Anxietatea de separare la copii: ce este și cum o gestionăm?

Anxietatea de separare reprezintă o teamă comună și firească a copiilor de a fi departe de părinți sau de principalele figuri de atașament din viața lor. Comportamentul care apare în momentul separării poartă numele de protest de separare. De regulă, copiii plâng în momentul separării de părinte, iar acest lucru este de așteptat. Însă, situația în care copilul refuză sub orice formă să se implice în diverse activități independent de părinți poate fi considerată atipică, în special la cei de vârste mai mari.

Prin intermediul acestui articol propun să explorăm fenomenul anxietății de separare și să trasăm liniile între manifestările tipice și atipice ale copiilor în momentul în care aceștia se despart temporar de figurile lor principale de atașament. În urma lecturii veți fi familiari cu motivele apariției anxietății de separare, cu riscurile asociate ei și cu câteva strategii de gestionare a acesteia la copii.

Când și de ce apare anxietatea de separare?

Anxietatea de separare își are primele semne vizibile încă de la vârsta de 8 luni, atingând apogeul în jurul vârstei de 14-18 luni. În mod normal, intensitatea acesteia descrește gradual în timpul copilăriei timpurii. Ea se poate manifesta atât în contexte nefamiliare (de exemplu, la creșă sau la grădiniță), cât și familiare, precum acasă (de exemplu, în momentele în care se produce o separare scurtă, cum ar fi plecarea din camera copilului). 

Aceasta se manifestă, de obicei, prin plâns, țipat sau accese de furie, cât și prin refuzul de a face activități în lipsa părinților. În unele cazuri, copiii pot manifesta și simptome fizice ale acestei anxietăți, precum durerile de cap sau senzația de greață. Uneori, s-ar putea ca această anxietate să apară ca o surpriză pentru părinți, căci copilul care înainte nu avea o problemă cu străinii sau cu plecarea părinților, acum începe să aibă aceste manifestări în toate aceste contexte. 

Aceste simptome și semne vin odată cu conștientizarea propriei dependențe de figurile de atașament. Cu cât copiii devin mai conștienți de mediul lor, ca o consecință naturală a dezvoltării, dezvoltă atașamente puternice față de persoanele familiare în prezența cărora se simt în siguranță. Astfel, în momentul în care aceștia rămân fie singuri, fie în prezența străinilor, ei rămân și fără sentimentul de siguranță oferit de figurile familiare, motiv pentru care manifestă anxietatea de separare.

Când știm că există o problemă?

Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă și începe să meargă la școală, este din ce în ce mai puțin probabil ca acesta să manifeste anxietate de separare. Ameliorarea simptomelor specifice anxietății de separare vine ca o consecință naturală a dezvoltării. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă și se familiarizează cu nou dobândita sa independență, cu persoane și spații multiple, nivelurile anxietății se reduc. Cu toate acestea, el va avea momente, bineînțeles, în care nu va dori să fie în preajma altcuiva decât în cea a părinților. 

În momentul în care apar manifestări târzii ale acestei anxietăți de separare este important să monitorizăm efectele sale pentru a putea interveni în cazul în care acestea degenerează. Există o serie de manifestări specifice la care trebuie să fim atenți în cazul copiilor mai mari, pentru a putea interveni la timp și a dezvolta o independență sănătoasă, specifică vârstei.

Anxietate_de_separare_3

 Cum se manifestă tulburarea de anxietate de separare?

Aproximativ 4% dintre copii dezvoltă în timp ceea ce numim tulburare de anxietate de separare. Printre principalele cauze ale apariției tulburării amintim factorii genetici (Scaini S. et al, 2012) și factorii de mediu (Eley T. et al, 2003). De cele mai multe ori, un factor singular nu poate constitui drept cauză unică pentru o tulburare, motiv pentru care vorbim mai degrabă de o interacțiune între mai mulți factori. Astfel, tulburarea de anxietate de separare apare ca urmare a interacțiunii predispoziției genetice de a o dezvolta și anumiți declanșatori/ anumite contexte particulare de mediu. Spre exemplu, această tulburare poate fi declanșată de un eveniment perceput de copil ca fiind traumatic sau stresant (aici pot fi incluse și schimbări majore în stilul de viață sau în mediu). 

Primele simptome ale tulburării tind să apară prin clasa a treia sau a patra. Acestea ar putea coincide cu sfârșitul unei vacanțe sau cu sfârșitul unei perioade lungi de timp în care copilul a petrecut mult timp acasă. Fiecare copil manifestă această tulburare diferit, dar este important să recunoaștem cele mai frecvente simptome:

  • Refuzul de a merge la școală
  • Coșmaruri repetate cu tema separării
  • Îngrijorări severe atunci când este separat de părinți 
  • Refuzul de a dormi singur
  • Prea multă îngrijorare de a nu se pierde de familie
  • Frica de a sta singur
  • Dureri fizice nejustificate medical
  • Tensiune musculară
  • Îngrijorare excesivă referitor la siguranța proprie
  • Izbucniri severe de panică sau temperament în momentele marcate de o separare

Cum se intervine în cazul tulburării de anxietate de separare?

În momentul în care unele simptome dintre cele enumerate mai sus persistă pentru mai mult de patru săptămâni și încep să interfereze cu viața normală a copilului este important să acționăm. Astfel, copilul ar fi recomandat să fie văzut de un specialist pentru o evaluare în vederea stabilirii unui diagnostic și a unui plan de tratament corespunzător. Există mai multe tipuri de terapie care pot fi eficiente pentru această tulburare: 

  1. Terapia prin conversație. Acest tip de terapie poate reprezenta un spațiu sigur pentru copil, în care își poate exprima deschis fricile și în care poate fi ghidat să le înțeleagă.
  2. Terapia prin joc. Jocurile utilizate cu scop terapeutic sunt un bun mod de a-i face pe copii să vorbească despre sentimentele lor. Exemple de astfel de jocuri utilizate cu scop terapeutic pentru anxietatea de separare sunt identificarea emoțiilor personajelor dintr-o poveste sau jocul pe roluri pentru a pune în scenă momentul unei separări (SHoaakazemi M. et al, 2012).
  3. Consilierea familială. Acest tip de intervenție poate ajuta atât copilul să combată principalele lui motive de îngrijorare, cât și părinții să înțeleagă și să reacționeze corespunzător la fricile copilului și la manifestările lor.
anxietatea de separare

Ce pot face părinții?

Părinții joacă un rol cheie în tratamentul copilului destinat gestionării acestei tulburări. Însă, este firesc ca părinții să se simtă neajutorați în fața acestor ieșiri, căci separarea este un proces dificil de ambele părți. Manifestările pot să declanșeze sentimente de vină și de copleșire părinților, mai ales atunci când își alocă timp pentru ei sau pentru alte activități care le aduc plăcere. În aceste situații, trebuie să ne amintim că prezența acestui fenomen poate fi o etapă normală în dezvoltarea copilului și în viața de părinte. De asemenea, putem folosi anumite tehnici pentru a minimiza impactul său pe termen lung.

Un lucru util pe care părinții pot să-l facă este să se asigure că sunt consistenți cu programările la specialistul ales, dar și să acorde asigurări constante copilului, oferindu-i suport. Însă, aceste asigurări trebuie oferite cu moderație, astfel încât acestea să nu devină un nou întăritor pentru comportamentul disfuncțional. Deși separarea este dificilă și pentru părinți, aceștia trebuie să încurajeze independența specifică vârstei pentru a asigura un mediu de dezvoltare armonios și propice copilului. Dacă părintele se îngrijorează excesiv și devine ezitant în încurajarea independenței la copil, acesta poate neintenționat să activeze și să intensifice fricile. De aceea, este important ca și părintele să lucreze la propriile reacții și să fie atent cu abordarea sa.

Un alt lucru pe care îl pot face părinții ai căror copii au fost diagnosticați cu această tulburare este să recunoască situațiile declanșatoare și să planifice gestionarea lor din timp. În funcție de context, este importantă și implicarea educatorilor sau a îngrijitorilor, în limitele stabilite de specialist. Astfel, copiii pot ajunge să aibă un parcurs normal și să nu rateze oportunități de învățare din cauza acestei tulburări.

Strategii de gestionare a anxietății de separare

Există câteva strategii care au o eficacitate ridicată în ameliorarea manifestărilor specifice anxietății de separare (Battaglia M. et al, 2015; Lavigne J. et al, 2012). Acestea pot fi folosite la orice vârstă, dar adaptate, astfel încât să se potrivească nevoilor fiecărui copil.

  1. Ritualul de “la revedere”. Acesta poate reprezenta orice, de la mișcări cu mâinile, la o serie de pupici sau chiar oferirea unui obiect personal pe care copilul îl poate păstra pe parcursul separării pentru confort. Acest ritual trebuie să fie distractiv și plăcut. Astfel, copilului îi va fi mult mai ușor să anticipeze aceste momente și să le facă față.
  2. Consistență în păstrarea promisiunilor. Este important să ne păstrăm promisiunile față de copii, mai ales în legătură cu momentele revenirii. În acest mod, ei vor avea încredere în noi că ne întoarcem și astfel manifestările anxietății se vor diminua. În cazul în care intervine ceva neprevăzut, este esențial să păstrăm o comunicare deschisă cu copiii și să le explicăm ce s-a întâmplat. Acest aspect îi va ajuta să se adapteze, să facă față situațiilor impredictibile și să-și antreneze flexibilitatea.
  3. Exersează separarea. Pentru început, asta ar putea însemna câteva ore în prezența altcuiva (bunici, îngrijitori, prieteni). Gradual, asta poate să progreseze spre perioade mai lungi de timp, pe măsură ce copilul devine familiar cu aceste situații. 
  4. Familiarizarea cu spațiile noi. Dacă vrem să introducem treptat spații noi în rutina copilului, atunci putem începe prin a petrece timp împreună în spațiul respectiv. Astfel, copilul va prinde încredere în siguranța oferită de noile împrejurări și va ajunge să fie pregătit să petreacă timp acolo în lipsa părinților.
  5. Păstrează-ți calmul. Dacă în momentele de separare copilul este întâmpinat de un părinte îngrijorat și agitat, va simți că există un pericol. Dacă părinții tratează separarea ca pe ceva firesc, așa vor ajunge și copiii să o perceapă.

Concluzii

După cum am văzut, anxietatea de separare presupune sentimente puternice atât din partea copiilor, cât și din partea părinților. De aceea, este important să ne amintim că este o perioadă firească în dezvoltarea copilului și să fim atenți la simptomele care pot indica o escaladare a acestui fenomen pentru a putea interveni cât mai repede. Totodată, dacă simțim că vrem să atenuăm aceste manifestări, putem recurge oricând la tehnicile discutate anterior sau la un specialist.

Referințe:

Anxiety Disorders. (2013). In Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders. American Psychiatric Association.

Battaglia, M., Touchette, É., Garon-Carrier, G., Dionne, G., Côté, S. M., Vitaro, F., Tremblay, R. E., & Boivin, M. (2015). Distinct trajectories of separation anxiety in the preschool years: persistence at school entry and early-life associated factors. Journal of Child Psychology and Psychiatry, and Allied Disciplines, 57(1), 39–46.

Eley, T. C., Bolton, D., O’Connor, T. G., Perrin, S., Smith, P., & Plomin, R. (2003). A twin study of anxiety-related behaviours in pre-school children: Genetics and Neurobiology Special Section: A twin study of anxiety-related behaviours. Journal of Child Psychology and Psychiatry, and Allied Disciplines, 44(7), 945–960.

Lavigne, J. V., Lebailly, S. A., Hopkins, J., Gouze, K. R., & Binns, H. J. (2009). The prevalence of ADHD, ODD, depression, and anxiety in a community sample of 4-year-olds. Journal of Clinical Child and Adolescent Psychology: The Official Journal for the Society of Clinical Child and Adolescent Psychology, American Psychological Association, Division 53, 38(3), 315–328.

Scaini, S., Ogliari, A., Eley, T. C., Zavos, H. M. S., & Battaglia, M. (2012). Genetic and environmental contributions to separation anxiety: a meta-analytic approach to twin data: Research article: Genes and environment in separation anxiety. Depression and Anxiety, 29(9), 754–761.

SHoaakazemi, M., Javid, M. M., Tazekand, F. E., Rad, Z. S., & Gholami, N. (2012). The effect of group play therapy on reduction of separation anxiety disorder in primitive school children. Procedia, Social and Behavioral Sciences, 69, 95–103.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

en_USEN