lor a fost caracterizată de o disponibilitate incertă, au fost amenințați cu abandonul pentru a-i controla sau “a-i învăța minte” (“Dacă nu te liniștești te las aici și plec.” Sau  “Dacă o mai superi pe mami, pleacă și nu se mai întoarce”).

Stilul evitant. Dacă figurile de atașament au fost distante, absente sau nu ne-au răspuns deloc la cererile emoționale sau dacă ne-au respins în momentul în care ne apropiam pentru a primi protecție și confort, vom dezvolta un stil evitant. Copiii care au acest stil își construiesc experiențe proprii și se bazează pe ei înșiși, nu așteaptă iubire din partea altora și au o nesiguranță în a exploata mediul.

Stilul dezorganizat este caracterizat de anxietatea față de atașament și evitare. Se formează în situațiile în care figura noastră de atașament este și cea de care ne temem. Situațiile care generează formarea acestui stil sunt cele în care un părinte suferă o traumă psihică (anxietate, depresie etc.) sau, în cele mai rele cazuri, când există abuzuri sexuale. Un copil cu acest stil de atașament are un comportament impredictibil. Caută siguranța și grija figurii de atașament, dar în același timp se teme de aceasta. Este nesigur și debusolat.

Contează foarte mult cum ne creștem copiii, iar disponibilitatea fizică și emoțională a părinților (sau altor figuri de atașament) va determina cum se vor raporta la ei înșiși, la ceilalți și la lume pentru tot restul vieții lor.

Surse bibliografice:

Chris Fraley – Adult Attachment Theory and Research

Bretherton, I. (1992). The origins of attachment theory: John Bowlby and Mary AinsworthDevelopmental Psychology, 28(5), 759–775.

Wikipedia – Teoria Atașamentului