Profilul copilăriei mijlocii și târzii

Conspect al capitolului 8, ”Profile of middle and late childhood”, din ”The Story of Human Development” de Poole, Warren și Nunez

Dezvoltarea fizică 

Creștere și abilități de mișcare 

În medie, în perioada copilăriei mijlocii, copiii cresc cu aproximativ cinci cm în înălțime și se îngrașă cu aproximativ trei kg în fiecare an. La începutul acestei perioade, copiii au, în medie 115 cm. La finalul perioadei, băieții au, în medie, 149 cm și fetele au, în medie, 151 cm. 

În general, fetele și băieții cresc în mod diferit. Astfel, la fete apare o creștere accelerată până la pubertate, ajungând la maturitate fizică în jurul vârstei de 11 ani. Apoi, după aproximativ 2 ani și jumătate, băieții întrec, încă o dată, fetele.  

Dezvoltarea fizică are impact asupra modului în care adulții percep fetele și băieții. Astfel, adulții cred că băieții înalți sunt mai populari și au mai mult succes în interacțiunile sociale. În schimb, înălțimea nu reprezintă o problemă pentru fete. Dar studiile nu susțin aceste îngrijorări. Atât fetele, cât și băieții de înălțime mică au scoruri asemănătoare celorlalți copii la scala de ajustare, exprimând emoții pozitive. 

O parte din cei scunzi suferă de deficit al hormonului de creștere. Pentru a putea crește, aceștia primesc tratament hormonal. Dacă acest tratament este oferit copiilor scunzi, dar fără deficiențe hormonale, nu are efect.  

Tot la nivelul înfățisării, între șase și opt ani partea inferioară a feței se lungește și se lățește, în timp ce dinții de lapte sunt înlocuiți cu dinții permanenți.  

În această perioadă cresc puterea și rezistența copiilor, iar de la vârsta de șapte ani apare tranziția spre faza de mișcare specializată. În acest moment începe rafinarea și combinarea abilităților, executând activități mai complexe.  

Întrucât abilitățile fizice se dezvoltă prin exersare, se recomandă participarea în activități variate. În jurul vârstei de 11-12 ani, copiii deja încep să manifeste preferințe pentru activitățile care se potrivesc cu talentele lor.  

Însă părinții și antrenorii trebuie să fie atenți la răspunsurile diferite ale organismului copiilor la căldură și oboseală. Copiii se încălzesc mai tare în timpul activităților, dar transpiră mai puțin. Astfel, apare mai repede posibilitatea epuizării din cauza căldurii, manifestată prin amețeală, slăbiciune, greață, vomă și dureri musculare.  

Penru a preveni probleme legate de supra-încălzire, se recomandă reducerea intensității activității fizice atunci când temperatura și umiditatea aerului sunt înalte. De asemenea, este necesar să le oferim copiilor timp pentru acomodarea la temperatura și umiditatea de afară. Mai mult, copiii nu își dau seama când este nevoie să se hidrateze, aspect ce ar trebui supervizat de adulți. În final, hainele copiilor ar trebui să fie ușoare și de culori deschise, pentru a reduce absorbția  căldurii.  

În plus, copiii sunt mai predispuși la răniri relaționate cu creșterea, pe măsură ce devin mai intersați în competiție. De exemplu, în această perioadă scade nivelul de flexibilitate deoarece creșterea oaselor întrece dezvoltarea mușchilor și a tendoanelor. Pentru a reduce posibilitatea rănirilor, exercițiile de întindere înainte de activitate sunt importante. O altă problemă este reprezentată de ridicarea greutăților, care pot rezulta în reducerea creșterii.  

Deși doar un număr redus de copii se rănește, experții recomandă întârzierea specializării. Studiile arată că acei sportivi care au avut oportunitatea de a încerca o varietate de sporturi când erau copiii, au rezultate superioare în mod consistent, se rănesc mai rar și își mențin interesul pe o perioadă mai lungă.  

Percepția 

La nivelul sistemului vizual, abilitatea care se maturează mai târziu este acuitatea vizuală dinamică. Aceasta se referă la abilitatea de centrare asupra unui obiect în mișcare pentru o perioadă suficientă pentru observarea detaliilor. În jurul vârstei de șase ani, această abilitate începe să se dezvolte, ajungând la nivelul adult la vârsta de 15 ani.  

Există mai multe afecțiuni oculare care pot apărea la copiii. Miopia se referă la inabilitatea de a vedea clar obiecte aflate la distanță. Aceasta apare când ochiul este prea lung sau când corneea este prea curbată. O altă afecțiune este hipermetopria – inabilitatea de focusare pe obiectele aflate aproape. Alte două probleme sunt astigmatismul și problemele de coordonare a ochilor. Copiii cu astigmatism prezintă suprafețe neregulate la nivelul ochilor, ceea ce face dificilă focusarea la anumite distanțe. Copiii cu probleme de coordonare au dificultăți în mișcarea ambilor ochi simultan.  

Anumiți copii se confruntă cu o problemărelativ nouă – epuizarea din cauza utilizării calculatorului. Aceasta se manifestă prin vedea încețoșată, uscarea ochilor, dureri de cap și oboseală. Sunt recomandate trei practici pentru a preveni epuizarea. În primul rând, este importantă limitarea perioadei petrecute în fața unui ecran. În al doilea rând, se recomandă un unghi al ecranului orientat în jos. Astfel, copiii lucrează cel mai bine la mese joase. În final, este importantă setarea unui nivel de luminozitate optim.  

Dezvoltarea creierului 

În timpul copilăriei mijlocii continuă mielinizarea căilor motorii, care îmbunătățește coordonarea motorie fină. De asemenea, ramificarea dendritelor și îngroșarea axonilor cresc volumul anumitor regiuni. De exemplu, apare creșterea rapidă a structurilor implicate în limbaj și în înțelegerea relațiilor spațiale.  

În plus, unele regiuni cerebrale se micșorează datorită procesului de pruning. Mielinizarea și pruningul rezultă în transferul eficient al informației, care îm bunătățește memoria de lucru și abilitatea copiilor de a pregăti un răspuns. Circuitele cerebrale se reorganziează pe măsură ce  sunt integrate noi conexiuni, astfel încât copiii devin capabili să execute sarcini mai complexe.  

În jurul vârstei de opt ani, copiii pot sta nemișcați suficient de mult pentru a fi studiați printr-un RMN funcțional. Astfel, s-au descoperit conexiuni cu regiuni prcum talamusul sau cerebelul.  

S-a dezvoltat o metodă prin care se poate înregistra cum regiunile distale încep să coopereze. În cadrul acestei sarcini, copiii urmăresc un punct, care este urmat de o lumină stânga sau în dreapta. Dacă punctule ra verde, copiii se puteau uita la punctul luminos. Un punct roșu însemna orientarea privirii în altă parte. Rezultatele arată că adolescenții și copiii prezintă un nivel mai scăzut de activare în șase regiuni, comparativ cu adulții. Astfel, abilitatea de a inhiba un comportament se dezvoltă odată cu maturarea regiunilor cerebrale.  

Cercetătorii numesc abilitatea de a inhiba un răspuns dominant „control conștient”. Acesta este o parte importantă pentru auto-reglarea comportamentului. Copiii care manifestă acest control tind să fie mai fericiți, deoarece își pot redirecționa atenția dinspre emoțiile negative produse de situațiile imediate. Acești copii prezintă și un nivel mai scpzut de agresivitate și un nivel mai înalt de empatie.  

În timpul copilăriei mijlocii, scade nivelul de plasticitate a creierului. Această scădere a flexibilității este evidentă mai ales pentru funcțiile lingvistice.  

Dezvoltarea cognitivă 

Teoria lui Piaget 

Piaget a utilizat termenul de stadiul operațiilor concrete pentru a descrie cel de-al treilea stadiu al dezvoltării cognitive. În copilăria mijlocie, copiii pot gândi logic și flexibil despre obiecte sau evenimente pe care le pot vedea.  

Piaget și colegii săi au ajuns la distincția între gândire concretă și gândire abstractă prin observarea modului în care copiii rezolvă două probleme – conservarea numărului și problema pendulului.  

Copiii pot rezolva sarcini de conservare atunci când realizează că anumite cantități fizice rămân la fel chiar dacă obiectele sunt manipulate pentru a arăta puțin diferit. De exemplu, copiii școlari sunt conștienți că un cinci obiecte negre sunt la fel de multe ca cinci obiecte albe, indiferent de modul în care sunt aranjate. Totuși, copiii preșcolari nu pot rezolva această sarcină. 

Pentru a ilustra acest aspect, Piaget a așezat un șir de șase bomboane pe masă, spunând că îi aparțin unui prieten. Apoi le-a spus copiilor să așeze la fel de multe bomboane sub acel șir.  

Copiii din stadiul preoperațional au așezat un număr mai mare de bomboane, așezate mai restrâns, orientându-se după lungimea șirului. Aceștia se centrează pe aspecte irelevante și nu reușesc să refacă mental operația realizată pe cercetător. Copiii din stadiul operațiilor concrete se orientează în funcție de numărul bomboanelor și sunt conștienți că nu s-a modificat cantitatea în funcție de modul de așezare.  

Conservarea numărului apare la vârsta de șase ani, cea a greutății în jurul vârstei de 9-10 ani și conservarea volumului în jurul vârstei de 11-12 ani. Piaget folosește termenul de decalaj orizontal pentru a descrie diferențele între mai multe tipuri de conservare.  

Copiii din stadiul operațiilor concrete pot detecta și inconsistențe logice simple. De exemplu, atunci când copiilor li se citește că „Peter mânâncă un măr. Mai multe de atât, Peter nu mănâncă un măr”, copiii mai mari detectează inconsistența logică.  

Piaget consideră că dezvoltarea în acest stadiu se datorează extinderii minții copiilor când se confruntă cu discrepanțe între ceea ce cred și ceea ce observă. Pentru a testa această idee, Piaget a încercat să utilzieze diferite tehnici pentru a aduce copii mai mici în stadiul operațiilor concrete. Însă nu a reușit să realizeze acest lucru. 

O problemă care nu poate fi rezolvată de cei din stadiul operațiilor concrete este problema pendulului. În cadrul acestei sarcini, un experimentator utilizează o greutate legată cu o sfoară pentru a îi arăta copilului cum să schimbe greutatea, lungimea sforii, înășțimea de la care greutatea este eliberată și forța cu care greutatea este eliberată. Apoi, copilul primește sarcina de a identifica factorii care determină numărul de oscilații pe care le face pendului într-un interval de timp.  

Copiii din stadiul preoperațional nu au un plan de lucru, nu înregistrează în mod consistent rezultatele și nu își pot justifica concluziile. Cei din stadiul operațiilor cocnrete investighează mai multe opțiuni și, uneori, dau răspunsul corect. Însă nu sunt luate în considerare toate combinațiile posibile și nu sunt testate sistematic. Astfel, modul de rezolvare a problemelor la acești copiii este legat de realitate – pot rezolva sarcini concreter, dar au probleme în cazul celor care presupun planificarea.  

În dezvoltarea cognitivă, cultura are, de asemenea, un rol important. Copiii care sunt expuși la o educație de tip vestic pot rezolva sarcinile de conservare mai devreme decât cei din alte părți. În general, copiii au performanțe mai înalte dacă utilizează materiale familiare. De exemplu, copiii din Mexic pot prezice ce pattern al culorilor va avea un material țesut mai devreme decât copiii din Los Angeles.  

Mai mult, chiar și copiii cu un mod de învățare complet diferit au performanțe similare când rezolvă probleme cu informații comune. De exemplu, toți copiii prezintă acelați nivel de înțelegere a gradelor de rudenie.  

Procesarea informațională 

Pe măsură ce cresc, copiii procesează informația mai rapid. De asemenea, memoria de lucru și memoria de scurtă durată se dezvoltă în această perioadă.  

Câmpul memoiei de lucru se referă la numărul de itemi pe care persoana îi poate menține pasiv în memorie. În mod tipic, copiii de șase ani pot menține patru itemi în memorie, în timp ce performanța unui adult este șapte. Câmpul memoriei de lucru se referă numărul de itemi menținuți în memorie în timp ce sunt realizate operații mentale. Performanța la astfel de sarcini crește între 6 și 18 ani, cu o dezvoltare rapidă în primii ani.  

Abilitatea de amintire a informației în timp ce ne gândim la altceva este esențială pentru rezolvarea problemelor și finalizarea saricinilor după ce intervin distractori. De exemplu, copiii care încearcă să îndeplinească două sarcini, precum a-și duce pantofii în cameră și a aduce gunoiul, uită deseori a doua parte în timp ce o realizează pe prima.  

Exsită patru schimbări importante care rezultă creșterea performanței copiilor mai mari. În primul rând, aceștia utilizează strategii de memorare mai eficiente. Copiii mai mici se axează pe similaritatea vizuală în sarcinile de amintire a unor pattern-uri alb-negru. O strategie care apare în primii ani de școlarizare este repetiția. De asmenea, ei pot folosi organizarea, precum adunarea informației în grupuri relaționate. Mai târziu, ei descoperă elaboarea – extinderea ideilor prin formarea unei imagini mentale sau crearea unui scenariu. Pe măsură ce metamemoria se dezvoltă, copiii pot diferenția între strategii și momentele în care trebuie aplicată fiecare.  

În al doilea rând, copiii au mai multe cunoștințe, care îi ajută să organizeze informația mai eficient. De exemplu, copiii își amintesc chiar mai multe decât adulții dacă este implicat un subiect cu care sunt foarte familiari. Într-un studiu, copii școlari, dar cu experiență în șah, și adulți fără experiență au avut sarcina de a memora modul în care câteva piese erau aranjate pe o tablă. De asemenea, au primit și o sarcină de memorare a unor șiruri de numere. În cazul șirurilor de numere, adulții au avut performanțe mai bune decât copiii. Însă în sarcina ce implica piesele de șah, copiii au avut performanțe mai bune.  

În al treilea rând, copiii mai mari procesează informația mai rapid. În final, copiii mai mari au abilități mai bune de inhibiție cognitivă. Inhibiția ajută copiii prin îndepărtarea aspectelor irelevante și a distractorilor.  

În dezvoltarea strategiilor de rezolvare a problemelor, înregistrările arată că sunt utilizate și strategii specifice unei vârste mai mici. Astfel, copiii utilizează o varietate de strategii. Ceea ce se modifică odată cu dezvoltarea este probabilitatea de a utiliza o anumită strategie. Conform teoriei valurilor suprapuse, mai multe strategii de rezolvare a problemelor coexistă, odată cu dezvoltarea, modificându-se probabilitatea de a utiliza o strategie.  

Dezvoltarea limbajului 

Atunci când merg la școală, copiii stăpânesc majoritatea suntelor limbii materne. De asemenea, aceștia știu atât de multe cuvinte, încât este dificil de cuantificat numărul lor. În medie, copiii învață 9000 de cuvinte în primele trei clase și 20.000 de cuvinte în clasele a patra și a cincea. O mare parte din aceste cuvinte sunt cuvinte derivate.  

Cu toate acestea, pot apărea multe confuzii în ceea ce privește cuvinte aparent simple. De exemplu, puțini copii sunt familiari cu termeni legali precum „martor” sau „avocat”. De asemenea, copiii nu înțeleg foarte clar regulile de combinare a cuvintelor. O provocare destul de mare pentru copiii vorbitori de limba engleza sunt pronumele.  

Tot în această perioadă apare conștientizarea metalingivistică – abilitatea de a reflecta la limbaj ca la un obiect. Din acest moment, copiii încep să aprecieze și să înțeleagă jocurile de cuvinte și ironia.  

O altă abilitate care se dezvoltă este abilitatea de a povesti și de a oferi direcții clare. Într-un studiu, experimentatorul le-a explicat un joc unor copiii de clasa a doua și unor copiii de clasa a opta. Apoi, aceștia aveau sarcina de a explica jocul unul adult legat la ochi. Copiii mai mari folosesc mai multe cuvinte pentru a descrie jocul, oferă mai multe detalii și folosesc mai multe comentarii ambigue.  

Pe măsură ce se maturizează, copiii devin mai buni și la păstrarea subiectului discuției și la ajustarea discursului la diferite situații sociale.  

Dezvoltarea cognitivă și educația 

În pregătirea lecțiilor pentru copiii, este important ca profesorul să evite prezentarea unor materiale cu mult peste nivelul curent al copiilor. Copiii învață conceptele gradual și în secvențe fixe. De asemenea, se recomandă ca învățarea să nu se facă într-un mod prea alert, deoarece repetiția are un rol important în învățare. În plus, pentru a transmite informația,e ste important să fie utilizate demonstrații concrete, subliniind relația dintre activități și conceptele pe care le reprezintă. În final, este important ca activitățile să fie aranjate în așa fel încât să fie surprinse inconsistențele între ceea ce știu și ceea ce trebuie să învețe.  

Un concept important în pregătirea lecțiilor este „dificultatea dezirabilă”. Acest concept de referă la condițiile de instruire care fac învățarea inițială mai dificilă, dar îmbunătățesc învățarea de lungă durată și transferul învățării. Aceste dificultăți încetinesc învățarea prin includerea unor trăsături care încurajează copiii să construiască conexiuni între informație .  

Au fost propuse câteva experiențe care ajută copiii să facă transferul informației. Astfel, copiii trebuie să învețe materialul până îl stăpânesc la un nivel înalt. Informația incompletă nu va fi trasnferată. În plus, experiențele de învățare trebuie să asigure înțelegerea conceptuală a informației, nu doar a cunoștințelor factuale. De asemenea, copiii trebuie să aibă timp să facă conexiuni între ceea ce învață și ceea ce știu deja. O altă strategie presupune participarea copiilor la activități care îi motivează să învețe. Copiilor le plac activitățile practice și provocatoare, dar nu prea dificile. În final, este importantă aplicarea conceptelor noi la o varietate de contexte.  

Dezvoltarea emoțională și socială 

Conform teoriei lui Erickson, de la șase ani până la adolescență, copiii se află în etapa competență vs. inferioritate. Atunci când copiii trec cu succes de această perioadă, dezvoltă un simț al competenței. Atunci când eșuează în parcurgerea acestei perioade, copiii se simt inferiori și neadecvați.  

Viața emoțională a copiilor 

Reacțiile emoționale ale unui copil de 12 ani sunt diferite de cele ale unui copil de șase ani. Copiii de șase ani nu pot menține mai multe gânduri active în același timp și nu sunt foarte interesați de sentimentele celorlalți.  

Odată cu maturizarea apar mai multe schimbări la nivelul trăirilor emoționale. În primul rând, spre deosebire de copiii mici, care pot trece brusc și des de la o stare la alta, copiii mai mari au o stare emoțională pentru o perioadă mai lungă de timp.  

În al doilea rând, copiii învață să recunoască emoții simultane. Inițial, ei realizează că pot fi triști și fericiți în același timp, dar pentru motive diferite. De exemplu, pot fi triști că li s-a stricat bicicleta, dar fericiți pentru că au primit bomboane. Mai târziu, ei descoperă că același eveniment poate declanșa mai multe emoții.  

În al treilea rând, copiii dezoltă emoții despre sine, precum mândria, rușinea sau vina. Aceste emoții sunt complexe și presupun compararea cu anumite standarde externe.  

În al patrulea rând, copii înţeleg că oamenii pot să nu îşi arate emoţiile reale. Astfel, copii înţeleg că exprimarea şi trăirea unei emoţii nu sunt mereu aceleaşi. Regulile culturale de exprimare reprezintă convenţii sociale pentru exprimarea emoţiilor. De exemplu, copii înţeleg că trebuie să pară fericiţi atunci când primesc un cadou.  

Pe măsură ce copiii învaţă mai multe despre lume, fricile şi îngrijorările lor se modifică. Preşcolarii se tem de necunoscut şi de imaginar. Pe măsură ce copii ajung în etapa scolară, stimuli care le provoacă teamă devin din ce în ce mai abstraţi, pe măsură ce se gândesc mai mult la ceea ce cred alte persoane despre ei. 

Un studiu a evaluat fricile persoanelor între 7 si 18 ani de două ori la distanţă de 3 ani. Cele mai comune frici la toate vârstele implică moartea şi evenimentele periculoase, precum a fi lovit de o maşină. Cu toate acestea, apare frica de necunoscut, de eşec, de animale, de stresori psihologici, precum a nu avea prieteni şi de aspecte medicale. Copii raportează mai putine frici pe măsură ce cresc, şi fetele sunt mai anxioase decât băieţii. Temeri precum pierderea prietenilor şi vorbitul în public cresc în frecvenţă dupa vârsta de 10 ani, când copii devin interesaţi de potrivirea cu grupul. 

Un alt aspect important este inteligenţa emoţională. Aceasta descrie abilităţile care îi ajută pe oameni să facă managementul emoţiei şi să răspundă emoţilor celorlalţi, inteligenţa emoţională este definită prin percepţia şi exprimarea acurată a emoţilor, adică aceste persoane îşi percep stările emoţionale propii şi sunt buni la detectarea emoţilor celorlalţi. O altă caracteristică a inteligenţei emoţionale este utiliyarea informaţiei emoţionale pentru a acţiona şi a gâdi din perspective diferite. O a treia caracteristica a inteligenţei emoţionale este inţelegerea cauzelor si consecinşelor emoţilor. În final, inteligenţa emoţionala cuprinde mangementul emoţiolor. Astfel, oamenii reacţionează la informaţia emoţională în modalitaţi constructive. 

Învăţând despre sine  

Descrierile copiilor devin mai complicate pe măsură ce se dezvoltă. Copii mai mari formează generalizări (“sunt o persoană de încredere”), menţin mai multe informaţii active şi îşi compară abilităţile cu cele ale altor copii.  

Gândirea mai complexă rezultă în trei schimbări majore în conceptul despre sine. În primul rând, copii devin mai atenţi la abilităţi şi personalitate. Copii preşcolari se descriu pe baza unor atribute concrete, precum caracteristici fizice, posesie sau activităţi pe care le derulează. În schimb, copii mai mari se descriu în termenii competenţelor şi calităţilor, precum inteligenţa. 

În al doilea rând copii mai mari disting între mai multe domenii de competenţă, precum abilităţi matematice şi de limbi străine. Ei îşi formează o imagine despre sine care cuprinde contraste, precum a fi bun şi slab în acelaşi timp, la materii diferite. În jurul vârstei de 11-12 ani descrierile devin şi mai diferenţiate, referinduse la mai multe parţi ale matematici. 

În al treilea rând, stima de sine tinde să scadă între clasa întâi şi clasa a treia. Termenul de stimă de sine se referă la o evaluare globală a sinelui. Aceasta scade pe măsură ce copii incep să se compare cu ceilalţi, şcoala le oferă feedback şi părinţii devin mai critici. Spre deosebire de stima de sine, conceptul de sine se referă la auto+evaluări ale unor competenţe specifice. De exemplu, pentru aspectul fizic băieţii şi fetele au scoruri aproximativ egale, dar conceptul de sine al fetelor începe să scadă din clasa a treia. În jurul vârstei de 8 ani, copii încep să dezvolte strategii pentru păstrarea valorii sinelui . 

Studiile arată că stima de sine nu este relaţionată puternic cu atributele pozitive. De exemplu, nu exista o relaţie puternica între stima de sine şi atractivitate, când atractivitatea este măsurată de catre ceilalţi. De asemena, există puţine dovezi care arată că stima de sine scăzută rezultă în copmportamente indezirabile. De exemplu, performanţele înalte în clasa a şaseaerau ascociate cu stima de sine înaltă în anul următor. În schimb, stima de sine înaltă în clasa a şasea este asociată cu rezultate mai slabe în clasa a şaptea. Mai mult, efortul de a promova comportamente pozitive prin creşterea stimei de sine au eşoat. 

Experţii le recomandă adulţilor să promoveze un concept de sine pozitiv ajutândui pe copii să înveţe ce trebuie să facă pentru a avea succes. De asemenea, este importantă dezvoltarea auto-eficacităţii prin setarea unor scopuri potrivite, încurajarea copiilor să rezolve dificultăţiile şi evitarea laudei excesive. Lauda penru performanţe care nu merită poate transmite mesajul că adultul nu se aştepta la mai mult. De asemenea, lauda poate interfera cu motivaţia intrinsecă. Există riscuri şi în sublinierea excesivă a talentelor copiilor. Lauda abilităţilor, îi poate face pe copii să creadă că efortul nu este important. Astfel, trebuie lăudat efortul nu abilităţile. 

Dezvoltarea morală 

Ideile copiilor despre corectitudine se modifică pe măsură ce se dezvoltă raţionamentul moral. Atunci când încep şcoala, copii reprezintă o moralitate de constrângere, respectând regulile pe care le văd ca absolute. Copii devin mai flexibili pe măsură ce dezvoltă moralitatea de cooperare. Deşi încă preferă egaitatea, învaţă să ia în considerare circumstanţele. De asemenea, copii învaţă că regulile pot fi modificate dacă ţi ceilalţi sunt de acord. 

Unii copii oferă confort şi ajutor celorlalţi. Copii pro sociali ţin să fie competenţi, la un nivel avansat de dezvoltare morală şi capabili să se imagineze în situţile celorlalţi. Părinţii acestor copii modelează comportamentul pro social, discută despre influenţele comportamnetelor propii asupra celorlalţi şi includ copii în activităţi de ajutorare fără ai forţa să participe. Altruismul este mai probabil să apară când copii sunt fericiţi şi când ajută pe cineva care le place sau care i-a ajutat. După clasa întâi copii învaţă să se pună în locul celorlalţi fara a le experenţia durerea. 

Prietenii şi joaca 

Studiile prezintă două descoperiri importante cu privire la interacţiunea cu copii de aceşi vârstă. În primul rând, relaţiile negative cu ceilalţi prezic probleme de ajustare în adolescenţă şi viaţa adultă. E exemplu, copii care sunt respinşi de ceilalţi prezintă risc pentru delicvenţă şi abandon şcolar. În acelaşi timp, aceştia sunt supra reprezentaţi în populaţiile cu probleme psihiatrice, comportament negativ în  cadru militar şi sinuciderile adulte. 

În al doilea rând, copii prezintă un nivel mai înalt de acurateţe, comparativ cu profesorii sau asistenţii sociali, în prezicerea cărui coleg va avea probleme. Astfel, adulţii se centrează pe comportamente irelevante precum timiditatea, iar copii se centrează pe comportamente care îi deranjează pe ceilalţi copii precum ostilitatea. 

Pe măsură ce copii se dezvoltă, se modifică modul în care definesc prietenia. La vârsta de 5 ani, mulţi copii sunt consieraţi prieteni şi cel mai bun prieten este ales pe baza proximităţii fizice. La vârsta de 8 ani, prietenia este văzută ca o relaţie de durată în care oamenii împărtăşesc ganduri şi se ajută reciproc. În aceasta perioadă, fetele au mai mulţi prieteni apropiaţi decât baieţii, dar băieţii au reţele sociale mai largi. La vârsta de 11 ani prietenii sunt partenerii intimi şi de încredere cu care îşi împartăşesc problemele. Acum, grupurile de prieteni au caracterisitici distinctive precum stil de îmbrăcăminte, porecle sau reguli nescrise cu privire la comportamentul acceptat. 

Copii tind să fie atraşi de persoanele similare. Un motiv pentru care prietenii tind să semene este faptul că familile vecine au acelaşi statut socio-economic, etnic şi educaţional. În plus, caracteristicile observabile sunt importante pentru copii. Din acest motiv, copii tind să îşi alegă prieteni de acelaşi sex şi de aceaşi vârstă. Spre finalul copilariei, copii tind să âmpărtăşească trăsături de personalitate şi sunt asemănători la nivel de popularitate şi performanţă academică. 

Majoritatea copiilor au unul sau doi cei mai buni prieteni. Spre finalul copilăriei, aceştia devin parte a unui grup în care nu toată lumea este cel mai bun prieten cu toată lumea. 

Interacţiunile între prieteni implică vorbire, zâmbire şi râs. Această atmosferă oferă suport emoţional şi îi ajută pe copii să faca faţă stresului. De asemena copii lucrează împreună pentru a rezolva conflitele într-un mod care le păstreză relaţia. Comparativ cu alte interacţiuni, copii demonstrează empatie faţă de prieteni, îşi asumă vina şi negociază soluţii potrivite pentru ambele parţi. În plus, familiaritatea unei prieteni încurajează munca în echipă. 

Un mod prin care cercetătorii creează o hartă a relaţiilor sociale este identificarea colegilor plăcuţi şi ne plăcuţi de către fiecare copil. Pe baza acestor nominalizări, copii pot fi plasaţi în unul din 5 statusuri din cadrul grupului. Copii populari primesc multe nominalizări pozitive şi puţine ne gative. Copii respinşi primes multe nominalizări negative şi puţine pozitive. Copii neglijaţi primes puţine nominalizări, fie pozitive, fie negative. Copii controversaţi primesc atât multe nominalizări pozitive, cât şi multe nominalizări negative. Copii medii nu primesc foarte multe nominalizări din nici o categorie.  

Copii populari sunt sociabili şi au abilităţi de rezolvarea problemelor. Aceştia au scoruri înalte de performanţă academică ţi abilităţi intelectuale, fiind asertivi fărră a fi agresivi. În plus ei oferă suport emoţional celorlalţi. Aceşti copii au un viitor optimist. Copii respinşi sunt foarte agresivi sau foarte retraşi, au dificultăţi în idetificarea activităţii grupului şi în contribuirea într-un mod relevant. Deseori aceştia au scoruri mai mici la teste cognitive. Aceşti copii au probabilitate mai mare de a avea rezultate mai slabe la şcoală, de a renunţa la educaţie, de a consuma droguri şi de a comite crime. 

Copii neglijaţi sunt mai puţin agresivi şi mai puţin sociabili decât copii medii. La aceşti copii, singurătatea poate fi o problemă persistentă. Copii controversaţi prezintă comportamente tipice atât pentru copii pupulari cât şi pentru cei respinşi. Aceşti csarcină opii sunt disruptivi şi, uneori, agresivi, dar compensează prin sociabilitate. Copii controversaţi au scoruri mai mari la teste cognitive decât copii respinşi. Aceşti copii sunt la risc pentru performanţe academice scăzute şi pentru sarcină în adolescenţă. 

Bullying 

Fenomenul de bullying poate fi măsurat pe un continuum. Nu este uşor sa identificam agresorii si victimele deoartece fenomenul de bullying poate aprea in masuri deiferite. Mai mult, uneori  agresorul este si el victima. Studiile arata ca profesorii pot identifica agresorii in 50% dintre cazuri si victimele in 10% dintre cazuri. 

Bullyingul poate fi fizic sau relational. Unii agresori folosesc forta fizica si amenintarile violente. Altii se implica in agresiune relationala, deprivand victimele de prietenii. Agresiunea relationala se manifesta prin inventarea unor zvonuri, excluderea victimei, amenintarea altor persoane care se asociaza cu victima. De cele mai multe ori, baietii sunt victima a abuzului fizic si fetele sunt victima abuzului relational. 

Nu toate victimele sunt la fel. Unele victime sunt reprezentate de copii anxiosi, in timp ce altele sunt reprezentati de copii iritabili si provocatori. Bullyingul are efecte pe termen lung. Acesti copii prezinta o probabilitatea mai mare de a fi anxiosi, depresivi, singuratici si nefericiti in scoala. 

Parintii si scoala au un rol important in prevenirea acestui fenomen. Bullyingul tinda sa se inrautateasca cand parintii sunt foarte permisivi si nu se implica in viata copiilor. Parintii ar trebui sa incurajeze copii sa petreaca timp cu colegi care au abilitati sociale superioare. In final, scoala poate construi un climat benefic prin recunoastereea comportamentelor pozitive in locul celor negative.