Atenția vizuală

Conspect al capitolului 3 din ”Psihologie cognitivă” de Mircea Miclea.

Introducere 

Mediul în care trăim este unul hipercomplex, analizatorii noștri fiind bombardați cu o cantitate mai mare de informație decât poate procesa. Astfel, trebuie selectați doar acei stimuli care au valoare motivațională sau adaptativă. Acest mecanism de selecție se numește atenție.  

Atenția vizuală este necesară pentru orientarea sacadelor oculare. În procesarea imaginilor vizuale, doar zona foveală poate detecta detaliile stimulilor. Datorită mărimii reduse a acesteia, extragerea detaliilor este suplinită prin sacade oculare. Acestea sunt orientate motivațional, sprăne zone de interes. Se realizează 3-4 sacade/secundă și o sacadă durează 10 milisecunde.  

Informația parafoveală poate fi procesată prin comutarea atenției în condiții de privire fixă. S-a identificat un posibil substrat biologic al acestui fenomen – cortexul vizual, aria V4. Există două tipuri de detectori de trăsături – cei atenționali și cei preatenționali. Cei preatenționali sunt implicați în procesarea primară a informației și sunt mult mai numeroși.  

Selectivitatea prelucrării informației are două sensuri. Pe de-o parte, are loc selecția itemilor care sunt prelucrați și izolarea lor de ceilalți. Pe de altă parte, apare selectivitatea procesărilor – pentru aceeași categorie de itemi, unii dintre ei sunt prelucrați mai intens, alții mai superficial.  

Neurofiziologia atenției 

Principala structură implicată în atenție este sistemul reticulat. Dacă această structură este lezată, apare coma. Dacă ea este stimulată la animale sau oameni care dorm, apare trezirea. De asemenea, dacă este stimulată în starea de veghe, apare reflexul de orientare.  

Pe baza sistemului reticulat activator ascendent, formațiunea reticulată activează cortexul, făcându-l disponibil pentru recepționarea și procesarea semnalelor de la analizatori. La rândul său, cortexul, acționând descendent, are acțiune excitatoare sau inhibitoare asupra formațiunii reticulate. În funcție de nivelul de activare al cortexului, acesta realizează o procesare selectivă a informației recepționate de la analizatori. Dacă anumite tipare de activare receptate de cortex sunt dublate de un nivel de activare adecvat indus de formațiunea reticulată, atunci este sunt procesate prioritar.  

Relațiile dintre formațiunea reticulată și cortex au fost modelate pentru a explica reflexul de orientare. Acesta implică o serie de modificări neurofiziologice și comportamentale, care apar când organismul întâlnește un stimul nou și relevant. După mai multe prezentări ale stimulului apare habituarea, intensitatea reflexului scăzând.  

S-a propus existența unui model acceptor, care permite identificarea rapidă și automată a stimulului, cortexul inhibând căile colaterale de la receptor la formațiunea reticulată.  

Cercetările din neuroștiințe au arătat că, atunci când apare un stimul neașteptat, se modifică activitatea. De exemplu, într-o succesiune de sunete cu intensitate joasă, atunci când apare un sunet cu intensitate ridicată, potențialele evocat de zona de proiecție se modifică brusc.  

Deși acest model a fost propus pentru a explica atenția involuntară, el o poate explica și pe cea voluntară. Atunci când există intenția de a prelucra un stimul, cortexul activează formațiunea reticulată. Aceasta, prin sistemul reticulat activator ascendent crește nivelul de activare a cortexului. Fiind mai activat decât celelalte mesaje recepționate, el devine procesat preferențial. Cu cât un mesaj este mai activat, cu atât sunt mai inhibate celelalte mesaje.  

Nu doar formațiunea reticulată este implicată în atenție. S-a arătat că în detecția țintei este implicat cortexul cingulat anterior, iar în urmărirea țintei sunt implicate cortexul cingulat posterior și formațiunea reticulată.  

Conform studiilor de neuropatologie, lezarea unor regiuni cerebrale implicate în atenție pot determina neglijarea stimulilor dintr-o anumită locație. De exemplu, pacienții cu leziuni în lobul frontal drept nu își pot localiza atenția asupra stimulilor din partea stângă a câmpului vizual. Cei cu leziuni în lobul parietal stâng nu conștientizează stimulii din partea dreaptă a câmpului vizual.  

Cercetările din neurochimia atenției arată că MAO are un rol inhibitor și catecolaminele au rol activator.  

Modelarea atenției 

Modelul filtrajului timpuriu 

Modelul filtrajului timpuriu a fost propus de Broadbendt. Conform acestui model,  stimulii sunt recepționați la nivelul analizatorilor. Informațiile extrase din prelucrarea lor la nivel senzorial sunt stocate în memoria de scurtă durată sau cea senzorială. Apoi mecanismele de filtrare fac selecția informației care trece în canalul de transmisie cu capacitate limitată. De acolo, informația relevantă trece în memoria de lungă durată.  

În acest model, se consideră că memoria de scurtă durată are un loc anumite în spațiul psihic. Dar cercetările ulterioare au arătat că aceasta reprezintă partea activată din memoria de lungă durată.  

De asemenea, filtrele propuse operează la nivel senzorial, criteriile de selecție a informație relevante fiind caracteristicile fizice ale stimulului. Majoritatea datelor cate stau la baza acestui model provin din experimente de ascultare dihotomică.  

În astfel de studii, participanții aud două mesaje, unul în fiecare ureche. Ei sunt instruiți să se concentreze la unul, deoarece vor fi chestionați în legătură cu conținutul său. Însă întrebările vizează  celălalt mesaj. Rezultatele arată că participanții își dau seama dacă lea fost spus numele sau locația în acel mesaj, alături de discriminarea unei secvențe de sunete fără sens de fraze cu sens și vocea feminină de cea masculină.  Deoarece au fost reținute doar aspectele senzoriale ale mesajului, s-a propus ideea că procesarea informației apare timpuriu, înainte de procesarea semantică.  

Mai târziu, o serie de studii au început să contrazică ideea filtrelor timpurii. Atunci când experimentul este întrerupt la jumătate, participanții pot reda informații din mesajul ignorat. Într-un alt studiu, într-o ureche se prezenta un mesaj ambiguu, care era explicat de mesajul din a doua ureche. Rezultatele arată că participanții reușesc să integreze informațiile. În final, un studiu prezenta într-o ureche un mesaj cu sens și în cealaltă un mesaj fără sens. Apoi, situația se inversa. Deși participanții erau instruiți să se concentreze doar la mesajele dintr-o ureche, participanții combină mesajele cu sens din ambele urechi.  

Aceste studii arată că și mesajele la care nu suntem atenți sunt prelucrate în mod inconștient. Această idee a fost întărită de un alt studiu. În prima parte, de câte ori apărea un anumit cuvânt, acesta era însoțit de un șoc electric. Apoi, într-o situație de ascultare dihotomică, cuvântul era inserat în mesajul asupra căruia participanții erau instruiți să nu își concentreze atenția. Deși acesta nu era perceput conștient, apărea o reacție fiziologică la prezentarea lui.  

Modelul filtrajului târziu 

Conform modelului filtrajului târziu, procesarea stimulilor la nivel senzorial se realizează în mod automat. Însă, recunoașterea obiectelor presupune punerea în corespondență a trăsăturilor detectate cu modele stocate în memoria de lungă durată. Astfel, o parte din memoria de lungă durată, mai precis, memoria de scurtă durată, devine activată. Această activare este menținută selectiv prin stabilirea relevanței. Astfel, selectivitatea apare după inițierea proceselor semantice.  

Deși este un model mai comprehensiv, acesta nu poate explica o serie de fenomene. De exemplu, dacă filtrarea are rol la nivel semantic, atunci nu ar trebui să apară dificultăți în discriminarea a două mesaje diferite prezentate în aceeași ureche.  

Alte studii au atras atenția asupra inflexibilității modelului. Într-un studiu erau prezentate serii de figuri pentru câteva sutimi de secundă. Sarcina participanților era de a apăsa o tastă dacă un stimul țintă era inclus printre figuri. În prima metodă a experimentului, participanții trebuiau să identifice prezența unei figuri care se deosebea de distractori printr-o singură caracteristică. În a doua variantă, trebuia identificat un stimul care se deosebea prin două caracteristici.  

Rezultatele arată că, odată cu creșterea numărului de distractori, timpul de reacție rămâne constant doar în cazul diferențierii pe bază de o singură trăsătură. Astfel, procesarea unei singure trăsături se realizează preatențional și automat. În schimb, procesarea unei conjuncții de trăsături presupune resurse cognitive suplimentare.  

Modelul filtrelor atenuante 

Ideea de bază a modelului este că filtrul nu acționează în mod discontinuu, ci atenuează semnalele recepționate, implicând selecții succesive, la diverse niveluri. Dacă prelucrarea stimulului la care persoana este atentă nu implică dificultăți deosebite, celelalte mesaje, din afara câmpului atențional, pot beneficia de procesare. Dacă mesajul dominant solicită o mare parte din resursele cognitive, procesarea mesajului nondominant este mai redusă. 

O abordare neoconexionistă 

Conform acestei abordări, atenția are la bază alocarea resurselor cognitive. Acestea unt limitate, fiind favorizată procesarea informațiilor care au valoare adaptativă și motivațională.  

Cu cât o sarcină este mai complexă sau mai nouă, cu atât are nevoie de o cantitate mai mare de resurse. Selecția unor informații nu este rezultatul unor filtraje, ci al alocării prioritare a resurselor cognitive pentru procesarea unui flux de informații. Mecanismele atenționale și de filtrare nu sunt cauza procesării segregaționiste, ci sunt efectul alocării preferențiale a resurselor cognitive.  

Gestionarea resurselor se află în legătură cu nivelul general de activare psihofiziologică, conform celor discutate la începutul acestui capitol. Capacitatea formațiunii reticulate de a activa cortexul, ca și disponibilitățile corticale de activare sunt limitate, determinând procesarea segregată a informațiilor.  

Se poate considera că unitățile cognitive activate formează conștiința – dacă activarea lor depășește un anumit prag, atunci ele fac obiectul atenției noastre. Dar suntem conștienți de existența mai multor itemi decât cei pe care ne putem concentra atenția. Dar din mulțimea de stimuli, cei mai activați duc la inhibiția celor nerelevanți. Astfel, un stimul sau o unitate cognitivă inhibă lateral unitățile concurente.  

Astfel, se poate propune un model de inspirație neuronală a mecanismelor cognitive ale atenției. E poate considera că fie stimul recepționat este codat de un neuromim sau de o unitate cognitivă. Aceste unități formează rețeaua neuromimetică. Dacă una dintre ele devine mai activată, se modifică și valoarea de activare a celorlalte unități. Cu cât valoarea de activare a unități este mai mare, cu atât mai inhibate sunt celelalte.  

În testarea acestui cadru conceptual, un rol important îl are fenomenul interferenței, adică deteriorarea unei performanțe datorită competiției sale cu o alta, care presupune aceleași mecanisme de procesare. Inhibiția laterală este cu atât mai mare cu cât cele două noduri sunt mai apropiate. Rezultatul interferenței presupune scăderea performanțelor în realizarea ambelor sarcini.  

Un experiment susține explicația interferenței. Într-o primă fază, participanții trebuiau să apese o tastă dacă pe ecran apărea numele unei plante și o altă tastă dacă apărea numele unui animal. În a doua parte, participanții primeau doar numele de plante, din două specii diferite. Timpul de reacție a fost semnificativ mai mare în a doua parte. O explicație alternativă față de inhibiția laterală este dificultatea procesării a două exemplare din clase similare. 

Cel puțin trei factori par să fie implicați în apariția interferenței – gradul de similaritate a stimulilor, procesărilor sau tipului de răspuns, nivelul de automatizare și nivelul de dificultate. Un nivel mai înalt de similaritate, mai mic de automatizare și mai mare de dificultate favorizează interferența. 

Rezultatele experimentale cu privire la interferență au dus la ipoteza existenței unor resurse cognitive diferențiale sau diferite tipuri de procesări sau informații. Asta ar putea explica de ce o sarcină vizuală nu interferează cu una auditivă.  

Atenția și coerența comportamentului 

Selectivitatea prelucrării este promovată și de nevoia coerenței comportamentului. În acest caz, selectivitatea nu este indusă de caracterul insuficient al resurselor cognitive, ci de realizarea unui comportament coerent. De exemplu, un jucător de tenis va ignora informații precum culoarea fileului, copiii cu mingi sau numărul de spectatori, concentrându-se pe lovirea mingii. 

Inconștientul cognitiv 

În 198, o revistă americană povestește despre cum, pentru 4500 de persoane, în timpul unei ecranizări a unui film, oamenii au fost expuși la mesaje subliminale de tipul „bea Cola” şi „mănâncă popcorn”. Tot în revistă se spunea că, în urma acestor mesaje, consumul de Cola a crescut cu 18 procente și cel de popcorn cu 50 de procente.  

În anii 70 a apărut orientarea spre inconștientul cognitiv. Există două controverse în studierea inconștientului cognitiv – măsura în care există o prelucrare semantică subconștientă a stimulilor subliminali și măsura în care procesările subconștiente au consecințe comportamentale.  

Înainte de a aborda cele două aspecte, este necesară clarificarea distincției între prag senzorial obiectiv și prag senzorial subiectiv. Pragul senzorial obiectiv se referă la valoarea minimă a stimulului pentru a putea fi recepționat de organism. Pragul senzorial subiectiv se referă la limita la care persoana poate conștientiza prezența stimulului.  

Într-un studiu, experimentatorul a expus subliminal mesajul „bea Cola”. La final, participanții își exprimau senzația de sete și preferința pentru o băutură. Comparativ cu grupul de control, cei cărora li s-a expus mesajul aveau un nivel mai înalt al senzației de sete, fără a prefera semnificativ consumul de Cola.  

Într-un alt studiu, participanților le era prezentat subliminal un cuvânt. Apoi erau expuse alte două cuvinte, și participanții trebuiau să îl numească pe cel relaționat cu cel expus subliminal. Aproape toți participanții răspundeau corect.  

Astfel, se poate concluziona că mesajele subliminale vizuale sunt procesate semantic, chiar dacă incomplet. În ceea ce privește mesajele subliminale, datele nu sunt concludente. Într-un studiu, participanții auzeau subliminal mesajul „Iisus mă iubește”. Apoi erau întrebați dacă mesajul a fost unul creștin, unul satanic, unul porno sau unul publicitar. Fiecare dintre categorii a primit în jur de 20% dintre răspunsuri.  

S-a arătat în mai multe rânduri că prezența unor expectanțe poate declanșa o serie de procesări descendente, ce pot anula sau favoriza mesajul subliminal.  

Implicații și aplicații 

Stimularea subliminală pate avea implicații terapeutice și în psihologia reclamei. În reclame, stimularea subliminală a fost utilizată direct sau indirect, prin asociere cu un alt stimul.  

În utilizarea directă, un stimul este expus de mai multe ori. În utilizarea indirectă se asociază un mesaj subliminal cu unul supraliminal. De exemplu, prezentarea unui produs este dublată de expunerea subliminală a cuvântului „sex”.  Studiile nu susțin această perspectivă, deoarece nu există o probabilitate mai mare de nivelul șansei în recunoașterea sau reamintirea stimulilor subliminali.  

În aplicația psihoterapeutică, mesajele subliminale au fost utilizate în tratarea bulimiei – o tulburare de presupune consumul compulsiv de alimente, urmat de comportamente compensatoare, precum vomarea. Aceasta apare în adolescență și, preponderent, la fete. Terapeuții psihanalitici consideră această tulburare ca exprimarea relațiilor frustrante între mamă și fiică.  

Într-un studiu, pacienților li se prezenta subliminal mesajul „Eu și mama suntem una”. Rezultatele arată îmbunătățiri semnificative ale pacienților care au fost expuși la 10 expuneri repetate, de patru ori pe săptămână.