Memoria

Trei distincții importante

Memoria poate fi descompusă în trei etape. Prima etapă este cea a encodării, când informația din mediu este transpusă și stocată ca o entitate cu sens. Acum input-ul fizic este transformat în reprezentări în memorie. Apoi urmează etapa de stocare, în care informațiile receptate se păstrează pentru o perioadă mai îndelungată de timp. În final, apare etapa reactualizării, în care se încearcă extragerea din memorie a informației codificate și stocate anterior.

Studierea neurologică a memoriei se face pe baza tomografiei prin emisie de pozitroni și a rezonanței magnetice funcționale. În prima parte a studiilor are loc encodarea, participanții studiind un set de itemi verbali. A doua parte se centrează pe reactualizare, fiind necesară recunoașterea sau reamintirea itemilor. În timpul encodării, emisfera stângă este activată, iar în reactualizare, majoritatea regiunilor activate sunt în partea dreaptă.

Fundamentul distincției care se face azi între diferite tipuri de memorie este în funcție de intervalul de timp pentru care se face stocarea. Se poate diferenția între memorie senzorială, memorie de scurtă durată și memorie de lungă durată.

Astfel, informația care vine din mediu este întâi plasată în depozitul senzorial (memorie senzorială – MS). Aceasta are trei caracteristici principale: conține toate informațiile â recepționate de organele de simț, stocarea este temporară, adică se deteriorează în timp, iar informația folosită este transferată în următoarea componentă a sistemului, memoria de scurtă durată (MSD).

MSD este registrul în care este transmisă informația din MS. Aceasta are cinci caracteristici – poate fi identificată, în linii mari, cu conștiința, este direct accesibilă, iar informația din acest registru se va degrada în aproximativ 20 de secunde. Mai mult, cu ajutorul repetiției, degradarea poate fi împiedicată și poate trece și prin alte forme de procesare, cuprinse sub numele de elaborare, pentru a trece în următorul registru, memoria de lungă durată (MLD).

MLD este un depozit larg de informații în care sunt menținute cunoștințe despre toate tipurile de informații. Aceasta are trei caracteristici. În primul rând, informațiile ajung aici prin intermediul proceselor de elaborare. În al doilea rând, mărimea acesteia este nelimitată. În al treilea rând, informația este recuperată din MLD prin intermediul procesului de reactualizare, fiind reintrodusă în MSD.

Se consideră că utilizăm diferite tipuri de memorie pentru a stoca datele, precum numele președintelui, decât pentru a stoca deprinderile, precum mersul pe bicicletă.

Putem diferenția și între memorie explicită (ME) și memorie implicită (MI). Cea explicită presupune amintirea conștientă a unui eveniment ca având loc într-un anumit context, iar cea implicită este cea în care o persoană își amintește inconștient informații de diferite tipuri.

Memoria senzorială

MS conține o mare cantitate de informație și o reprezentare destul de fidelă a informației senzoriale, care ajunge la organul de simț. Atunci când discutăm despre văz, vorbim despre memorie iconică, iar dacă este implicat auzul, memorie ecoică.

De obicei oamenii își pot aminti patru sau cinci itemi la care au fost expuși, fenomen cunoscut sub numele de volum al memoriei. Totuși, cercetătorii au pornit de la ipoteza intuitivă că oamenii văd mai mult decât pot comunica, uitând repede totul. O altă idee pe care au avut-o cercetătorii a fost faptul că imaginea șirului de itemi durează mai mult decât șirul.

Pentru a testa aceste ipoteze, s-a folosit procedura raportării parțiale. Un șir de litere este vizibil pentru un observator pentru o perioadă de câteva milisecunde. Au existat două situații de observare. În situația standard, observatorul a raportat cât de multe litere putea. În situația nouă, de raportare parțială, observatorul trebuia să raporteze o singură cifră.

Un ton auditiv îi indica observatorului de pe care rând trebuie să raporteze. De exemplu, un ton înalt indica primul rând. În prima situație, chiar dacă se modifica numărul de itemi, cei raportați au rămas la o medie de 4-5. În schimb, în situația de raportare parțială, numărul de litere raportate a crescut odată cu numărul de litere prezentate.

O serie de experimente au demonstrat caracteristicile fundamental vizuale ale memoriei iconice. O astfel de paradigmă este cea e integrării temporale. În această paradigmă, 24 de puncte sunt prezentate în 24 din 25 de pătrate ale unui șir imaginar de 5 pe 5, iar observatorul are sarcina de a raporta unde lipsește punctul. Chiar și când șirul este vizibil foarte puțin timp, locul unde lipsește punctul este ușor de raportat.

Apoi stimulul a început să fie prezentat în două cadre, a câte 12 puncte. Cu cât distanța temporală între prezentarea celor două cadre era mai mare, cu atât performanța scădea. Pe măsură ce memoria iconică a primului cadru scădea în timp, primul cadru devenea din ce în ce mai puțin vizibil și putea fi integrat din ce în ce mai greu cu imaginea celui de-al doilea cadru.

S-a ajuns la concluzia că se măsoară două aspecte separate ale memoriei iconice. Primul aspect era cel care permitea extragerea informației, iar cel de-al doilea era partea vizibilă, de care persoana era conștientă.

O teorie integrativă a celor două aspecte are următoarele fundamente. În primul rând, un stimul vizual prezentat într-un interval foarte scurt de timp declanșează o reacție senzorială. Această reacție poate fi conceptualizată sub forma magnitudinii activității nervoase. Magnitudinea crește la apariția stimulului, continuă să crească pentru perioadă scurtă, de la dispariția stimulului și apoi scade la zero. În al doilea rând, cantitatea de informație obținută de la stimul este legată de aria de sub funcția reactivității senzoriale. În final, vizibilitatea stimulului este legată de rata cu care observatorul obține informații de la stimul.

Memoria de lucru (ML)

Din MS numai informația la care suntem atenți este transferată în ML, care conține informația la care suntem atenți. Aceasta implică trei etape – encodarea, stocarea și reactualizarea.

Când informația este encodată, ea este transformată într-un cod sau reprezentare. Codul poate fi vizual, o imagine mentală, fonologic, adică pe baza sunetelor sau semantic, adică pe baza unei asociații. De cele mai multe ori este folosit codul fonologic, prin repetarea informației pentru a o menține activă. Un experiment care a dovedit acest lucru cerea participanților să redea un șir de litere expus vizual. Atunci când participanții greșeau, literele erau înlocuite cu altele asemănătoare din punct de vedere fonetic. De asemenea, atunci când literele sunt asemănătoare ca sunet este mai dificil să fie redate în ordinea apariției.

Putem păstra itemii verbali și într-o formă vizuală, dar acest cod vizual se deteriorează rapid. Dar când trebuie să fie stocați itemi non-verbali, codul vizual devine mai important. Copii au abilitatea de a menține o imagine vizuală foarte bogată, putând oferi detalii despre aceasta și la câteva minute după expunere.

Existența codurilor fonologic și vizual i-a făcut pe cercetători să emită ipoteza că ML are două tipuri distincte de stocări. Unul este fonologic, în care informația rămâne foarte puțin stocată în mod acustic. Al doilea este ca o tablă vizual-spațială, care stochează pentru scurt timp informațiile într-un cod vizual sau spațial. Cele două stocări se află în emisfere cerebrale diferite. Când trebuia stocată informație verbală, cea mai mare parte a activității cerebral avea loc în emisfera stângă. Când informația este spațială, cea mai mare parte a activității cerebrale are loc în emisfera dreaptă.

Memoria de lucru are o capacitate foarte limitată. În medie, limita este de șapte itemi, cu o marjă de eroare de doi itemi. Această limită a fost stabilită cu ajutorul unei sarcini de memorare a cifrelor. Sarcina se derulează arătând subiecților diferite secvențe de itemi între care nu exista nicio legătură, și cerându-le să își amintească itemii în ordine. Itemii sunt prezentați rapid, astfel încât individul nu poate face legătura între ei și informații din MLD.

Astfel, MLD poate fi utilizată pentru chuncking, proces de organizare a noilor materiale în unități cu sens de dimensiuni mai mari și stocarea lor în ML. De exemplu, KGBCIASRI poate fi redus la trei astfel de chunck-uri, împărțindu-l în KGB-CIA-SRI. Principiul general este că putem să ne mărim volumul memoriei de lucru regrupând secvențele de litere și cifre în unități care pot fi găsite în MLD.

Putem păstra șapte itemi pentru un interval scurt de timp, dar în majoritatea cazurilor, aceștia vor fi uitați, fie pentru că se degradează în timp, fie pentru că sunt înlocuiți. Una dintre cele mai bune dovezi pentru ipoteza că itemii se estomează este faptul că memoria de lucru conține ma puține cuvinte când propunțarea lor necesită mai mult timp. Acest lucru se întâmplă deoarece ne repetăm cuvintele pentru a le păstra și, fiind mai lungi, este necesar mai mult timp pentru repetarea unor cuvinte puține.

În ceea ce privește reactualizarea, o creștere a numărului de itemi din ML determină o încetinire proporțională a procesului de reactualizare. Acest lucru a fost demonstrat prin sarcina Sternberg de scanare a memoriei. La fiecare test, participantul vede un set de cifre pe care trebuie să le păstreze în ML. Apoi se prezintă o cifră test, iar participantul trebuie să decidă dacă a fost sau nu în listă.

Rezultatele cu privire la timpul de decizie arată că acesta crește odată cu lungimea listei. Fiecare item suplimentar adaugă o cantitate fixă de timp la procesul de reactualizare. Interpretarea acestor rezultate indică un proces de căutare serială în ML, adică o căutare în care itemii sunt analizați câte unul, pe rând.

Totuși, dacă ne gândim la ML ca la o stare de activare, avem o interpretare diferită a rezultatelor. Reactualizarea unui item din ML poate depinde de activarea itemului, dacă acesta ajunge sau nu la nivelul critic. Adică, se consideră că un item test se află în ML dacă depășește nivelul critic de activare, și cu cât avem mai mulți itemi, cu atât nivelul lor de activare este mai mic.

ML joacă un rol important în gândire. De exemplu, dacă rezolvăm o problemă, este nevoie de ML pentru a stoca părți din problemă și informațiile accesate din MLD.

Astfel, ML servește două funcții importante. În primul rând, stochează materialul de care avem nevoie pentru perioade scurte de timp și servește ca spațiu de lucru pentru calculele mentale.

O altă funcție este că informația poate rămâne în ML în timp ce este codificată în MLD. Un mod de a face transferul este repetiția, care nu doar menține itemul în ML, dar determină și intrarea sa în MLD. Repetiția de menținere are rolul de a păstra informația în ML, iar repetiția de elaborare are rolul de a codifica informațiile în MLD.

Acest rol este evidențiat de experimentele de reactualizare liberă. De exemplu, participanții văd 40 de cuvinte între care nu există nicio legătură. Apoi participanții sunt rugați să își amintească cuvintele în orice ordine. Șansa amintirii corecte a unui cuvânt este reprezentată ca o funcție a poziției cuvântului pe listă. Primele cuvinte intră în ML și sunt repetate de mai multe ori.

Memoria de lungă durată

Când informațiile trebuie stocate pentru mai mult de câteva minute, până la o viață întreagă, vorbim despre memorie de lungă durată.

Pentru encodarea materialului verbal, reprezentarea dominantă în MLD este cea bazată pe sens. La câteva minute de la ascultarea unei propoziții, ceea ce vă amintiți este sensul, nu cuvintele exacte.

Deseori itemii pe care trebuie să îi memorăm au sens, dar conexiunile dintre ei nu. În astfel de situații, ne putem ameliora memoria creând legături reale sau artificiale între itemi. De exemplu, pentru a ține minte partiturile tipărite, se poate formula o propoziție în care fiecare cuvânt denumește fiecare simbol.

Unul din cele mai bune moduri de a adăuga conexiuni este elaborarea sensului materialului în timp ce îl encodăm. Cu cât facem asta mai mult în timpul encodării, cu atât mai bună va fi reamintirea care rezultă. Un experiment ilustrează această idee. Participanții primeau informații despre o personalitate, precum Mozart. Unii primeau, în plus, și elaborări de tip cauză a comportamentului sau efect. Participanții și-au amintit datele care au fost însoțite de elaborări într-o proporție mai mare, deoarece participanții puteau fie să regăsească informațiile direct, fie urmând traseul de la cauză.

Majoritatea cazurilor de uitare din memoria de lungă durată vin din pierderea accesului la informații, și nu din pierderea informațiilor în sine. O memorie slabă reflectă un eșec în reactualizare, nu în encodare. În cadrul unui studiu, participanții au fost rugați să memoreze o listă lungă de cuvinte. În momentul amintirii, participanții au fost împărțiți în două grupuri, unul primind indicii de reactualizare precum categoria din care provenea cuvântul. Grupul care a primit indiciile și-au amintit mai bine cuvintele. Însă la o reactualizare ulterioară, în care ambele grupuri au primit indicii, performanțele au fost identice. Astfel, diferența inițială s-a datorat eșecului reactualizării.

Acesta este motivul pentru care avem performanțe mai mari la testele de recunoaștere, fiind întrebați dacă am mai văzut până atunci un item, itemul test fiind un indiciu foarte bun. În schimb, în testele de reamintire trebuie reproduși itemii memorați, folosind un minim de indicii de reactualizare.

Dintre factorii care pot influența reactualizarea, cel mai important este reprezentat de interferențe. Dacă asociem diferiți itemi cu același indiciu, când încercăm să folosim indiciul, se pot activa toți itemii asociați, interferând cu itemul pe care dorim să îl găsim.

Interferențele pot acționa la orice nivel, inclusiv cel declarativ. Într-un experiment participanții au învățat, în primul rând, să asocieze diferite date cu numele unor profesii. Una dintre profesii avea trei descrieri, iar una doar două. Fiind supuși unui test de recunoaștere, cei care au avut mai multe descrieri aveau nevoie de mai mult timp pentru recunoaștere.

Pentru a studia uitarea, Ebbinghaus a studiat liste cu 13 silabe, pe care le-a repetat până când a putut să își amintească lista fără greșeală la una-două încercări succesive. Apoi, la intervale între 20 de minute și 31 de zile s-a testat, stabilind de cât tip a avut nevoie pentru a reînvăța lista la nivelul inițial. Cu cât uitarea era mai mică, cu atât era nevoie de un număr mai mic de repetări. Rezultatele arată și că oamenii uită mai mult despre un eveniment în primele câteva ore de la producerea sa.

Au fost dezvoltate o varietate de modele ale reactualizării, fie bazate pe un proces de căutare, fie pe un proces de activare.

Anumiți factori din encodare măresc șansele unei reactualizări de succes – organizarea informațiilor în momentul encodării și contextul în care este modificată informația să fie similar cu cel în care este recuperată. Contextul în care un eveniment a fost codificat este unul din cele mai puternice indicii pentru reamintire.

De exemplu, un grup de scufundători a învățat o listă de cuvinte la suprafață, iar alt grup de scufundători a învățat o listă de cuvinte sub mare. Scufundătorii testați într-un mediu diferit de cel în care învățaseră inițial și-au amintit cu 40% mai puține cuvinte.

Contextul nu se referă doar la ceea ce este în exterior, ci și la starea internă a persoanei. De exemplu, indivizii care au învățat o listă de cuvinte după consum de marijuana și-au amintit mai multe cuvinte când erau în aceeași stare. Aceste cazuri poartă numele de învățare dependentă de stare.

Tindem să ne gândim mai mult la situațiile încărcate emoțional decât la cele neutre. Repetăm și organizăm amintirile emoționale mai mult decât pe cele lipsite de afectivitate. Astfel, nu ne surprinde faptul că indivizii au o memorie mai bună față de evenimente cu încărcătură emoțională.

Emoțiile pot afecta memoria și prin intermediul amintirilor de tip flash. O astfel de amintire este o înregistrare vie și relativ permanentă a circumstanțelor în care o persoană a aflat despre un eveniment important încărcat emoțional. Însă există o problemă legată de cercetările acestui fenomen – nu se poate verifica acuratețea amintirilor.

Există și cazuri în care emoțiile negative împiedică reactualizarea. De exemplu, în timpul examenelor, anxietatea declanșată de lipsa unui răspuns pentru o întrebare, este deseori însoțită de gânduri care deviază atenția de la subiect.

Emoția poate afecta memoria și printr-un efect contextual. De exemplu, un material învățat într-o stare de tristețe este mai bine reamintit dacă persoana are aceeași stare în situația de reactualizare. Acest lucru a fost dovedit și experimental. Participanții au fost rugați să țină un jurnal în care să noteze toate evenimentele emoționale și dacă era pozitiv sau negativ. Apoi experimentatorii au indus unei părți din participanți o stare plăcută, și altei părți o stare neplăcută. Când au fost rugați să își amintească evenimentele notate, cei cu o stare plăcută și-au amintit evenimentele plăcute, iar cei cu o stare neplăcută, evenimentele neplăcute.

Un alt fenomen este reprimarea, în care experiențele emoționale traumatizante sunt blocate în inconștient, putând declanșa anumite probleme.

Memoria implicită (MI)

O parte din datele existente cu privire la MI vin de la persoanele cu amnezie. Principalul simptom al amneziei este o incapacitate profundă de a își aminti evenimentele și de a obține noi cunoștințe declarative.

Incapacitatea de învățare a informațiilor noi poartă denumirea de amnezie anterogradă. Cel mai cunoscut pacient este H. M. În urma unei intervenții chirurgicale pentru epilepsie, în care au fost extirpate porțiuni din lobul temporal și din sistemul limbic din ambele emisfere cerebrale, acesta a devenit incapabil să mai poată forma amintiri noi. H.M. putea reține informații atâta timp cât se concentra asupra lor, dar imediat ce atenția îi este distrasă, uita.

Amnezia retrogradă este incapacitatea oamenilor de a își aminti evenimente care au avut loc înainte de boală sau de producerea leziunii.

Însă nu toate tipurile de amintiri sunt perturbate, majoritatea persoanelor neavând probleme în învățarea de deprinderilor motorii precum legatul șireturilor, sau perceptive, precum cititul în oglindă. Pentru a citit cuvinte inversate în oglindă este nevoie de antrenament. Amnezicului i se îmbunătățește performanța asemeni unei persoane tipice, dar nu își poate aminti ca a exersat.

Și prin amorsaj poate fi evidențiată memoria implicită. Două grupuri de pacienți, unul format din persoane amnezice, unul format din persoane tipice, primesc o listă de cuvinte. Apoi li se prezintă rădăcini de cuvinte, unele fiind de pe listă, altele nu. Ambele grupuri au completat mai multe rădăcini pentru cuvintele care fuseseră pe lista inițială. Dacă în a doua etapă participanților li se spune că vor avea performanțe mai bune la sarcina de completare a rădăcinilor dacă încearcă să se gândească la listele prezentate anterior, sarcina va deveni una mnezică explicită. În această sarcină, amnezicii arată un nivel semnificativ mai mic de amorsaj.

Toată lumea suferă de un anumit tip de amnezie – amnezia infantilă. Teoretic, nimeni nu își poate aminti evenimente din primul an de viață, chiar dacă acesta este momentul când experiența este cea mai bogată. Pentru majoritatea oamenilor, prima amintire este un lucru care a avut loc în jurul vârstei de trei ani sau mai târziu. Pentru a verifica acuratețea amintirilor, participanților li s-au pus întrebări cu privire la un eveniment important, la care alte persoane au fost martore. Dacă evenimentul avea loc înainte de trei ani, participanții nu își aminteau nimic. Dacă evenimentul a avut loc după această vârstă, procentul amintirii a crescut odată cu vârsta.

Amnezia infantilă este explicată prin diferențe masive între felul în care se codifică experiența. Adulții își structurează amintirile în termenii categoriilor și schemelor, în timp ce copiii mici își codifică experiențele fără să le conecteze cu evenimente asociate. Odată ce un copil începe să formeze asociații între evenimente, și să le înscrie în categorii, experiențele de la vârste foarte mici se pierd. Trecerea de la copilăria timpurie la formele adulte de memorare se face prin dezvoltarea biologică a hipocampului, și dezvoltarea psihologică, precum a limbajului și a gândirii.

Atât cea explicită, cât și cea implicită au diferite forme. MI poate fi împărțită în amorsaj, aptitudini, condiționare sau memorie non-asociativă. Cea explicită se împarte în memorie episodică și memorie declarativă. Memoria episodică se referă la episoadele personale, iar cea declarativă la datele și adevărurile generale. De exemplu, amintirea episodică cuprinde amintiri de la terminarea liceului sau ce s-a comandat la cină. Aceste amintiri sunt stocate în legătură cu persoana proprie.

Cercetările pe persoane tipice sugerează și existența a două sisteme separate pentru memoria explicită, respectiv pentru cea implicită. În urma unor evenimente de scanare cerebrală, în care indivizii, după ce citeau o listă de cuvinte, fie completau rădăcini de cuvinte în mod liber, fie cu cererea de reamintire a cuvintelor de pe listă. În sarcinile de memorie explicită, au fost activate regiunile frontale și hipocampul în emisfera dreaptă. În sarcinile de memorie implicită, s-a observat reducerea activării neurologice.

O substanță considerată benefică pentru memorie este extractul de ginkgo biloba. Rezultatele studiilor experimentale dublu-oarbe au arătat efecte reduse, dar semnificative statistic asupra memoriei de scurtă durată în cazul amneziei degenerative de tip Alzheimer sau demență după infarcte multiple.

Memoria constructivă

Memoria are un caracter constructiv și reconstructiv. Amintirea unui eveniment poate, și diferă sistematic de realitatea obiectivă care a stat la baza ei, atât în momentul în care se formează, cât și mai târziu în timp.

Un astfel de exemplu este oferit de Jean Piaget. Când era copil, acesta era la plimbare, în cărucior, cu dădaca sa. Un bărbat a încercat să îl răpească, iar dădaca s-a interpus între copil și hoț, salvându-l. Hoțul a zgâriat-o pe dădacă, iar când oamenii au început să se adune, a fugit. După 15 ani, Jean Piaget a aflat că era o poveste inventată, după cum mărturisea bona într-o scrisoare.

Aceste amintiri iau naștere fie prin procese constructive care au loc în timpul encodării, fie ulterior, după ce amintirea a fost deja formată.

Encodarea are două etape: percepția inițială, adică transferul informațiilor în MSD, și procesele care sunt implicate în transferul informațiilor din MSD, în cea de lungă durată.

Vom începe cu percepția constructivă. Ceea ce este perceput la început formează baza pentru amintirea inițială. Din acest motiv, dacă ceea ce a fost perceput inițial este sistematic diferit de lumea obiectivă, amintirea va păstra aceeași distorsiune.

Percepția constructivă a fost reprodusă și în laborator. Unor observatori li s-au arătat imagini ale unor obiecte obișnuite, însă neclare, și au fost rugați să le numească. Experimentul includea două situații principale – într-una obiectele erau foarte neclare, în cealaltă obiectele erau moderat neclare, dar în ambele deveneau din ce în ce mai clare. Claritatea necesară numirii obiectelor era mai mare pentru cei din grupul puternic neclar decât din grupul moderat neclar. Explicația este că, atunci când obiectele erau puternic neclare, indivizii formau ipoteze cu privire la obiectul prezentat, care orientau percepția observatorului.

Procesele constructive de la nivelul memoriei de scurtă durată spre MLD are loc prin intermediul inferențelor. De exemplu, chiar și atunci când citim o propoziție, avem tendința de a face inferențe, pe care le stocăm împreună cu propoziția, în MLD. De exemplu, fiindu-le prezentate participanților patru propoziții, aceștia au făcut inferențe pentru a lega un rând cu celălalt. Atunci când le-au fost testate amintirile, participanții nu puteau diferenția între propozițiile citite și inferențele făcute.

Poate apărea și reconstrucție posteveniment. De exemplu, se pot adăuga informații noi, care sunt sugerate de alte persoane. Astfel, participanților la un studiu li se arătau diapozitive cu activități uzuale, precum mersul la cumpărături. Printre acestea, se găsea și un diapozitiv cu o situație neobișnuită, precum portocale împrăștiate pe jos. La final, indivizii afirmau că au văzut și diapozitive care explicau situația neobișnuită, ca de exemplu, faptul că o femeie a luat o portocală de la baza piramidei. Participanții au făcut inferențe cu privire la ce trebuie să se fi întâmplat, și apoi le încorporează în amintirea despre eveniment.

Pot fi construite inferențe și pe baza schemelor, reprezentări mentale ale unei clase de oameni, obiecte, evenimente sau situații. De exemplu, stereotipurile reprezintă clase de oameni, precum femei, români sau sportivi. Pe baza schemelor putem și descrie cunoștințele despre cum trebuie acționat în anumite situații. Avantajul schemelor este procesarea rapidă și economică a informației. Dezavantajul constă în distorsionarea obiectului sau evenimentului dacă schema folosită pentru codificare nu se potrivește prea bine. Aceste scheme pot fi aplicate chiar și unor povestiri. De exemplu, dacă citesc o povestire despre un personaj care se duce la restaurant, oamenii sunt mai înclinați să își amintească afirmații care descriu despre cum personajul mânca sau plătea, chiar dacă nu erau incluse în poveste.

Un tip important de schemă este stereotipul social, care include trăsăturile de personalitate sau atributele fizice ale unei întregi clase de persoane. Când primim informații despre o persoană, uneori ne creăm un stereotip despre ea și combinăm informațiile percepute cu cele din stereotipul nostru. Amintirea despre persoană este, astfel, parțial construită pe baza stereotipului. În măsura în care stereotipul nu se potrivește cu persoana, amintirea poate fi grav distorsionată.

Reconstrucția posteveniment poate apărea și ca rezultat al informațiilor oferite de alții. În cadrul unui studiu, participanții vizionau videoclipuri cu accidente rutiere. Apoi, indivizii primeau anumite întrebări despre ce au urmărit. Pentru această etapă, participanții au fost împărțiți în două subgrupuri, care au primit aceleași întrebări, cu diferență de un cuvânt. Un grup primea întrebarea „Cu ce viteză mergea mașina când a intrat în cealaltă?”, iar celălalt „Cu ce viteză mergea mașina când a izbit-o pe cealaltă?”. Viteza grupului care a primit cuvântul „izbit” a fost semnificativ mai mare decât cea care a primit formula „a intrat în”. De asemenea, participanții au fost întrebați dacă au văzut sticlă spartă, deși acolo nu era sticlă spartă. Participanții care au primit verbul „izbit” au răspuns de mai multe ori afirmativ. Pe baza acestui cuvânt, indivizii și-au reconstruit amintirea incidentului.

Amintiri false pot fi induse și dacă persoanele își imaginează o variantă fictivă a trecutului lor. Subiecții par să folosească informațiile posteveniment oferite de experimentator pentru a își crea amintiri despre evenimente care nu au avut loc niciodată. În plus, procesul imaginării spontane a acestor evenimente a dus la informații suplimentare, autogenerate, care conțin detalii suplimentare.

S-a raportat existența unor corelații între trăsături de personalitate și crearea unor amintiri false. Primul este scorul la scala experiențelor disociative, care măsoară proporția de erori ale memoriei și atenției, împreună cu eșecurile integrării informațiilor recepționate, gândirii și memoriei. A doua corelație este scorul la scala imaginației creative, care este o măsură a gradului de hipnotizabilitate.

Memoria constructivă este deosebit de importantă în domeniul judiciar. Principalul indicator al corectitudinii unei mărturii este gradul de încredere pe care individul o are în relatarea sa. Însă există și condiții în care nivelul de încredere nu mai este predictibil. Acestea sunt encodarea inițială slabă a unui eveniment, cauzată de o durată scurtă a acestuia, iluminare slabă, lipsa atenției, prezența unei forme de reconstrucție posteveniment, precum inferențele și informațiile sugerate de altă persoană și motivația sau ocazia de a repeta o amintire reconstruită. Astfel, circumstanțele favorabile au dus la o relație pozitivă între nivelul încrederii și nivelul exactității. Circumstanțele nefavorabile nu au dus la nicio relație sau una negativă între nivelul încrederii și cel al exactității. Atunci când circumstanțele encodării sunt slabe, memoria este plină de goluri, pe care individul le umple pe baza repetării mentale a evenimentului.

Copiii foarte mici sunt extrem de sensibili la informațiile sugerate, mai ales în cadrul unei discuții cu o autoritate. Într-un experiment, un asistent social primește o listă cu date despre un eveniment la care a participat copilul. Lista conține atât acțiuni reale, cât și inventate. Copilul cu care s-a discutat și-a amintit, în final, acțiunile false cu multă încredere, iar alți profesioniști nu au putut face diferența între ce era real și ce era fals.

Tehnicile de interogare utilizate de poliție și alți anchetatori au dus la construirea de memorii false pentru delicte pe care se arăta în mod obiectiv că suspecții nu puteau să le comită. Cercetătorii au arătat că se pot crea amintiri false în mintea unei persoane inocente prin tehnici precum afirmarea existenței unor dovezi categorice ce dovedesc vinovăția, afirmarea unei stări alterate ale conștiinței prin consumul de alcool sau droguri, afirmația că delictele grave sunt reprimate și pot fi recuperate prin eforturi sau afirmația că persoana suferă de tulburare de personalitate disociativă.

Cum ne putem îmbunătăți memoria

În primul rând, ne vom opri asupra unor metode a îmbunătățire a volumului memoriei de lucru. După cum am spus și mai devreme, ML poate susține 7 +/- 2 elemente. Însă acestea pot fi organizate în chunk-uri. De exemplu, S.F. a reușit să țină minte aproape 80 de cifre, codându-le în timpi de alergare. De exemplu, a organizat numărul 3492 într-un singur chunk, deoarece 3 minute, 49 de secunde și două milisecunde este recordul mondial pentru o milă. Extinderea capacității mnezice se datora mărimii dimensiunilor unui chunk.

Pentru a îmbunătăți reproducerea unor itemi între care nu există nicio legătură, putem adăuga conexiuni cu sens în timpul encodării. De exemplu, imaginile mentale sunt utile pentru conectarea perechilor de itemi între care nu există nicio legătură. De exemplu, în metoda locilor, primul pas este fixarea în memorie a unei succesiuni ordonate de locuri, precum locurile prin care se trece în timpul unei plimbări. După ce puteți realiza acest traseu mental, se pot memora tot atâtea cuvinte câte locuri există pe traseu. Vă formați o imagine care legată primul cuvânt de primul loc, și așa mai departe.

Imagistica este folosită și în metoda cuvintelor cheie, pentru învățarea cuvintelor într-o limbă străină. Prima etapă este găsirea unei părți din cuvântul străin care sună asemănător cu un cuvânt românesc. Următorul pas este formarea unei imagini care conectează cuvântul cu echivalentul său englez. Această imagine ar trebui să stabilească o conexiune cu sens între cuvintele în cele două limbi.

Cu cât elaborăm mai mult itemii, cu atât îi putem recunoaște sau reaminti mai bine ulterior. Acest fenomen apare deoarece cu cât stabilim mai multe conexiuni între itemi, cu atât numărul posibilităților de reactualizare este mai mare.

Deoarece contextul este un puternic indiciu al reactualizării putem să ne îmbunătățim memoria restabilind contextul în care a avut loc învățarea. Dacă un curs este ținut doar într-o anumită sală, atunci materialul cursului va fi mai bine reamintit când vă aflați în camera respectivă. Astfel, contextul camerei servește ca indiciu pentru reamintirea materialului de curs. Dacă nu puteți ajunge în contextul respectiv, este eficientă și reamintirea acestuia, recrearea sa mentală.

Organizarea în timpul encodării îmbunătățește reactualizarea ulterioară. Putem stoca și rememora o cantitate uriașă de informații dacă o organizăm adecvat. Într-un studiu, participanții au avut de memorat liste de cuvinte. Unei părți dintre aceștia li s-a indicat organizarea cuvintelor sub forma unei povești, în timp ce ceilalți nu au primit nicio indicație.

Cei care au aplicat organizarea și-au amintit până la 90% din cuvinte, în timp ce ceilalți doar 10%.

Un alt mod de a ameliora reactualizarea este exersarea ei, adică adresarea de întrebări despre ceea ce s-a învățat. Citirea și recitirea unui text de mai multe ori este mai puțin eficientă decât citirea integrală o dată și formularea de întrebări despre text.

O procedură înrudită cu exersarea reactualizării este utilă și în situațiile de memorie implicită. Procedura se numește exersare mentală și constă în repetarea imaginară a deprinderii motorii fără a mișca nicio parte a corpului. Acest tip de exercițiu poate ameliora performanța în deprinderea respectivă, mai ales dacă exercițiul mental este alternat cu exerciții practice.