Motivația

Motivaţia este factorul care energizează și direcționează comportamentul. Aceasta este trăită sub forma unei dorințe conștiente, precum foamea, iar persoanele pot alege dacă să acționeze în direcția satisfacerii dorinței. Însă această alegere este consecința apariției stării motivaționale, nu consecința sa.  

Pentru nevoi de bază, precum foamea, setea sau sexualitatea, psihologii disting două perspective asupra motivației. Prima perspectivă este reprezentată de teoriile pulsionale. Aceasta pune accentul pe rolul factorilor interni în motivație. Astfel, anumiți markeri interni, precum cei relaționați cu foamea, reflectă nevoi fiziologice de bază. Chiar și agresivitatea sau sexualitatea au aspecte interne, precum hormoni.  

Cea de-a doua perspectivă subsumează teoriile stimulentelor. Aceste teorii accentuează rolul factorilor externi în motivație. Astfel, mâncarea, partenerii, banii sau succesul reprezintă stimulenți pentru a acționa. Aceștia pot avea și rol de recompense, ducând la creșterea frecvenței unui comportament.  

Unele recompense sunt primare, precum gustul dulce sau senzațiile sexuale. Acestea sunt independente de orice învățare, fiind considerate plăcute de la prima experiență. Altele, precum banii sau notele, reprezintă recompense secundare. Acestea au fost asociate cu recompensarea odată cu învățarea legăturii cu alte evenimente.  

Cele două teorii diferă din punct de vedere teoretic, fără a exista un conflict. Mai mult, este general acceptat că ambele procese există în fiecare tip de motivație.  

Impulsuri și Homeostază 

O bună parte din motivația de bază este direcționată spre menținerea echilibrului intern, adică a homeostazei. Un proces homeostazic încearcă să mențină o stare constantă, de echilibru, în organism, prin mecanisme psihologice, fiziologice sau mecanice. 

Ca analogie, homeostaza poate fi comparată cu un termostat care menține temperatura într-o cameră. Când termostatul este setat la o anumită temperatură, aceasta reprezintă punctul de homeostazie. Discrepanța dintre punctul de homeostazie și temperatura actuală determină activarea centralei termice sau a aerului condiționat.  

Temperatura corpului și homeostaza 

Dacă temperatura creierului ar scădea cu 10 grade, atunci persoana și-ar pierde conștiința. Dacă temperatura ar crește cu 10 grade, atunci ar muri. Dar în ciuda schimbărilor de temperatură, sistemul de control homeostatic se asigură de păstrarea constanței temperaturii.  

Răspunsurile fiziologice precum transpirația sau tremuratul au rolul de a menține temperatura creierului. Transpirația scade temperatura creierului prin evaporarea apei, iar tremuratul crește temperatura creierului prin activitatea musculară.  

Și răspunsurile psihologice pot avea un rol important. De exemplu, atunci când simțim disconfort din cauza temperaturii înalte, simțim nevoia de a schimba hainele, de a ne adăposti sau de a bea ceva rece.  

Pentru a activa aceste răspunsuri, creierul trebuie să detecteze schimbarea de temperatură. Anumiți neuroni, în special cei din regiunea frontală a hipotalamusului, reprezintă „termostatul” organismului. Când temperatura corpului deviază de la cea normală, metabolismul acestor neuroni se modifică, activând reacții fiziologice precum transpirația. În plus, aceștia determină senzația de disconfort, care activează mecanismele psihologice. Creierul poate fi „păcălit” în a simți frig sau căldură prin schimbarea temperaturii din neuronii din hipotalamus.  

În unele cazuri, apare schimbarea temporară a punctului limită. De exemplu, în cazul îmbolnăvirii, creierul poate crește temperatura necesară, apărând febra.  

Setea ca proces homeostazic 

Setea reprezintă manifestarea fiziologică a nevoii de apă, care este esențială pentru supraviețuire. Deshidratarea apare în urma respirației, transpirației și urinării. Există două rezervoare de apă în organism. Primul tip este reprezentat de apa din celule, care este combinată cu proteine, grăsimi și molecule de carbohidrați. Al doilea tip este cel extracelular, din sânge și alte fluide corporale.  

În setea extracelulară, apa este extrasă din organism de către rinichi, sub forma urinei, de glandele sudoripare sau de respirație. Pierderea apei reduce volumul fluidului extracelular, iar presiunea sângelui scade. Această schimbare nu este detectată conștient, dar receptorii din rinichi, inimă și vasele de sânge o detectează, trimițând semnale către creier.  

Neuronii din hipotalamus trimit semnale către glanda pituitară, care rezultă în eliberarea unui hormon antidiuretic în sânge. Acesta face ca rinichii să rețină apa din sânge. În loc să fie transformată în urină, aceasta este retrimisă în sânge. În plus, creierul trimite semnale către rinichi, pentru a elibera hormonul renină. Aceasta interacționează cu substanțele din sânge pentru a produce angiotenesina, care activează neuronii responsabili pentru senzația de sete.  

Setea intercelulară este cauzată de procesul de osmoză – tendința apei de a trece din zone în care există în cantitate mare spre zone în care lipsește. Concentrația de ioni de sodiu, clorură și potasiu indică cantitatea de apă existentă. Pe măsură ce organismul pierde apă, concentrația acestor substanțe începe să crească, sângele devenind mai sărat. Când se întâmplă acest lucrum, neuronii din hipotalamus se activează, rezultând în sete intercelulară și nevoia de a bea apă. Nivelul înalt de sare din sânge în setea intercelulară explică și de ce ne este sete după ce consumăm alimente sărate, chiar dacă nivelul de apă nu a scăzut.  

Motivaţia stimulativă și recompensele 

Motivația direcționează comportamentul spre un anumit stimul care produce plăcere sau reduce o stare neplăcută. Pe scurt, această motivație este asociată cu afectul. Termenul de „afect” se referă la experiențele conștiente de plăcere sau neplăcere.  

S-a sugerat chiar că plăcerea a evoluat cu un rol psihologic de bază – definirea valorii psihologice a comportamentului. Plăcerea tinde să se asocieze cu stimuli care cresc abilitatea de a supraviețui. Consecințele dureroase sau frustrante sunt asociate cu evenimente care ne amenință supraviețuirea, precum boala sau rănirea. Recompensarea unor comportamente reflectă măsura în care un comportament merită să fie repetat.  

În cadrul acestei teorii este importantă distincția între a plăcea ceva și a dori ceva. O distincție clară între cele două este timpul de apariție. A dori ceva reprezintă anticiparea plăcerea, precum în pofta declanşată de discuţia despre un aliment. În schimb, a plăcea reprezintă plăcerea experențiată în urma stimulării, precum a consumului alimentului. Prezența plăcerii în trecut poate contribui la apariția dorinței în viitor. Prin aceste procese, prezența unor recompense afective (a plăcea) poate alimenta motivația (a dori).  

Se consideră că a dori ceva a evoluat ca o modalitate în care creierul ghidează acțiunea viitoare, ținând cont de consecințele din trecut. S-a arătat și că există modalități de traducere a dorințelor în etalon monetar în creier. Este posibil chiar ca toate recompensele să fie dorite deoarece activează aceleași sisteme neuronale. Această valută neuronală pare să fie relaționată cu nivelul de activitate din sistemul dopaminergic. Neuronii din acest sistem sunt localizați în partea superioară a trunchiului cerebral, folosind neurotransmițătorul dopamină pentru a transmite mesaje.  

Sistemul dopaminergic este activat de diferite tipuri de recompense, atât primare, cât și secundare, precum drogurile. Este important de reținut că sistemul dopaminergci este relaționat cu a vrea, nu a plăcea. Activitatea acestui sistem predispune la repetarea comportamentului, indiferent de nivelul de plăcere rezultat.  

Dependența de droguri și recompensarea 

Dependența apare odată cu o serie de comportamente compulsive și distructive de consum al substanței. Utilizarea repetată a drogului alterează dramatic importanța drogului, creând o dorință patologică.  

Au fost identificați trei factori majori care determină dependența de o substanță. Primul factor este reprezentat de supra-activarea sistemului de recompensă din creier. Drogurile por produce un nivel foarte înalt de activitate în sistemul dopaminergic, întrecându-l pe cel al stimulilor naturali.  

Al doilea factor este apariția unui sindrom de abstinenţă. Pe măsură ce o substanță este administrată în mod repetat, sistemele pe care le activează pot deveni rezistente, pentru a încerca să ajungă la o stare de echilibru. Astfel, pentru a obține aceleași rezultate, este necesară o cantitate mai mare de drog. Astfel, aceste procese mențin creierul într-o stare de echilibru atunci când substanța este prezentă. Dar dacă nu este luat drogul, apar reacții negative. Datorită acestor reacții de rezistență, persoana este motivată să reia consumul drogului.  

În al treilea rând, aceste substanțe pot produce schimbări permanente în sistemul de recompense al creierului. Utilizarea repetată a unor droguri precum cocaina, heroina sau amfetamină rezultă în hiperactivarea și sensibilizarea neuronilor. Sensibilizarea poate fi permanentă, astfel încât neronii vor fi activați mai puternic de droguri și stimuli relaționați. Astfel, apare dorința de a consuma chiar și când experiențele nu mai sunt plăcute. Acesta este motivul pentru care, și în urma unui program de detoxifiere, există pericolul recăderii.  

Oamenii pot deveni dependenți și de alte lucruri, precum mâncarea, cumpărăturile, munca sau internetul. Atunci când angajarea în astfel de activități devine compulsivă și consumatoare de timp, se vorbește despre adicție comportamentală.  

Senzația de foame, consumul de alimente și tulburările alimentare 

Atunci când este vorba de foame, avem nevoie de diferite substanțe pentru a fi sănătoși – proteine, carbohidrați, grăsimi sau minerale. Prin evoluție, creierul nostru a fost dotat cu modalități de a selecta alimentele necesare, pe baza gustului sau mecanisme de dezvoltare a preferințelor.  

Aroma este cel mai important factor în preferința pentru alimente, conținând atât gustul, cât și mirosul. La nivelul gustului, oamenii sunt născuți cu anumite atitudini față de dulce. De exemplu, bebelușii reacționează pozitiv la gustul dulce și reacționează negativ la gustul amar, afișând chiar dezgust. Maimuțele și alte specii răspund similar oamenilor.  

Psihologii evoluționiști sugerează că preferința pentru dulce s-a dezvoltat pe baza indicatorului pentru conținutul de zaharuri, o clasă importantă de carbohidrați. Prin consumul de alimente dulci se obține o cantitate înaltă de calorii, care erau dificil de obținut de către strămoșii noștri. În ceea ce privește aversiunea față de gustul amar, acest gust este un indicator al plantelor toxice pentru oameni.  

O a doua explicație pentru preferințele alimentare este învățarea, chiar și cea socială. Experiențele cu un fel de mâncare hrănitor poate rezulta în atitudini pozitive față de gust. Acest mecanism este unul de condiționare clasică. Astfel, se explică consmul de alimente care nu au un gust inițial plăcut, precum cafeaua. Efectele psihologice și fizice pozitive rezultă în dezvoltarea unor preferințe pentru gust. În sens invers apare condiționarea aversivă. Astfel, atunci când un aliment este însoțit de consecințe negative, precum greața, este posibil ca alimentul ul să fie perceput ca neplăcut.  

Interacțiuni între stimuli și homeostazie 

Alimentele sunt necesare în executarea sarcinilor zilnice, consumându-se combustibil. Chiar în procesul de parcurgere a acestui articol, neuronii utilizează combustibil pentru a crea impulsuri electrice și pentru a elibera neurotransmițători. Principalul combustibil utilizat este glucoza. Glucoza este prezentă în multe fructe și alte alimente. De asemenea, aceasta poate fi produsă de ficat, prin procesarea altor zaharuri și carbohidrați.  

Homeostaza este principiul dominant în controlul senzației de foame. Deficitul de glucoză poate determina foamea, iar surplusul de alimente o inhibă. Dar stimulii sunt la fel de importanți.  

Importanța interacțiunii dintre homeostază și gust a fost evidențiată de un experiment al lui Miller și Kessen (1952). Aceștia au învățat niște șobolani să alerge pe o distanță scurtă pentru a primi lapte. Un grup de șobolani primea laptele pe care îl beau, iar alt grup prezenta o fistulă în care era pompat laptele. Deși cantitatea de lapte era aceeași, cei care puteau bea laptele au învățat mult mai repede.  

Aceleași rezultate apar și în cazul oamenilor hrăniți intravenos sau infuzii intragastrice. Mai mult, ei preferă să simtă mâncarea în interiorul gurii, chiar dacă sunt nevoiți să o elimine înainte de a o înghiți. De asemenea, nevoia experienței gustului poate fi identificată în utilizarea îndulcitorilor artificiali, care nu au calorii.  

Învățarea este un alt factor important în interacțiunea dintre semnalele senzaţiei de foame și stimuli. Astfel, într-un experiment, șobolanilor le-a fost montată o fistulă care permitea eliminarea mâncării. Deși mâncarea nu le oferea caloriile necesare, aceștia se opreau din mâncat după ce consumau cantitatea obișnuită (sham eating). După o perioadă, cantitatea ingerată era mai mare, pentru a atinge nivelul de combustibil necesar. De asemenea, după ce fistula era îndepărtată, șobolanii începeau prin a consuma cantități foarte mari, treptat adaptând nivelul de alimente consumat. În urma acestui experiment s-a propus ipoteza sațietății condiționate – senzația de sațietate după o masă este un produs parțial al învățării.  

Și oamenii sunt capabili de sațietate condiționată. Într-un experiment, oamenii au fost rugați să mănânce fie dintr-o categorie de alimente bogate în calorii, fie dintr-o categorie de alimente sărace în calorii. Apoi li s-au oferit aceleași porții, dar în cantități egale de calorii. Persoanele care au consumat inițial mai multe calorii au considerat porțiile ca fiind mai sățioase.  

În mod tipic, consumul de alimente dulci oferă calorii și energie. Atunci când această asociere este îndepărtată, prin utilizarea îndulcitorilor artificiali, organismul compensează prin creșterea cantității consumate. Astfel, apare creșterea greutății corporale și chiar obezitatea. Acest efect este cauzat de intereferența valorilor hrănire falsă (sham incentives) cu procesul homeostazic.  

 O formă finală de interacțiune între stimuli și homeostazie este aliestezia. Conform acesteia, mâncarea are un gust mai bun atunci când persoana este înfometată.  

Indici fiziologici ai foamei 

Atunci când este prezentă senzația de foame, pereții stomacului se contractă, creând anumite sunete. Asocierea acestor contracții cu senzația de foame a rezultat în ipoteza că senzorii de presiune din stomac detectează lipsa alimentelor, declanșând contracțiile și experiența psihologică. Însă această ipoteză a fost informată. De exemplu, persoanele cărora le-a fost îndepărtat chirurgical stomacul, tot simt senzația de foame.  

Totuși, stomacul are o serie de receptori implicați în foame. Aceștia sunt chimici și sunt mai implicați în sațietate, fiind activați de zaharuri și alți nutrienți din stomac. Semnalul fiziologic pentru foame este relaționat cu sursa energiei pentru neuroni și alte celule – glucoza. Neuronii din trunchiul cerebral și din hipotalamus sunt sensibili la nivelul de glucoză. Când acesta scade, activitatea neuronilor este întreruptă, producând foamea.  

În ceea ce privește sațietatea, sunt implicate mai multe sisteme. Primul dintre acestea este format din organele responsabile de procesarea alimentelor – stomac și intestine. Receptorii din pereții stomacului trimit semnale spre creier, prin nervul vag. Un al doilea sistem este format din duoden, partea intestinelor care primește mâncarea direct de la stomac. În acest caz, semnalul trimis către creier este chimic, eliberând hormonul CCK în sânge. Acesta are un rol important în consecințele psihologice. Astfel, animalele înfometate pot simți o sațietate falsă dacă CCK este introdus în creierul lor.  

O altă sursă a semnalelor de disponibilitate a nutrienților vine de la receptorii neuronali din ficat. Receptorii din ficat sunt sensibili la schimbările nutritive din sânge. Aceste semnale sunt trimise și către creier prin nervul vag.  

Integrarea semnalelor pentru foame 

Semnalele pentru foame și sațietate sunt procesate de creier în două etape. În primul rând, semnalele de la receptorii pentru foame din creier și semnalele de sațietate de la stomac și ficat sunt unite în trunchiul cerebral, pentru a detecta nivelul total al nevoii. De asemenea, este implicat și sistemul senzorial responsabil de procesarea gustului. 

Pentru a deveni experiența conștientă și pentru a stimula căutarea de alimente, semnalele din creier sunt procesare mai departe de hipotalamus. Distrugerea hipotalamusului lateral produce lipsa senzației de foame, fenomen numit sindromul hipotalamic lateral. Atunci când este distrus hipotalamus ventromedial, apare sindromul hipotalamic vetromedial, în care este prezent un apetit extrem. Și stimularea electrică a hipotalamusului lateral produce consumul excesiv de mâncare.  

Stimularea neurochimică a hipotalamusului prezintă aceleași rezultate. De exemplu, neuropeptida Y sau drogurile opiacee pot stimula apetitul dacă sunt injectate în hipotalamusul ventromedial. În schimb, injectarea amfetaminelor în hipotalamusul lateral rezultă în lipsa senzației de foame.  

Însă hipotalamusul nu reprezintă centrul foamei sau al sațietății. Acesta nu este singurul implicat, interacționând cu multe alte sisteme, precum cel dopaminergic. O consecință a prezenței unui număr înalt de sisteme pentru apetit este inabilitatea de a îndepărta mâncatul doar prin lezarea unei locații. Chiar și la animalele cu leziuni hipotalamice laterale, după o perioadă repare apetitul. Dacă șobolanii sunt hrăniți artificial pentru câteva săptămâni sau luni de la leziune, vor începe să mănânce iar, dar în cantități care să le mențină greutatea. Astfel, punctul de homeostază este mai scăzut. Mai mult, dacă șobolanii primesc o dietă prin care scad în greutate înainte de apariția leziunii, nu mai apare pierderea apetitului.  

Același efect apare și pentru leziunile hipotalamice ventromediale. Animalele cu astfel de leziuni nu cresc în greutate la infinit. Și în acest caz apare un nou punct de homeostază, mai înalt. 

Obezitatea 

O persoană poate fi considerată obeză atunci când întrece cu 30% greutatea potrivită. Obezitatea fizică apare în mod egal la ambele sexe, dar percepția psihologică este mai comună la femei.  

Obezitatea contribuie la creșterea incidenței diabetului, a tensiunii sangvine și a afecțiunilor cardiace. Mai mult, obezitatea este deseori stigmatizată, aceste persoane fiind văzute ca lipsite de voință.  

Factori genetici 

Genetica pare să aibă un rol important în obezitate. În familiile în care niciun părinte nu este obez, doar aproximativ 10% din copii ajung obezi. Dar dacă un părinte este obez, atunci procentul crește la 40% și 70% când ambii părinți sunt obezi.  

Într-un studiu, 12 perechi de gemeni identici au primit diete cu 1000 de calorii mai mult, iar abilitatea de a face exerciții fizice le-a fost restricționată. După 100 de zile, toți participanții s-au îngrășat. Dar, în ciuda consumului aceluiași număr de calorii, greutatea achiziționată a fost între 4 și 13 kg. Ceea ce este important este că nu au existat variații între frați. Mai mult, locul în care s-a depus grăsimea a fost același. O posibilă explicație ține de modul în care caloriile sunt metabolizate. Unele persoane stochează caloriile sub formă de grăsime, în timp ce altele le ard în diferite procese metabolice.  

Deoarece nu doar genele, ci și mediul este împărtășit de acești gemeni, a fost necesar un studiu asupra gemenilor crescuți separat. Un studiu a examinat 93 de perechi de gemeni identici crescuți separat și 153 de perechi de gemeni crescuți împreună. Rezultatele au coincis cu cele ale primului studiu.  

Celulele de grăsime reprezintă un aspect influențat de gene. Fiecare persoană are între 30 și 40 de miliarde de astfel de celule. Însă cu cât sunt consumate mai multe calorii, cu atât mai mari devin celulele. Însă studiile arată că persoanele obeze ajung să aibă și de trei ori mai multe celule de grăsime. Mai mult, studii asupra puilor de șobolan arată că cei care au mai multe celule de grăsime sunt cei care devin obezi la maturitate.  

Când oamenii iau medicamente care-i ajută să slăbească, se pot întâmpla mai multe lucruri. Medicația poate suprima apetitul în mod direct sau poate scădea punctul de homeostază. Însă când persoana nu mai ia medicația, punctul de homeostază revine și alături de creșterea în greutate. În final, anumite substanțe, precum nicotina, îi ajută pe oameni să scadă în greutate prin creșterea ratei metabolice a celulelor. Mai mult, atunci când sunt utilizate proceduri chirurgicale, precum liposucția, greutatea reapare, modificându-se zona de acumulare a grăsimii.  

A fost identificată și o genă care produce un semnal chimic al sațietății. În mod normal, cu cât este mai mare nivelul de grăsime din organism, cu atât este eliberat semnalul mai mult. Șoarecii cărora le lipsește această genă devin obezi.  

Mâncatul în exces  

Pe lângă factorii genetici, au fost identificați și factori psihologici care contribuie la obezitate – încălcarea limitelor conștiente și arousal-ul emoțional.  

Anumite persoane rămân obeze datorită episoadelor de mâncat compulsiv în urma dietei, consumând mai multe calorii decat dacă n-ar fi ținut dietă. Deoarece dieta era o constrângere conștientă, pierderea controlului este un factor care crește consumul de calorii.  

Pentru a înțelege mai bine care este rolul constrângerilor, cercetătorii au dezvoltat un chestionar cu privire la dietă, istoricul greutății și probleme de alimentație. Toate persoanele pot fi încadrate în două categorii – cei cu mâncat restrictiv și cei cu mâncat nerestrictiv. Indiferent de greutate, cei care prezintă mâncat restrictiv au comportamente apropiate de cele ale persoanelor obeze.  

Într-un studiu, participanții au băut un milkshake, două sau niciunul. Apoi li s-au oferit mai multe sortimente de înghețată, spunându-le că pot mânca oricât. Cu cât mai multe milkshake-uri consumau cei cu mâncat nerestrictiv, cu atât mai puțină înghețată mâncau. În schimb, cei cu mâncat restrictiv mâncau mai multă înghețată.  

Persoanele supraponderale tind să mănânce mai mult atunci când emoționați sau anxioși. Persoanele obeze mănâncă mai mult în situații stresante, pe când cei cu greutate normală mănâncă mai puțin. Unele studii arată că persoanele obeze au mâncat mai mult după ce vizionat filme care declanșau diferite emoții decât dacă urmăreau un film plictisitor. Comparativ, persoanele cu greutate normală au consumat aceeași cantitate de alimente, indiferent de film.  

Dietele și controlul greutății 

Eșecul dietelor pare să rezulte din reacțiile la deprivarea alimentară temporară. În primul rând, deprivarea în sine poate rezulta în mâncat compulsiv. Șobolanii tind să mănânce mult mai mult după o perioadă de deprivare, comparativ cu cei fără istoric de deprivare. În al doilea rând, deprivarea scade rata metabolică. Cu cât rata metabolică este mai scăzută, cu atât mai puține calorii sunt arse și cu atât mai mare este creșterea în greutate. Astfel se explică și de ce scăderea în greutate este din ce în ce mai dificilă cu fiecare încercare – organismul răspunde reducând succesiv rata metabolică.  

Atât mâncatul compulsiv, cât și scăderea ratei metabolice pot fi înțelese în termenii evoluționismului. Până recent, de câte ori oamenii experențiau deprivare de alimente, era din cauza lipsei acestora. Un răspuns adaptativ la lipsa alimentelor era mâncatul compulsiv de câte ori era disponibilă mâncarea. Un alt răspuns adaptativ este scăderea ratei metabolice pentru a avea caloriile la dispoziție mai mult timp.  

Pentru a pierde în greutate, este necesară formarea unor obiceiuri alimentare permanente și includerea exercițiilor fizice în program. Într-un studiu de șase luni, persoanele obeze au urmat unul din trei tratamente – modificarea comportamentelor alimentare și exerciții, tratament medicamentos și combinația dintre modificarea comportamentală și tratament medicamentos. La acestea s-au adăugat două grupuri de control.  

Participanții în grupurile experimentale au pierdut mai multă greutate decât grupurile de control. Grupul cu tratament combinat a prezentat cele mai mari beneficii, fiind urmat de cel cu tratament medicamentos și cei cu modificarea comportamentelor alimentare. Însă după un an, cei care au primit doar modificarea comportamentelor alimentare au luat cel mai puțin în greutate.  

Aceste rezultate pot fi explicate prin prisma dezvoltării auto-eficacității și a auto-controlului. Aceștia și-au putut asuma pierderea în greutate, privind efortul investit ca fiind cauza.  

Anorexia și bulimia 

Anorexia nervoasă este o tulburare alimentară caracterizată de slăbirea extremă, autoimpusă. Deși pot avea chiar mai puțin de jumătate din greutatea normală, deseori se consideră ca fiind grași. Pentru ca o femeie să fie considerată anorexică, la pierderea în greutate se adaugă și lipsa menstruației. Slăbirea poate avea mai multe efecte secundare periculoase, precum susceptibilitatea la infecții.  

Deși un fenomen destul de rar, fiind afectată 1% din populația SUA, numărul este mai mult decât dubli față de anii `60. Probabilitatea de apariție este de 20 de ori mai mare la femei, cu vârsta între 14 și 30 de ani. Obsesia față de riscul de îngrășare îi determină pe cei anorexici să practice sport intens, mai multe ore pe zi.  

Bulimia este o tulburare alimentară caracterizată de episoade recurente de exces alimentar, urmată de încercări de eliminare a excesului prin vomă provocată sau laxative. Un studiu arată că femeile cu bulimie au cel puțin un astfel de episod pe zi, în care consumă până la 4800 de kcal pe zi. Prin comportamentele de eliminare, aceste persoane își pot menține greutatea, ascunzându-și problema.Vomitarea și folosirea laxativelor pot perturba echilibrul potasiului din organism, rezultând în probleme precum deshidratare, aritmie sau infecții urinare.  

Ca și anorexia, bulimia afectează preponderent femeile tinere. În ceea ce privește persoanele afectate, în cazul bulimiei numărul este mai înalt, între 5 și 10% dintre femei fiind afectate.  

Cauze socio-culturale 

Conform teoriei obiectualizării, explicația socio-culturală pentru felul în care educația într-o cultură în care corpul feminin este tratat ca obiect transformă fundamental percepția de sine a fetelor și a femeilor. În consecință, este afectată și starea de bine personală.  

Teoria afirmă că prima consecință psihologică la expunerea repetată la practici culturale care obiectualizează sexual corpul femeilor este interiorizarea acestei perspective. Astfel se ajunge la autoobiectualizare, atunci când o persoană își privește și valorizează din perspectiva unui observator extern, fără a se privi ca persoană. Autoobiectualizarea este o trăsătură relativ stabilă, determinând o serie de reacții psihologice și emoționale. 

În primul rând, apare o formă a timidității și atenție crescută față de propria persoană, caracterizată prin vigilență față de aspectul exterior al corpului. Astfel, scade cantitatea de resurse pe care persoana le poate dedica altor activități. De asemenea, apar reacții precum rușine, anxietate și scad emoțiile pozitive și plăcerea sexuală.  

Aceste reacții explică prevalența unor probleme fizice și mentale, precum anorexia, bulimia și restricționarea alimentației. Mai mult, se poate explica diferența de gen privind frecvența unor tulburări ca depresia și disfuncțiile sexuale. Diferențele sunt și de vârstă – tulburările apar în adolescența timpurie și se reduc pentru femeile la vârsta a doua.  

Cercetările inițiale asupra femeilor din licee și facultăți arată că auto-obiectualizarea, sentimentele de rușine și tulburările alimentare sunt relaționate. Pentru a demonstra cauzalitatea, în cadrul unor studii experimentale participanți de ambele sexe au avut sarcina de a încerca diferite produse și de a evalua cum îi fac să se simtă.  

În momentul evaluării, participanții au primit fie un pulover voluminos, fie un costum de baie. Atât pentru bărbați, cât și pentru femei, costumul de baie a determinat autoobiectualziare și rușine.  

Apoi participanții au primit un test de cunoștințe matematice. Bărbații au avut performanțe bune indiferent de îmbrăcăminte. În schimb, femeile au avut performanțe mai slabe când purtau costumul de baie. Mai departe, participanții au primit un baton de ciocolată, fiind rugați să evalueze gustul. Indiferent de grup, bărbații au consumat tot batonul de ciocolată. În schimb, femeile care au purtat costum de baie, au redus cantitatea consumată. 

Cauze biologice 

Unele vulnerabilități biologice pot accentua tendința de a dezvolta o tulburare alimentară. O ipoteză este că anorexia este determinantă de disfuncții ale hipotalamusului, parte care reglează ingestia de alimente.La persoanele anorexice s-a observat funcționarea redusă a hipotalamusului și anormalități la nivelul neurotransmițătorilor implicați în funcționarea acestuia. La nivelul bulimiei, poate exista un deficit de serotonină. 

Cauze familiale 

Multe tinere care au probleme alimentare vin din familii care cer perfecționism, dar care nu permit exprimarea sentimentelor calde și a conflictelor. Terapiile care ajută persoanele cu tulburări alimentare să redobândească obișnuințe alimentare și să facă față problemelor emoționale cu care se confruntă sunt utile. De asemenea, medicamentele care reglează nivelul de serotonină sunt eficient, mai ales în cazul persoanelor cu bulimie.  

Sexualitatea și orientarea sexuală 

Sexualitatea este o nevoie socială, implicând o altă persoană. De asemenea, aceasta nu presupune existența unui deficit intern care trebuie să fie reglat pentru supraviețuirea organismului.  

Există două aspecte importante în ceea ce privește sexualitatea. În primul rând, deși maturizarea sexuală începe în pubertate, baza pentru identitatea de gen apare din uter. Astfel, se face distincția dintre sexualitate adultă și dezvoltare sexuală timpurie. În al doilea rând, trebuie să ținem cont de determinanții biologici și de mediu ai comportamentelor și ai sentimentelor sexuale.  

Dezvoltarea sexuală timpurie 

Majoritatea persoanelor au nevoie să își dezvolte o identitate de gen – persoanele de gen masculin se consideră bărbați și persoanele de sex feminin se consideră femei. În primele luni ale sarcinii, numai cromozomii unui embrion pot indica dacă se va dezvolta în fată sau băiat. Între luna a doua și a treia de sarcină, o glandă de sex primitivă, sau gonadă, de dezvoltă în testicule dacă embrionul este genetic masculin și în ovare dacă embrionul este genetic feminin.  

După dezvoltare, acestea produc hormoni sexuali, care controlează dezvoltarea structurilor reproductive interne și a organelor genitale externe. Hormonul critic pentru dezvoltarea organelor sexuale este andorgenul. Dacă este o produsă o cantitate suficientă de androgen, atunci organele sexuale sunt masculine. În schimb, dacă este produsă o cantitate redusă de androgen, organele sexuale sunt feminine, indiferent de gene.  

După ce modelează organele genitale, androgenul începe să acționeze asupra celulelor cerebrale. Cercetările pe șobolani arată că prezența prenatală a androgenului schimbă volumul și structura celulelor din hipotalamus, organ reglator al motivației. Astfel, androgenul masculinizează creierul, fiind responsabil de anumite comportamente tipic masculine. 

Într-o serie de experimente, maimuțe gestante au fost injectate cu androgen, observându-se puii de se feminin. Aceștia au prezentat schimbări anatomice și un joc mai agresiv și masculinizat. Puii erau mai puțin intimidați de prezența altor pui. 

Anormalitățile hormonale timpurii pot avea și consecințe opuse – feminizarea comportamentului sexual al masculilor. Un astfel de exemplu este cazul puilor șobolani cu mame care au trăit stres emoțional puternic în timpul sarcinii. Datorită lipsei de androgen, când acești șobolani ajung la maturitate, comportamentul lor este mai puțin masculin. 

Hormonii și mediul 

La om, efectele cunoscute ale hormonilor prenatali se datorează studiilor făcute asupra celor care au fost expuși la hormonii prenatali ai unui sex, dar au fost crescuți cu un rol social al sexului opus.  

De exemplu, un medicament împotriva avortului spontan rezulta într-un mediu chimic intrauterin asemănător celui masculin. La marea majoritate a fetelor expuse la acest mediu, expunerea prenatală nu a avut efecte detectabile.  

Însă cercetările ulterioare au detectat mai multe diferențe subtile între fetele care s-au dezvoltat în acest mediu masculinizat și cele care s-au dezvoltat într-un mediu normal. De exemplu, un procent mai mare din aceste femei prezintă orientare sexuală homosexuală sau bisexuală. În plus, la aceste femei se observă niveluri mai reduse ale interesului matern.  

Un alt studiu important a inclus 18 persoane genetic masculine, care, datorită insensibilității la androgeni, s-au născut cu organe interne masculine, dar organe externe feminine. Toți bebelușii studiați au fost crescuți ca fete. Dar în perioada pubertății, hormonii masculini au indus schimbările corporale normale. Astfel, majoritatea celor crescuți ca fete au devenit bărbați. În acest caz, biologia a triumfat asupra mediului. Dar se pare că modul în care aceștia au fost crescuți a fost o combinație de tipic feminin și tipic masculin, ceea ce ar putea să fi determinat ușurința tranziției.  

Într-un alt caz, doi gemeni monozigoți băieți au avut un mediu prenatal normal. Dar la vârsta de 8 luni, unul și-a pierdut penisul într-o operație de circumcizie. Copilul a fost chirurgical transformat în fată și i s-au administrat hormoni feminini. În acest caz, copilul părea o fată normală. Dar în momentul pubertății, adolescența era nefericită și confuză cu privire la identitatea de gen, deși nu știa nimic despre intervenție. O reevaluare recentă a cazului arată că persoana a respins identitatea feminină și trăiește cu succes ca un bărbat.  

Sexualitatea adultă 

Schimbările în sistemele hormonale din corp încep la pubertate, între 11 și 14 ani. Hipotalamusul începe să secrete anumite substanțe chimice numite factori de eliberare a hormonilor gonadotropi. Aceștia stimulează hipofiza, care secretă în sânge hormoni sexuali. Aceștia circulă până la gonade, care generează un ovul sau spermatozoizi.  

La femei, hipotalamusul eliberează factorii de eliberare a hormonilor într-un ciclu lunar. Aceștia stimulează hipofiza să secrete două gonadotropine. La bărbați, hipotalamusul secretă continuu factorii de eliberare a hormonilor. 

Un mod de a studia implicarea hormonilor în excitația sexuală este studierea efectelor pe care le are îndepărtarea gonadelor. În studiile asupra animalelor, această procedură rezultă în scăderea sau dispariția activității sexuale. La bărbații care au trecut printr-un proces de castrare chimică din cauza unei boli, la unii dintre ei dispare dorința sexuală, iar la alții nu.  

Un alt mod de a studia contribuția hormonilor la dorința sexuală este căutarea unei relații între fluctuațiile hormonale și interesul sexual. Acesta poate avea un rol în dorința sexuală, după cum o indică nivelul ridicat al fanteziilor sexuale. Totuși, se pare că principalii determinanți ai dorinței sexuale la bărbați sunt factorii emoționali.  

La femei, se pare că după menopauză nu apare scăderea dorinței sexuale. Există dovezi care arată că dorința la femeie este facilitată de cantități foarte mici de hormoni din sânge. Dar nivelul necesar este atât de mic, încât poate fi depășit de majoritatea femeilor.  

Bazele neurologice ale comportamentului 

Sistemul nervos este afectat de hormonii sexuali la mai multe niveluri. În ceea ce privește măduva spinării, circuitele neurale controlează mișcările copulării. În ceea ce privește excitația sexuală, hipotalamusul are un rol important.  

Primele experiențe constituie unul dintre determinanții majori ai comportamentului sexual la multe mamifere și poate afecta anumite reacții sexuale. De exemplu, la puii masculi se pot observa posturile necesare copulației în cadrul jocului. Aceste reacții apar chiar la 60 de zile de la naștere, devenind din ce în ce mai frecvente și mai rafinate.  

Primele experiențe 

Experiența timpurie afectează și aspectele interpersonale ale relației sexuale. Puii crescuți în izolare parțială sunt, de cele mai multe ori, incapabili să copuleze la maturitate. Aceștia prezintă și probleme sociale și afective. Aceste animale nu pot interacționa cu altele, fie având reacții de fugă, fie manifestând agresivitate extremă. Deși este necesară precauție în generalizarea acestor descoperiri la oameni, s-au observat similarități.  

Influențe culturale 

Cultura influențează și ea modul de exprimare a dorinței sexuale. Astfel, unele culturi, precum populația Cewa din Africa, sunt foarte permisive, încurajând sexualitatea la copii, masturbarea sau relațiile sexuale înaintea căsătoriei. În alte culturi, precum cele sud americane, se crede că un copil nu trebuie să știe nimic despre sexualitate până la căsătorie. În multe culturi a apărut o „revoluție sexuală”, în care ideile despre sexualitate au scăzut în rigiditate. 

În zilele noastre, cea mai pregnantă problemă ține de bolile cu transmitere sexuală, mai ales SIDA. Mai mult, este posibil ca „revoluția sexuală” să fi implicat mai mult comportamentul, nu și sentimentele.  

Diferențe între sexe 

Cercetările asupra tinerilor heterosexuali au arătat că există diferențe la nivelul atitudinilor față de sex, femeile fiind mai înclinate să privească sexul ca pe o parte integrată a unei relații de iubire.  

Diferențe apar și la nivelul acțiunilor care provoacă geloza. Astfel, femeile reacționează mai intens la perspectiva infidelității emoționale, iar bărbații la infidelitatea sexuală. În plus, femeile care se angajează în sex premarital sunt mai înclinate să aibă mai puțini parteneri decât bărbații implicați în sex premarital.  

Diferențele dintre sexe persistă și în cazul altor orientări decât bărbații. De exemplu, cuplurile homosexuale feminine au relații sexuale mai rar decât cuplurile heterosexuale, iar cele homosexuale masculine mai des.  

Orientarea sexuală 

Orientarea sexuală se referă la măsura în care persoana simte atracție față de persoanele de același sex sau cele de sex opus. În măsurarea orientării, se consideră că există un continuum de la heterosexualitate absolută la homosexualitate absolută.  

Într-o cercetare realizată în SUA, 10.1% din bărbații de vârstă adultă și 8.6% din femeile de vârstă adultă au răspuns pozitiv la diferite întrebări despre atracția față de sexul opus. În termenii autoidentificării, 2.8% dintre bărbați și 1.4% din femei au raportat orientare homosexuală sau bisexuală. Dar este posibil ca multe persoane să ezite să declare orientarea homosexuală. 

În ceea ce privește cauzele orientării sexuale, o cercetare a arătat că un singur factor major a fost un bun predictor pentru orientarea homosexuală la vârsta adultă – neconformarea cu rolul de sex în copilărie. Aceste persoane tindeau să respingă activitățile tipice pentru sexul respectiv și să prefere activitățile tipice sexului opus. De asemenea, aceste persoane spuneau că nu se simțeau masculine (pentru bărbați) sau feminine (pentru femei) când erau copii. Mai mult, aceste persoane aveau mai mulți prieteni de sex opus.  

Acest studiu a infirmat alte ipoteze existente cu privire la originile orientării sexuale. În primul rând, identificarea cu unei persoane cu părintele de sex opus în timpul maturizării nu are impact semnificativ asupra orientării sexuale. În al doilea rând, persoanele homosexuale nu au o probabilitate mai mare decât cei heterosexuali de a avea primul contact sexual cu o persoană de sex opus. În al treilea rând, orientarea sexuală a persoanei este determinată în adolescență, chiar dacă nu au devenit activi sexual.  

O altă teorie este numită exotic-devine-erotic, atribuind rolul critic, deși mai limitat, al dotării biologice în stabilirea orientării sexuale. Teoria sugerează că genele și hormonii duc la apariția unor diferențe în trăsăturile temperamentale și de personalitate ale copiilor. Apoi intervine influența educației.  

Teoria afirmă că angajarea în activități atipice pentru sexul respectiv aduce copiii în compania sexului opus, care devine perceput ca similar în natură. Ulterior, cei diferiți sunt priviți ca atractivi, astfel încât persoanele de același sex devin atractive.  

Un alt aspect relevant este amprentarea – învățarea rapidă și timpurie ce permite unui animal care tocmai s-a născut să dezvolte atașament față de mama sa. La animale, dacă primul lucru văzut după naștere este un obiect, procesul de amprentare poate crea un atașament care nu se mai limitează la specia sa. Amprentarea se pare că are consecințe și asupra comportamentului sexual ulterior, deoarece alegerea partenerului urmează tiparul amprentării. Instinctul amprentării este determinat genetic, dar atâta timp cât mediul susține comportamente avantajoase reproductiv cu o frecvență suficient de mare, atașamentul și comportamentele reproductive nu trebuie să fie programate neapărat genetic.