Limbajul și gândirea

Limbajul și comunicarea

Limbajul este instrumentul cu ajutorul căruia ne putem comunica gândurile. Acesta implică două aspecte – producerea și înțelegerea. În producerea limbajului se începe cu un gând, care este transpus într-o propoziție, urmat de rostirea sunetelor care o exprimă. În înțelegerea limbajului, sunetele sunt auzite. Acestora le este atașat un înțeles pentru a forma cuvintele și sunt formate propozițiile din care este extras sensul.

Limbajul este împărțit pe mai multe niveluri. La cel mai înalt se află unitățile propoziționale, care includ propozițiile și termenii propoziționali. Următorul nivel este cel al cuvintelor și al părților de cuvinte cu sens, iar cel final conține sunetele. Astfel, limbajul este multinivel pentru că face legătura între gânduri și vorbire prin intermediul cuvintelor și propozițiilor.

O altă proprietate a limbajului, pe lângă cea multinivel, este productivitatea. Toate limbile folosesc un număr limitat de sunete. Dar regulile lor de combinare fac posibilă producerea și înțelegerea a mii de cuvinte. Similar, regulile de combinare a cuvintelor fac posibilă crearea și înțelegerea a milioane de propoziții.

Sunetele se transpun în foneme. Acestea pot corespunde literelor, dar sunt, de fapt, sunete folosite în vorbire. Avem performanțe ridicate la discriminarea între diferite sunete care corespund diferitelor foneme în limba noastră, dar performanțe slabe la discriminarea între sunetele care corespund aceleiași foneme. Fiecare limbă are un set diferit de foneme, acesta fiind unul dintre motivele pentru care avem deseori dificultăți când învățăm să pronunțăm cuvinte străine. O altă limbă poate folosi foneme care nu apar în limba noastră, fiind dificilă învățarea auzirii și producerii lor.

Când fonemele sunt combinate în mod adecvat, le percepem sub forma cuvintelor. Fiecare limbă are propriile ei reguli de succesiune a fonemelor. Putem sesiza influența acestor reguli când ascultăm, întrucât percepem cu mai multă acuratețe un șir de foneme a căror ordine se conformează regulilor limbii materne, decât un șir care încalcă aceste reguli.

Această influență poate fi sesizată și în timpul vorbirii, putând, de exemplu, pronunța pluralul unui cuvânt care nu are sens și nu l-am auzit niciodată, pe baza regulilor cunoscute.

Ceea ce percepem când ascultăm vorbirea nu sunt foneme, ci cuvinte, care, spre deosebire de foneme, au sens. Totuși, acestea nu sunt cele mai mici unități lingvistice cu sens, ci sufixele și prefixele. Termenul morfem este utilizat pentru a descrie orice unitate lingvistică, care are sens. Există și termenul de morfeme gramaticale, care desemnează ceea ce este cunoscut în mod normal sub numele de articole și prepoziții. Morfemele gramaticale pot fi procesate în mod diferit față de cuvintele care exprimă un conținut, unele tipuri de leziuni cerebrale deteriorând mai mult utilizarea acestora decât a cuvintelor care transmit informații.

Cel mai important aspect al unui cuvânt este sensul său, considerat conceptul pe care îl desemnează. Unele cuvinte sunt ambigue, desemnând mai mult de un concept, precum cuvântul „broască”. Dar de cele mai multe ori contextul propoziției clarifică sensul cuvântului. Există dovezi care arată că sunt luate în considerare mai multe sensuri ale unui cuvânt într-un interval foarte scurt. Într-un studiu, participanții primeau o propoziție de tipul „Voia să bage cheia în broască”, urmată imediat de un cuvânt test, pe care participantul trebuia să îl citească cu voce tare cât putea de repede. Participanții citeau cuvântul test mai repede dacă era relaționat cu oricare dintre sensurile cuvântului „broască”.

Combinăm fără efort cuvintele în unități propoziționale, care includ atât aserțiuni, numite judecăți, cât și termeni propoziționali. Orice aserțiune poate fi împărțită în subiect și predicat. De exemplu, în aserțiunea „Croitorul a adormit”, „croitorul” este subiectul, și „a adormit” este predicatul.

Orice propoziție poate fi descompusă în termeni propoziționali, fiecare dintre aceștia fiind corespunzători fie predicatului, fie subiectului. De exemplu, aserțiunea „Cercetătorul serios citeşte cărţi” poate fi împărţită în „Cercetătorul serios” şi „citeşte cărţi”. Subiectul propozițional se centrează pe un obiect, iar predicatul propozițional indică acțiunea aserțiunii.

Când ascultă o propoziție, oamenii par să o împartă întâi în subiecte propoziționale, predicate propoziționale și alte structuri similare, și apoi se extrage aserțiunea din acești termeni. Există dovezi că împărțim propozițiile în termeni propoziționali și îi tratăm ca pe niște unități. De exemplu, atunci când participanților li se dă o propoziție, precum „Fata săracă a furat o haină călduroasă”, și li se cerea să precizeze ce cuvânt urma după un cuvânt ancoră, oamenii răspundeau mai repede dacă cuvântul test și cel care urma erau din același termen propozițional. De exemplu, își aminteau mai repede cuvântul „săracă” dacă cuvântul test era „fată”, decât dacă „săracă” era cuvântul test, şi urma „a furat”.

Descompunerea unei aserţiuni în subiecte şi predicate propoziționale se numește analiză sintactică. În înțelegerea unei aserțiuni, analiza sintactică se face, de cele mai multe ori, inconștient și fără efort. Uneori apar dificultăți în înțelegerea unei propoziții, când nu este clar de la început care este subiectul, și care predicatul propozițional. De exemplu, în propoziția „Calul a trecut în galop de hambar căzând” poate induce individul în eroare, deoarece la prima vedere „calul” este subiectul, și „a trecut în galop” predicatul. Însă citind și ultimul cuvânt, realizează că subiectul este „calul a trecut în galop de hambar”, iar predicatul este „căzând”.

Deseori contextul face ceea ce vrem să spunem predictibil. După ce sunt înțelese primele câteva cuvinte, se trece la concluzii despre sensul întregii propoziții. De asemenea, cunoscând contextul, tema principală a comunicării, este mult mai ușor de descifrat mesajul.

De exemplu, dacă citiți un text de tipul „Procedura este, de fapt, foarte simplă. Întâi aranjați lucrurile în grupuri diferite. Desigur, o grămadă poate fi suficientă, în funcţie de câte aveţi”, cel mai probabil nu veţi înţelege la ce se referă. Însă, dacă ştiţi că subiectul este spălatul hainelor, sensul devine mai clar.

Cealaltă persoană reprezintă, de asemenea, o importantă parte din context, fiind necesară înţelegerea intenţiei interlocutorului. De exemplu, când cineva vă întreabă în timpul cinei dacă îi puteţi da cartofii, nu vă aşteptaţi ca individul să fie curios cu privire la capacitatea dumneavoastră fizică de a-i ridica, ci să-și dorească să îi oferiți mâncarea. Efectele interlocutorului sunt similare și în producerea limbajului. Dacă cineva vă întreabă unde este turnul Eiffel, veți răspunde diferit dacă sunteți în România, decât dacă sunteți în Paris.

Dezvoltarea limbajului

Dezvoltarea are loc la toate cele trei niveluri. Începe la nivelul fonemelor, continuă la nivelul morfemelor, și în final la nivelul termenilor propoziționali.

Astfel, copiii se nasc capabili să discrimineze între sunete care corespund diferitelor foneme în orice limbă. În primul an de viață copilul învață ce foneme sunt relevante pentru limba sa, și pierde capacitatea de a discrimina între sunetele care corespund aceleiași foneme în limba lui. Acest lucru a fost dovedit prin studii bazate pe frecvența suptului. Dacă este oferit un stimul nou, bebelușii sug mai mult. La bebelușii de șase luni, a crescut frecvența suptului când sunetele succesive au corespuns unor foneme diferite în orice limbă., dar la bebelușii de un an frecvența suptului a crescut numai când sunetele succesive corespundeau unor foneme diferite în limba lor.

În jurul vârstei de un an copiii încep să vorbească. Aceștia au deja conceptele necesare pentru mai multe lucruri, și când încep să vorbească leagă aceste concepte de cuvintele utilizate de adulți.

Copiii între unu și doi ani vorbesc, în cea mai mare parte utilizând cuvinte despre oameni (mama, tata), animale (căţel, pisică), vehicule (mașină), jucării (minge), hrană (suc, lapte, apa), părți ale corpului (nas, gură) sau obiecte din apropiere (șosetă, lingură). Copiii între 12 și 30 de luni își extind forțat vocabularul, adică aplică același cuvânt și conceptelor înrudite. De exemplu, pot folosi cuvântul cățel și pentru pisici. Această tendință dispare pe măsură ce copiii își lărgesc vocabularul.

Între un an și șase luni și doi ani și șase luni, începe achiziția termenilor propoziționali și a sintaxei. Copiii încep să combine cuvintele în afirmații compuse din două cuvinte, precum „Acolo vacă”. Această comunicare se numeşte vorbire telegrafică, folosind în comunicare numai cuvintele care transmit conţinutul cel mai important.

Primele construcţii complexe care apar în discursul copiilor sunt extinderile predicatului. Pasul următor este folosirea conjuncţiilor ca „şi”, „sau”, iar folosirea morfemelor gramaticale ca gerunziul este ultima achiziție.

Când este luată în considerare achiziția limbajului, una dintre posibilități este imitarea adulților. Însă aceștia folosesc de multe ori cuvinte pe care nu le-au auzit la părinți. În plus, greșelile făcute de copii, precum „Tati a vorbit mie”, arată că ei încearcă să aplice reguli.

O altă posibilitate ar fi condiționarea. Adulții pot recompensa copilul când produce o propoziție gramatical corectă și să îl pedepsească când produce o propoziție gramatical greșită. Însă părinții nu sunt foarte atenți la felul în care un copil spune ceva, atâta timp cât poate fi înțeles. De asemenea, încercările de a corecta un copil sunt deseori inutile.

Totuși, copiii par să își construiască o ipoteză despre o regulă a limbajului, să o testeze, și apoi să o păstreze dacă dă rezultate. Pentru formarea acestor ipoteze, copiii utilizează anumite principii. Unul este observarea atentă a terminațiilor cuvintelor. Altul este căutarea sufixelor și prefixelor care indică o schimbare de sens. Al treilea principiu este evitarea excepțiilor, ceea ce explică generalizarea unei reguli, în ciuda existenței unor excepții.

Această ipoteză a fost uneori contestată. De exemplu, unii cercetători consideră că gramatica unui copil este structurată similar cu gramatica adulților. Dar pentru că un copil a fost mai puțin expus la formele corecte ale cuvintelor, amintirile lui despre formele neregulate sunt mai slabe. Când nu își poate aminti o astfel de formă, aplică regula cunoscută, producând o extindere forțată a sa.

Alți cercetători consideră că ceea ce pare să fie o regulă este, de fapt, învățarea unui număr foarte mare de asociații. În loc să învețe că terminația „ne” înseamnă opusul, ei învaţă asociaţia între prefixul „ne” şi proprietăţile cuvintelor.

Unele dintre cunoştinţele noastre despre limbaj sunt înnăscute. Toţi copiii, indiferent de cultură şi limbă, par să parcurgă aceeaşi succesiune de etape în dezvoltarea limbajului. Culturile diferă marcant în oportunităţile copiilor de a învăţa de la adulţi, în unele zone geografice părinţii vorbesc constant cu copiii, iar în altele, copiii sunt ignoraţi. Faptul că această succesiune în dezvoltare este păstrată în toate culturile, indică un nivel foarte ridicat de cunoștințe înnăscute.

Prezența acestor cunoștințe a fost demonstrată în cadrul familiilor cu copii surzi, pe care părinții nu au vrut să îi învețe limbajul semnelor. Până să primească informații despre cititul pe buze sau vocalizare, copiii au început să folosească un sistem de gesturi numit home sign. Inițial, acesta era un fel de pantomimă simplă, dar a dobândit proprietăți de limbaj.

Învățarea limbajului are și perioade critice. Primele luni de viață reprezintă perioada critică pentru asimilarea fonemelor din limba nativă. Pare să existe o perioadă critică și pentru însușirea unui sistem sonor pentru a doua limbă. După câțiva ani de exersare, copiii mici reușesc mai bine ca adulții să vorbească fără accent și să înțeleagă limbajul când este folosit în condiții de zgomot.

Există o perioadă critică și pentru învățarea sintaxei, conform studiilor făcute pe persoane surde, care au învățat limbajul semnelor. Persoanele care au învățat limbajul mai de timpuriu au performanțe mai bune decât cei care l-au învățat mai târziu. De asemenea, în cazul copiilor crescuți în izolare, eforturile de a îi învăța să vorbească sunt limitate. Pot învăța cuvinte, dar nu și regulile gramaticale pe care copiii mici le învață singuri.

Unii experți cred că această capacitate înnăscută de a învăța limbajul este unică speciei umane. De exemplu, în cazul cimpanzeilor, vocalizarea și gesturilor cimpanzeilor sunt limitate ca număr și productivitatea sistemului lor de comunicare este foarte mică. O altă diferență este faptul că limbajul uman este structurat pe mai multe nivele, în timp ce limbajul cimpanzeilor nu este. În plus, cimpanzeii nu schimbă ordinea simbolurilor pentru a schimba înțelesul mesajelor, precum „Iona a mâncat balena” și „Balena l-a mâncat pe Iona”.

Deoarece sistemul cimpanzeilor trebuie să fie adaptat nevoilor lor. Pentru a stabili dacă cimpanzeii au aceeași capacitate înnăscută ca și noi, trebuie să vedem dacă aceștia pot învăța limbajul uman. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Washoe, care a fost învățată limbajul semnelor. Întâi au învățat-o semnele prin modelare, așteptând ca ea să facă un gest care să semene cu cel țintă, întărindu-l. Mai târziu, a învățat prin observație și imitație. La vârsta de patru ani, ea putea produce 140 de cuvinte, și înțelege mai multe. Putea chiar și să generalizeze un semn de la o situație la alta. De exemplu, învățând să ceară mai mult gâdilat, și a generalizat termenul „mai mult”, pentru a cere lapte.

Se pune întrebarea dacă acestea pot combina semnele într-o propoziție. Însă, spre deosebire de propozițiile umane, cele ale cimpanzeilor sunt foarte repetitive. De asemenea, ele nu pot învăța să își combine semnele în modul sistematic în care le combină omul.

Conceptele și categorizarea: elementele gândirii

Gândirea poate fi împărțită în gândire propozițională, formată din fluxul de propoziții pe care pare că le auzim în mintea noastră. Gândirea imagistică corespunde imaginilor, mai ales celor vizuale, pe care le vedem în mintea noastră.

Un concept reprezintă o întreagă clasă de obiecte și cuprinde setul de proprietăți pe care le asociem cu o anumită clasă. De exemplu, conceptul de pisică include faptul că are patru picioare, mustăți și blană. Cea mai importantă funcție a conceptelor este că împarte lumea în unități cu care se poate lucra. Nu tratăm fiecare obiect ca fiind unic, ci ca pe un element dintr-o categorie. Categorizarea este procesul prin care se atribuie un obiect unui concept.

O a doua funcție a conceptelor este că acestea ne permit să facem predicții despre informații care nu sunt direct perceptibile. De exemplu, conceptul nostru de măr este asociat cu niște proprietăți greu de perceput direct, precum faptul că este comestibil și are semințe. Putem folosi proprietățile vizibile pentru a include un obiect într-o categorie, și apoi să deducem că obiectul are proprietățile care sunt mai puțin vizibile.

Se pot construi concepte ad hoc, pentru un anumit obiectiv. De exemplu, se poate construi conceptul „lucruri de luat în oraș’, care orientează planificarea.

Proprietățile asociate cu un concept par să se încadreze în două seturi. Un set de proprietăți formează prototipul, care descrie cele mai bune exemple din clasa reprezentată de conceptul respectiv. Acesta reprezintă ce ne vine prima dată în minte când ne gândim la un concept.

Astfel, un concept conține și un nucleu care cuprinde proprietățile cele mai importante pentru calitatea de membru al clasei. De exemplu, conceptul de bunică ar avea ca și nucleu proprietățile de femeie și părinte al unui părinte.

Categorizarea unei persoane sau a unui obiect într-o categorie bine definită implică stabilirea existenței proprietăților specificate în nucleu. Există și concepte vagi, în care se decide dacă un obiect este un exemplu. În acest caz trebuie să stabilim similaritatea sa cu prototipul conceptului. Majoritatea conceptelor naturale par să fie vagi, adică nu au definiții adevărate, și categorizarea se bazează în mare parte pe prototipuri. Cu cât un exemplu are mai multe proprietăți comune cu prototipul, cu atât conceptul este considerat mai tipic.

Pentru conceptele naturale, prototipurile sunt surprinzător de naturale, pe când cele precum bunică sunt saturate cultural. De exemplu, prototipurile culorilor par să fie universale. Atât indivizii dintr-un trib care nu are nume decât pentru alb și negru, cât și cei americani au recunoscut culorile mai tipice mai bine decât pe cele mai puțin tipice. Prototipurile animale pot fi atât universale, cât și diferite, în funcție de frecvența prezenței animalului în cultura respectivă.

În-afară de faptul că știm care sunt proprietățile conceptelor, știm și ce relații există între diferite concepte. Acestea sunt prezentate sub forma unei ierarhii, cu un nivel de bază, la care este categorizat obiectul pentru prima dată. Acestea sunt primele învățate de copii, sunt folosite mai frecvent și sunt mai scurte. De asemenea, nivelul de bază are proprietățile cu cea mai mare putere de discriminare.

Compararea obiectului cu prototipul conceptului implică trei pași. În primul rând, cercetătorul determină proprietățile prototipului unui concept și ale mai multor exemple de obiecte din categoria respectivă. Apoi se stabilește similaritatea dintre fiecare exemplu și prototip, identificând proprietățile lor comune, rezultând un scor al similarității pentru fiecare exemplu. În final, cercetătorul arată că scorul de similaritate corelează cu acuratețea și viteza cu care participanții pot categoriza corect exemplul respectiv.

Putem învăța un concept în diferite feluri. Fie are loc comunicarea explicită a trăsăturilor unui concept, fie are loc învățarea prin experiență. Învățarea explicită este mai probabil să fie utilizată pentru învățarea nucleelor conceptelor, iar experiența este modul obișnuit de învățare a prototipurilor.

Există două moduri în care o persoană poate învăța un concept prin experiență. Cel mai simplu se numește strategia exemplară. Când copilul întâlnește un exemplar cunoscut sau tipic, stochează în memorie o reprezentare a obiectului. Mai târziu, când trebuie să decidă dacă un nou item corespunde categoriei, stabilește similitudinea noului obiect cu exemplarele tipice stocate în memorie.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, începem să utilizăm o altă strategie, numită testarea ipotezelor. Are loc inspectarea exemplelor cunoscute ale unui concept, căutând proprietăți care sunt relativ frecvente, și este formulată ipoteza că aceste proprietăți comune sunt cele care sunt caracteristice conceptului. Apoi este analizată existența acestor proprietăți critice la obiectele noi, și este păstrată ipoteza, dacă rezultă în categorizarea corectă a obiectului nou.

Raționamente

Conform logicienilor, cele mai puternice inferențe sunt cele care prezintă validitate deductivă, adică este imposibil pentru o concluzie a inferenței să fie falsă dacă premisele ei sunt adevărate. Unele teorii ale gândirii deductive presupun operarea ca niște logicieni intuitivi și folosirea regulilor logicii în încercarea de a dovedi cum concluzia rezultă din premise. Una dintre cele mai bune dovezi că oamenii folosesc reguli este că numărul de reguli necesar într-o inferență este un bun predictor pentru dificultatea inferenței.

Aceste reguli sunt declanșate numai de forma logică a propozițiilor. Însă capacitatea noastră de a evalua un argument deductiv depinde deseori și de conținutul propozițiilor. Oamenii nu folosesc mereu reguli logice când rezolvă probleme de deducție. În schimb, uneori folosim reguli care sunt mai puțin abstracte și mai relevante pentru problemele de fiecare zi, numite reguli pragmatice.

Un exemplu este regula permisiunii care afirmă că, dacă se întreprinde o anumită acțiune, deseori trebuie să fie satisfăcută o anumită precondiție. De exemplu, problema este „dacă un cartonaş are o vocală pe o parte, atunci are un număr par pe cealaltă”. Sarcina este să se întoarcă două cartonaşe pentru a verifica regula. Sarcina devine mai simplă când este prezentată sub forma „dacă o persoană bea bere, ea trebuie să aibă peste 19 ani”. Astfel, conținutul unei probleme afectează activarea sau neactivarea unei reguli pragmatice.

În afară de aplicarea regulii, participanții pot uneori să rezolve problema realizând o reprezentare concretă a situației, un model mental.

Aplicarea regulilor pragmatice și construirea modelelor mentale au un lucru în comun. Acestea sunt determinate de conținutul problemei, spre deosebire de aplicarea regulilor logice. Sensibilitatea noastră față de conținut ne împiedică uneori să acționăm logic.

Logicienii au observat că un raționament poate fi bun chiar dacă nu este deductiv valid. Acest tip de inferențe au putere din punct de vedere inductiv, adică este improbabil ca o concluzie să fie falsă dacă premisele sunt adevărate.

Una dintre regulile relevante pentru probabilitate este regula frecvenței de bază, care afirmă că probabilitatea ca un obiect să fie membru al unei clase este mai mare cu cât clasa are mai mulți membri. O altă regulă relevantă a probabilității este regula conjuncției: probabilitatea unei propoziții nu poate fi mai mică decât probabilitatea acesteia combinată cu altă propoziție. De exemplu, probabilitatea ca un individ să fie contabil nu poate fi mai mică decât probabilitatea ca un individ să fie contabil și să câștige 2000 de euro pe lună.

O euristică este o procedură mentală care este relativ ușor de aplicat, și poate duce deseori la răspunsul corect. Însă acestea nu sunt întotdeauna sigure. Studiile arată că oamenii încalcă deseori reguli de bază ale teoriei probabilității când fac raționamente inductive.

De exemplu, participanții primeau informația că un comitet de psihologi au intervievat 100 de persoane, dintre care 30 ingineri și 70 de avocați, alături de descrierea uneia dintre persoane, care era prototipul unui inginer. Când erau întrebați ce este mai probabil să fie, participanții răspundeau că ingineri, deși conform frecvenței de bază, este mai probabil să fie avocat.

Într-un alt studiu, participanții primeau descrierea unei femei, care era descrisă ca fiind directă și inteligentă, a studiat filosofia și este preocupată de problema discriminării. Apoi aceștia trebuiau să decidă dacă este mai probabil ca femeia să fie casieriță la bancă sau casieriță și membră a comunității feministe. Deși încălcau regula conjuncției, participanții alegeau de cele mai multe ori a doua variantă. În loc să estimeze probabilitatea, participanții au estimat similaritatea cazului respectiv cu prototipul conceptelor. Estimarea similarității este deseori folosită ca o euristică de estimare a probabilității.

Similitudinea nu este singura euristică puternică. O alta este euristica legată de cauzalitate, oamenii estimând probabilitatea unei situații după puterea conexiunilor cauzale dintre evenimentele din situație. De exemplu, participanții la un studiu au considerat afirmația „în cursul anului 2004, vor avea loc inundații masive și mai mult de 1000 de persoane vor muri înecate” mai puțin probabilă decât „în decursul anului 2004, va avea loc un cutremur care va duce la inundații masive în care mai mult de 1000 de persoane vor muri înecate”. Astfel, participanții au încălcat regula conjuncției.

Gândirea în imagini

În afară de gândirea propozițională, putem gândi și imagistic, proces care implică aceleași reprezentări și procese care sunt folosite în percepție.

O sarcină care a fost intens studiată este rotația mentală. Într-un experiment, participanții au văzut litera R mare la fiecare prezentare a stimulului. Litera a fost prezentată fie în poziție normală, fie în oglindă, fie rotită sub diferite unghiuri. Participanții trebuiau să decidă dacă a fost prezentată normal sau în oglindă. Cu cât litera este rotită mai mult față de verticală, cu atât participanții au nevoie de mai mult timp pentru a lua o decizie. Astfel, participanții au luat deciziile rotind imaginea literei în minte.

O altă operație este scanarea unui obiect sau a unui șir. Într-un experiment despre scanarea unei imagini, participanții au studiat mai întâi harta unei insule fictive, despre care au fost rugați să își creeze o imagine mentală. Apoi erau rugați să își fixeze un loc, iar cercetătorul îl ruga să se deplaseze până la un alt punct de pe hartă. Cu cât distanța dintre punctul fixat și cel indicat era mai mare, cu atât participanții aveau nevoie de mai mult timp pentru a ajunge acolo.

Atât procesarea imagistice, cât și cea perceptivă sunt limitate de mărimea rezoluției. Putem să ne gândim că imaginile noastre apar într-un mediu mental a cărui rezoluție limitează cantitatea de detalii pe care le putem detecta într-o imagine. Astfel, imaginile mai mici ar trebui să fie mai dificil de detectat decât cele mari. Într-un studiu, participanții erau rugați să își imagineze un animal, iar apoi erau întrebați dacă animalul are o anumită proprietate. Participanții care aleseseră animale mai mici aveau un timp de răspuns mai mare decât cei care aleseseră animale mari.

Gândirea în acțiune – rezolvarea de probleme

Pentru mulți oameni, rezolvarea unei probleme reprezintă gândirea. Când rezolvăm o problemă, încercăm să atingem un obiectiv, dar nu avem la dispoziție mijloace pentru a-l obține. Trebuie să descompunem obiectivul în sub-obiective și să le împărțim în unele și mai mici, până când ajungem la un nivel la care le putem realiza.

Pentru investigarea acestui aspect, cercetătorii roagă participanții să gândească cu voce tare în timp ce încearcă să rezolve o problemă dificilă. Au fost identificate un număr de strategi generale.

Una este reducerea diferenței dintre starea prezentă într-o problemă și starea obiectiv. Ideea cheie din spatele acestei strategii este stabilirea de sub-obiective care, când sunt atinse, ne aduc într-o stare care ne apropie de obiectiv.

O strategie similară este analiza mijloace-scop. Comparăm starea noastră prezentă cu starea obiectiv pentru a descoperi cele mai importante diferențe dintre ele și eliminarea acestor diferențe principalul nostru sub-obiectiv. Apoi căutăm un mijloc sau o procedură de a realiza acest sub-obiectiv. Dacă nu descoperim o astfel de procedură, dar ne dăm seama că ceva din starea noastră curentă ne împiedică să-l aplicăm și vom introduce un nou sub-obiectiv, eliminarea acestui obstacol. Această strategie este mai sofisticată decât reducerea diferențelor, pentru că ne permite să acționăm chiar dacă rezultatele reduc temporar similitudinea dintre starea noastră curentă și obiectiv.

O altă strategie este deplasarea în sens invers, ca și cum obiectivul ar fi fost atins deja. Aceasta este foarte utilă în rezolvarea problemelor de matematică.

Aceste strategii, care sunt numite deseori metode slabe, nu se bazează pe niciun fel de cunoștințe specifice. Oamenii le utilizează mai ales când se află pentru prima dată în fața unui tip de probleme.

Rezolvarea unei probleme nu depinde numai de strategia utilizată, ci și de modul în care o reprezentăm. Uneori, o reprezentare propozițională dă cele mai bune rezultate, alteori una vizuală este mai eficientă. Unele probleme pot fi ușor rezolvate prin manipularea propozițiilor sau a imaginilor.

Pe lângă probleme propoziționale versus imagistice, apare și problema conținutului reprezentat. Deseori avem dificultăți cu o problemă pentru că nu reușim să includem un element important în reprezentarea noastră, sau pentru că includem un lucru care nu este o parte importantă a problemei. Atunci când participanții sunt prezentați cu sarcina de a fixa o lumânare pe ușă folosind doar câteva materiale, majoritatea au probleme din cauză că și-au reprezentat materialele în mod greșit.

Într-un anumit domeniu, experții rezolvă problemele la un nivel calitativ diferit decât novicii. Aceste diferențe se datorează diferențelor de reprezentare și strategiilor folosite de experți și novici. Un novice poate reproduce numărul obişnuit de 7 +/- 2 obiecte. Experții au mai multe reprezentări specifice în memorie, pe care le pot folosi asociindu-le cu anumite probleme. Pe parcursul anilor de practică, experții și-au dezvoltat multe reprezentări pentru multe configurații posibile, care le permit să codifice o configurație complexă în numai câteva chunk-uri.

Chiar și atunci când se confruntă cu o problemă nouă, experții și-o reprezintă diferit față de novici. De exemplu, în contextul rezolvării problemelor de fizică, experții își reprezintă problema în termenii principiului fizic de care au nevoie pentru a ajunge la soluție. În schimb, un novice tinde să își reprezinte aceeași problemă în termenii trăsăturilor superficiale. Tendința de a se concentra pe trăsăturile superficiale ale unei probleme se manifestă și când novicii rezolvă o problemă folosind o analogie. Experții și novicii diferă și din punct de vedere al strategiilor pe care le folosesc.

Experții încearcă să formuleze un plan de rezolvare a problemei, în timp ce novicii încep rezolvarea problemelor fără a-și contura un plan general.

O altă diferență este faptul că experții tind să plece de la datele problemei avansând spre soluție, în timp ce novicii tind să folosească strategia retrospectivă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ro_RORO