Imagistica mentală

Conspect al capitolului 5 din ”Psihologie cognitivă” de Mircea Miclea.

Clasificare, terminologie 

Noțiunea de imagine mentală se referă la acele producții imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absența acțiunii unor stimuli vizuali asupra organelor de simț. La baza acestora se află un proces de analiză descendentă, fiind produse în momentul în care o sarcină solicită prezența lor.  

Imaginea mentală este o reprezentare cognitivă care conține informații despre forma și configurația spațială a unei mulțimi de obiecte, în absența acțiunii stimulilor vizuali asupra receptorilor. 

Caracteristicile imaginilor mentale 

Reprezentarea relațiilor topologice 

Principala caracteristică a imaginilor mentale este capacitatea sa de a reprezenta relațiile topologice dintre elemente.  

Într-un studiu, participanții vizualizau o configurație de trei elemente – triunghi, cerc și pătrat. În cadrul studiului se utilizează două tipuri de reprezentări, una imagistică și una lingvistică. După memorarea configurației, participanților le sunt reprezentate figuri test, sarcina lor fiind de a răspunde dacă acestea sunt alcătuite din aceleași elemente. Recunoașterea cea mai rapidă are loc în condițiile conservării relațiilor topologice pentru figurile test imagistice și în condițiile ordonării seriale pentru figurile lingvistice.  

Absența sintaxei 

Absența sintaxei este o altă caracteristică a imaginilor mentale. Spre deosebire de reprezentările lingvistico-semantice, care se pot combina doar pe baza unor reguli sintactice clare, imaginile mentale se pot combina oricum. De exemplu, dacă ne imaginăm un cerc și un pătrat, ele pot fi combinate oricum – cercul în pătrat, pătratul în cerc, cercul sub pătrat, pătratul sub cerc, etc.  

Absența sintaxei este evidentă în imaginile onirice – un tip special de imagini mintale. Adesea, relațiile spațiale dintre elementele unei imagini onirice complexe încalcă legile fizicii. De exemplu, putem să ne imaginăm un purice mai mare decât un elefant.  

Prezența masivă a imagisticii în momentele de maximă creativitate ar putea fi explicată tot prin absența sintaxei. O idee originală se exprimă mai ușor într-o reprezentare lipsită de constrângeri.  

Neutralitatea față de valoarea de adevăr 

A treia proprietate notabilă a imaginilor mentale constă în lipsa unei valori de adevăr. Numai o judecată în care se afirmă ceva despre altceva poate fi adevărată sau falsă. O imagine nu afirmă și nu neagă nimic. Doar dacă procesăm imaginea și obținem judecăți despre tipul obiectelor din imagine putem spune că judecățile sunt adevărate sau false.  

Dacă imaginile nu au valoare de adevăr, nu au nici cunoștințe. Cunoștințele declarative rezultă dintr-un sens set de propoziții cărora le asignează o valoare de adevăr. Simpla posesie a unei imagini nu înseamnă cunoștințe. Analiza acestora poate rezulta în cunoștințe.  

Există o memorie imagistică? 

Pe de-o parte, se susține că imagistica mentală este o modalitate de stocare a informației în memoria de lungă durată.  Adversarii acestei perspective nu neagă existența imaginilor în memoria de lucru, dar le consideră produse temporale, produse de analiza descendentă din baza de cunoștințe.  

Analiza descendentă și imagistica mentală 

Fie că apare în urma unei imagini perceptive, fie că e produsă pe baza lecturii unui text, o imagine mentală este rezultatul unor procese de analiză descendentă. În urma vizualizării unor imagini incomplete, acestea nu pot fi categorizate și imaginea mentală rezultată este lacunară. Mai mult, în memorie rămân doar acele elemente ce pot fi categorizate.  

Atunci când sunt oferite informații despre sensul imaginii, apare un proces de analiză descendentă, care structurează petele de culoare. Astfel, imaginea mentală succede analizei descendente a stimulilor și depinde de baza cunoștințe.  

Într-un studiu, participanții inspectează o serie de figuri, și apoi văd o imagine complexă. Ei trebuie să specifice dacă figurile inspectate inițial sunt părți ale configurației complexe. În altă variantă a studiului, prima dată participanții inspectează figura complexă și apoi le spun prezentate, împreună, segmentele.  

În prima variantă a studiului, în care se compară părțile cu imaginea perceptivă, proporția răspunsurilor corecte a fost 86%. În a doua variantă, doar 52%. Diferența este explicată de diferența dintre imaginea fizică și cea mentală. O imagine fizică poate fi descompusă în părți componente, altele decât cele inițiale. Însă imaginea mentală poate fi descompusă doar pe baza componentelor procesate anterior.  

Astfel, imaginea mentală este mediată de procesări semantice şi pot fi recunoscute doar acele elemente care iniţial au fost procesate semantic.  

În imaginea mentală sunt implicate şi procesări post-perceptive, rezultate din interacțiunea în memorie a diverselor conținuturi cognitive sau a interferenței cu alți stimuli.  

Pentru a ilustra această idee, participanții la un studiu vizualizau aceleași imagini. O parte dintre ei primea imaginile însoțite de cuvinte care spuneau ce reprezintă imaginile, și o altă parte primeau o altă listă de cuvinte. Apoi participanții aveau sarcina de a desena imaginea văzută inițial. Rezultatele arată că desenele au fost distorsionate în direcția cuvântului alocat.  

Reproducerile din memorie ale unor figuri sau scene relevă dependența imaginilor mentale de categorii și procesări semantice specifice acestora. Astfel, elementele categorizate și procesate mai intens sunt mai bine reprezentate în imaginea mentală decât cele necategorizate sau cele slab procesate. De asemenea, imaginea mentală poate conține elemente absente din imaginea fizică, de referință, construite datorită congruenței lor cu categoria în care e cuprinsă referința. În final, elementele incongruente cu schema cognitivă sau categoria implicată în recunoașterea stimulului pot fi omise din imaginea mentală.  

Elementele mai intens procesate sunt mai bine reprezentate în imaginea mentală. Imaginile fizice sunt izotrope, adică pot fi descompuse în oricare dintre părțile componente. Toate elementele sunt la fel de importante și nu pot fi ierarhizate în funcție de importanță. Ierarhizarea în imaginile mentale, manifestată prin evidențierea unor elemente față de altele, este indusă de mulțimea procesărilor la care este supusă scena. Nonizotropia este introdusă de procesările semantice, descendente, implicate în procesarea lor.  

Astfel, nu există o memorie pur imagistică, mecanisme mnezice specifice operării cu informațiile spațiale analoage sau asupra imaginilor mentale. 

Imaginea mentală – analog abstract – și imaginea vizuală 

N. H.Kerr a realizat un studiu interesant, în care compara performanța unui grup de văzători cu a unui grup de nevăzători. Persoanele aveau sarcina de a își imagina o figură geometrică. Cei nevăzători puteau obține informații despre poziția formelor prin mijloace tactil-kinestezice. Apoi li se cerea să își imagineze un punct care se deplasează cu viteză constantă, până la o altă figură. În momentul în care ajungeau la a doua figură, participanții trebuiau să apese un buton.  

Rezultatele arată că timpul de reacție crește odată cu distanța dintre figuri, indiferent de statutul vederii persoanelor. Asta înseamnă că imaginile mentale nu sunt legate de o anumită modalitate senzorială. Pentru construirea unei imagini mentale sunt necesare și suficiente informațiile despre relațiile spațiale, iar datele perceptiv-vizuale ale stimulului nu sunt necesare.  

Caracterul abstract al imaginilor mentale reiese și din utilizarea lor în reprezentarea și operarea cu atribute nonperceptive. De exemplu, într-un studiu, participanții trebuiau să specifice nivelul de inteligență al unui animal. Unui alt grup de participanți, li s-a cerut să compare nivelul de inteligență între două animale. Cu cât acestea erau mai asemănătoare, precum cățel și pisică, cu atât creștea timpul de reacție.  

Același efect s-a obținut și în studii asupra unor caracteristici fizice, precum mărimea. Răspunsul la aceste întrebări presupune compararea imaginilor mentale a două exemplare. Mărimea timpului de răspuns variază în funcție de similaritatea mărimilor comparate.  

O serie de cercetări recente au evidențiat și existența unor legături strânse între imaginile vizuale și cele mentale. Probleme experimentale semnificative sunt interferența modal-specifică și datele neuropsihice asupra deficitului vizual selectiv.  

Interferența dintre sarcini care aparțin aceleiași modalități senzoriale este mai mare comparativ cu modalități senzoriale diferite. Mărimea interferenței se poate determina pe baza mărimii deteriorării performanței. Ipoteza este că, dacă efectuarea unor procesări imagistice interferează  cu o sarcină vizuală mai puternic decât cu o sarcină dintr-o altă modalitate senzorială, atunci mecanismele implicate în imagistica mentală sunt similare cu cele implicate în percepția vizuală.  

Într-un studiu, participanții au avut sarcina de a își imagina un stimul vizual, un stimul auditiv sau să nu își imagineze nimic. În același timp, acestora le-au fost prezentate trei tipuri de stimuli – vizual, auditiv sau niciun stimul. Sarcina participanților era de a spune dacă stimulul a fost vizual, auditiv sau nu a existat.  

Conform rezultatelor, detecția oricărui semnal se face mult mai bine dacă persoana nu își imaginezaă nimic. De asemenea, cele două tipuri de imagini interferează selectiv cu semnalele ce urmează a fi detectate.  

Datele din neuropsihologie susțin și ele ideea că, cel puțin parțial, procesările imagistice sunt realizate de aceleași mecanisme care sunt implicate în formarea imaginii perceptive. Pacienții cu leziuni în zona lobului parietal drept suferă de deficit vizual selectiv, adică nu pot percepe obiecte dintr-o anumită parte a câmpului vizual.  

Într-un studiu, participanților li s-a cerut să își imagineze o scenă cu care erau familiari înainte de lezare. Cei care aveau lezat lobul parietal drept, astfel încât nu vedeau obiectele din partea stângă a câmpului vizual, relatau doar obiectele din partea dreaptă a imaginii. Când erau rugați să își imagineze scena din partea opusă, ei relatau obiectele care anterior nu au fost incluse și erau excluse cele inițial relatate. 

Memoria de lucru, memoria de lungă furată și imaginile mentale 

Următoarea problemă vizată se referă la durata imaginilor în memorie. Într-un studiu, participanții au văzut 612 de imagini colorate pentru 6  secunde fiecare. Apoi s-a evaluat abilitatea acestora de a recunoaște imaginile imediat, dupa 3 zile și după 120 de zile. Chiar și după 120 de zile, aceștia recunoșteau mai mult de 58% dintre imagini. Un alt studiu a arătat 10.000 de imagini pentru cinci secunde. După 48 de ore, 83% dintre răspunsuri erau corecte.  

Un alt studiu a urmărit abilitatea de a recunoaște figurile propriilor colegi de clasă. 90% dintre participanți, chiar dacă au absolvit în urmă cu 35 de ani își recunoșteau colegii.  

Paivio a propus ipoteza unui cod dual, conform căreia calitatea memoriei imagistice se datorează asocierii sale cu un cod verbal. Aceluiași cos imagistic ăi este ascoiat un nume, care este o cale de acces pentru reamintirea imagistică a stimulului.  

Incluzând procesările descendente, păstrarea imaginilor în memoria de lungă durată poate fi explicată prin participarea a trei coduri – imagistic, lingvistic și semantic. O imagine este codată în funcție de categorizările efectuate asupra elementelor și a relațiilor dintre acestea. De asemenea, imaginile pentru care avem o etichetă lingvistică sunt reține mai bine.  

La nivelul păstrării informației în memoria de lucru, nu pot fi reține decât maxim cinci elemente ale unei imagini complexe. Menținerea în memorie a unor părți ale imagini se face cu prețul pierderii altora.  

Procesarea imaginilor mentale 

Generarea reprezentărilor imagistice 

Imaginile mentale sunt generate de baza de cunoștințe de care dispune persoana. Acestea activează categoriile care sunt implicate în recunoașterea obiectelor și care monitorizează construcția reprezentărilor.  

Părțile mai ușor de recunoscut sunt cele cărora le corespund categoriile cele mai activate din baza de cunoștințe. De asemenea, generarea imaginii mentale este monitorizată de categoriile activate în recunoașterea imaginii fizice.  

Transformarea imaginilor 

Rotirea 

Imaginile mentale pot fi rotite în plan sau în spațiu.  

Într-un studiu, participanții au primit perechi de reprezentări bidimensionale ale unor obiecte tridimensionale. Sarcina era de a menționa dacă obiectele sunt identice, exceptând orientarea lor spațială. Pentru a face asta, era necesară rotirea mentală a uneia dintre imagini. Rezultatele arată că timpul de reacție crește liniar cu rotirea necesară.  

Aceste rezultate pot fi explicate de transformarea imagistică în baza de cunoștințe. Rotația mentală este monitorizată de cunoștințele implicite despre rotirea fizică.  

Într-un alt studiu, s-a studiat rotirea literei R. Participanții aveau sarcina de a decide dacă litera este R normal sau R în oglindă. Timpul de reacție atinge valoarea maximă când este necesară o rotire de 180 de grade. Rotirea în spațiul bidimensional are o durată mai mică decât cea în spațiu tridimensional.  

Expandarea și constricția 

Reprezentările mentale pe care le avem pot fi mărite sau micșorate. Într-un studiu, participanților le erau prezentate forme de mărimi diferite. Sarcina lor era de a decide dacă cele două figuri sunt identice, în condițiile în care mărimea era modificată. Latența răspunsului creștea continuu odată cu creșterea diferenței de mărime dintre cele două imagini. Mai mult, cu cât expandarea sau constricția unei imagini se află în mai mare dezacord cu mărimea obișnuită a acestuia, cu atât sunt mai dificil de executat. 

Împăturirea 

Îndoirea sau împăturirea reprezintă o operație sau o secvență de operații asupra unor figuri bidimensionale.  

Într-un studiu, participanților le erau prezentate diagrame bidimensionale formate din șase pătrate, a căror împăturire ar rezulta un cub. Două dintre pătrate sunt marcate cu săgeți. Sarcina este de a menționa dacă, după formarea cubului, vârfurile săgeților se unesc. Cu cât numărul de îndoiri necesare este mai mare, cu atât crește latența răspunsului.  

Astfel, operațiile mentale prezintă un nivel înalt al penetrabilității cognitive. Cunoștințele implicite despre transformările fizice din mediul în care trăim monitorizează transformările imagistice.  

Scanarea imaginilor mentale 

Într-un studiu, participanții primeau o hartă a unei insule imaginare, pe care erau marcate o plajă, o colibă, o fântână, un lac, un arbore, niște ierburi și un grup de stânci. Sarcina implica memorarea hărții. După ce aceasta era știută, experimentatorul numea un reper de pe hartă, pe care participanții trebuiau să și-l imagineze. După cinci secunde era numită o altă locație. Participanții trebuiau să parcurgă distanța dintre cele două puncte.  

Rezultatele arată că durata și complexitatea scanării crește o dată cu mărimea distanței dintre obiective.  

Oamenii nu au o capacitate unică de prelucrare a imaginilor. În primul rând, dacă aceasta ar exista, atunci performanțele la sarcini ce implică prelucrări imagistice diferite ar trebui să coreleze. Această idee a fost infirmată. În al doilea rând, studiile de neuropsihologie infirmă, de asemenea, această idee. De exemplu, generarea unei imagini din părțile ei componente e realizată preponderent de emisfera stângă, în timp ce rotirea, de cea dreaptă. 

Aplicații – hărți psihologice 

Harta mentală, sau harta psihologică, este o reprezentară mentală a unei locații. Aceasta este diferită de o hartă obișnuită – scala de reprezentare nu e aceeași pentru toate părțile sale și saturația psihologică a diverselor zone este inegală, existând diverse atitudini față de diverse zone.  

Hărțile psihologice reprezintă proiecții cognitive la scale inegale ale zonelor unui anumit teritoriu, neuniform saturate psihologic. Ele sunt dobândite prin investigarea proprie a mediului sau prin consultarea unei baze de cunoștințe despre teritoriul respectiv.  

În cercetarea hărților psihologice sunt aplicate mai multe metode. Una dintre ele presupune ca mai multe persoane să întocmească câte o hartă a localității sale. Apoi, acestea sunt suprapuse.  

O altă metodă presupune prezentarea unor fotografii cu instantanee din diferite zone ale orașului. Sarcina este de a menționa dacă este recunoscută zona sau nu. Acuratețea recunoașterii depinde de doi factori – centralitatea zonei și specificitatea ei arhitecturală sau socială.