Conștiința

Aspecte ale conștiinței

A fi conștient implică auto-observarea și observarea mediului pentru ca percepțiile, amintirile și gândurile să fie reprezentate în conștiință și auto-controlul și controlul mediului, astfel încât să putem iniția și finaliza activități cognitive și comportamentale.

Astfel, conștiința are funcțiile de observare și control. Totuși, nu putem fi atenți la toți stimulii fără a ajunge la supraîncărcare informațională, și conștiința noastră este nevoită să se axeze pe anumiți stimuli și să ignore alții. Asta face ca atenția să fie selectivă, astfel încât unele evenimente au întâietate asupra altora și ajung în conștiință, unde inițiază acțiuni. Cea mai mare importanță o au evenimentele importante pentru supraviețuire. De exemplu, în prezența senzației de foame, este dificlă concentrarea asupra cititului.

La nivel de control, sunt îndeplinite acțiuni de planificare, inițiere și conducere a acțiunilor proprii. Prin planificare, evenimentele care nu s-au produs încă pot fi reprezentate ca posibilități viitoare. Se pot căuta scenarii alternative, se iau decizii și se inițiază activități relevante.

Totuși, nu toate acțiunile sunt ghidate de decizii conștiente. Evenimentele mentale implică atât procese conștiente, cât și procese inconștiente, iar multe dintre acțiunile indivizilor sunt inițiate inconștient.

După cum spuneam la început, nu ne putem concentra pe tot ceea ce este în jur, astfel încât, prin selecție, conținutul conștiinței este într-o continuă schimbare. Cu toate acestea, obiectele sau evenimentele care nu se află în centrul conștiinței pot influența conștiința.

Numeroase cercetări arată că înregistrăm și evaluăm stimuli pe care nu îi percepem conștient. De exemplu, dacă aveți o conversație cu un coleg, și auziți numele rostit într-o altă conversație, atenția dumneavoastră va fi atrasă de acea conversație.

De asemenea, multe amintiri și gânduri care nu fac parte din conștiință în acest moment, pot fi aduse în conștiință când aveți nevoie de ele. Acestea poartă numele de amintiri preconștiente, și includ amintiri despre evenimente personale și cunoștințe acumulate pe parcursul vieții.

Există și o parte numită inconștient, care conține amintiri, impulsuri și dorințe inaccesibile conștiinței. Acestea pot afecta comportamentul în mod indirect, prin vise, comportamente iraționale sau acte ratate. Actul ratat se referă la afirmațiile neintenționate, ce indică impulsuri ascunse. De exemplu, atunci când spuneți „Îmi pare rău că te simți bine”, în loc de „Îmi pare bine că te simți bine”.

Freud este cel care a pus bazele psihanalizei, proces terapeutic care încearcă să readucă materialul reprimat înapoi în conștiință, pentru a vindeca individul. Totuși, teoria este criticată, întrucât pune prea mare accent asupra aspectelor emoționale. Cercetătorii includ în inconștient un număr mare de procese mentale. Un exemplu ar fi procesarea informațională atunci când două obiecte sunt privite simultan și se calculează care este cel mai apropiat.

Un alt exemplu este legat de stereotipuri. De exemplu, în cadrul unui studiu, participanții un primit un test de limbaj, în care trebuiau să descifreze un număr de propoziții amestecate. O parte din participanți au primit cuvinte care amorsau ideea de bătrân, precum „uituc”, „Florida”, „Bingo”. Apoi a fost cronometrat timpul în care participanții din cele două grupuri ajungeau la ieșirea din clădire. S-a observat că participanții cărora le-a fost activat stereotipul de bătrân, au fost mai lenți decât cei din grupul de control.

În plus, unele activități sunt repetate atât de des, încât devin automate. De exemplu, atunci când învățăm să conducem o mașină, este nevoie de concentrare pentru fiecare activitate, precum schimbarea vitezelor sau semnalizarea. Mai târziu, prin exercițiu constant, acestea devin automate. Pe scurt, automatismul se referă la obișnuirea cu reacțiile care inițial necesitau atenție conștientă și transformarea lor în deprindere. Un mod de a interpreta acest lucru este de a spune că deținem în continuare controlul asupra unei activități, adică ne putem concentra asupra sa, dacă vrem, însă a fost disociat de conștiință. Prin disociere se exprimă faptul că, în anumite condiții, unele gânduri și acțiuni sunt izolate sau disociate de restul conștiinței și funcționează în afara zonei conștiente.

Somnul și visele

În cele ce urmează vom discuta despre somn și vise. Există anumite similarități între somn și stare de veghe. Astfel, faptul că visăm, arată că gândim în timpul somnului. De asemenea, în timpul somnului, ne construim și amintiri, întrucât putem reactualiza ce am visat.

Profunzimea somnului și momentele când apar visele pot fi măsurate pe baza schimbărilor electrice la nivelul scalpului, care sunt asociate cu activitatea cerebrală spontană din timpul somnului și cu mișcările oculare din timpul viselor. Aparatul utilizat se numește electroencefalogramă.

S-au descoperit cinci stadii ale somnului, patru de profunzimi diferite și unul cunoscut sub numele de somn REM, adică cu mișcări oculare rapide. În timpul somnului REM, electroencefalograma devine foarte activă, ca atunci când persoana este trează, și se înregistrează mișcări oculare rapide.

Somnul începe cu stadiile non-REM, și parcurge mai multe cicluri, fiecare conținând faze non-REM și REM. Stadiile mai profunde apar în prima parte a nopții, iar cea mai mare parte a somnului REM în ultima parte.

Pattern-urile ciclurilor de somn se schimbă cu vârsta. De exemplu, nou-născuții petrec aproape jumătate timpul de somn în faze REM. Această proporție scade la 20-25% după vârsta de cinci ani, și este constantă până la vârsta adultă, unde scade la 18%.

Comparând cele două tipuri de somn, cel non-REM este caracterizat de un corp foarte relaxat, în timp ce somnul REM este caracterizat de un creier ce pare foarte treaz, într-un corp virtual paralizat. De exemplu, în timpul somnului REM, creierul înregistrează faptul că neuronii implicați în mod normal în mers și vedere sunt activați, deși corpul nu face niciuna dintre acestea.

De asemenea, persoanele care dorm și sunt trezite în timpul somnului REM afirmă că au visat aproape mereu, dar în timpului somnului non-REM afirmă în 50% din cazuri că au visat. Visele din timpul somnului REM sunt descrise ca fiind foarte vii din punct de vedere vizual, ilogice și relativ încărcate emoțional. Cu cât perioada de somn REM este mai lungă, cu atât visele sunt mai lungi și mai complicate. În schimb, visele din timpul somnului non-REM sunt mai direct legate de ceea ce se petrece în viața reală a persoanei.

Dale Edgar și William Dement au propus un model a două procese opuse – somnul și starea de veghe. Conform acestuia, creierul posedă două procese opuse – somnul și starea de veghe, care determină tendința de a sta treaz sau de a dormi. Acestea sunt tendința homeostazică la somn și procesele de alertare circadiană.

Tendința homeostazică la somn este un proces fiziologic activat pentru a obține cantitatea de somn necesară unui nivel stabil de vigilență și viteză de reacție. Nevoia de somn se acumulează pe parcursul întregii zile, iar dacă ați dormit prea puțin, tendința de a adormi va fi activată în timpul întregii zile.

Procesul de alertare circadiană este procesul din creier care ne face să atingem un maxim de energie într-un anumit moment al zilei. Este controlat de ceasul biologic, care controlează o serie de schimbări psihologice și fiziologice, inclusiv ritmul perioadelor de activare și energie maximă, care se numesc ritmuri circadiene. Ceasul biologic este afectat de expunerea la lumină. Aceasta semnalează creierului reducerea secreției de melatonină, hormon ce induce somnul.

Cei mai mulți adulți dorm între 7 și 8 ore pe noapte. Unele persoane suferă de o tulburare de somn, care apare atunci când incapacitatea de a dormi bine duce la o funcționare inadecvată în timpul zilei, sau la somnolență excesivă.

Majoritatea oamenilor ajung la privare de somn ocazional sau cronic. Un simptom frecvent al somnului insuficient este incapacitatea de a parcurge ziua fără o scădere temporară a energiei și atenției, în jurul amiezii. Deși majoritatea oamenilor pot funcționa satisfăcător cu 8 ore de somn, nu reușesc să obțină performanțe maxime. Nivelul atenției distributive și viteza de reacție cresc când oamenii care dorm opt ore pe noapte pot dormi încă două ore. Pierderea și a unei singure ore de somn crește posibilitatea neatenției, erorilor, bolilor și accidentelor.

Pentru a asigura un somn profund, trebuie stabilit un orar de somn regulat, trebuie evitat consumul de cafeină și alimente cu câteva ore înainte de culcare. De asemenea, trebuie evitat și alcoolul. Deși în urma consumului de alcool apare un somn profund, acesta nu este odihnitor și duce la o trezire devreme a doua zi.

În plus, exercițiile fizice regulate duc la un somn mai bun, dar nu înainte de a dormi. În plus, trebuie evitate somniferele, care pe termen lung duc la instalarea insomniei. Încercaţi să vă relaxaţi înainte de culcare, prin activităţi calmante şi să evitaţi gândurile stresante. Dacă sunteți în pat şi nu reușiți să adormiţi, rămâneţi în pat şi încercaţi să vă relaxaţi. Dacă nu reuşiţi şi ajungeţi încordaţi, sculaţi-vă pentru un scurt timp și faceți un lucru liniștitor.

Insomnia se referă la problemele cauzate de nemulțumirea față de cantitatea sau calitatea somnului. Dacă o persoană are sau nu insomnie este o problemă subiectivă – mulți oameni care se plâng de aceasta, au un somn perfect normal în condiții de laborator. Problema poate fi că oamenii își amintesc doar timpul nedormit.

Narcolepsia se referă la atacuri recurente, irezistibile de somnolență și poate adormi în orice moment. Aceste episoade pot apărea de câteva ori pe zi, în cazurile grave, și durează între câteva secunde și 30 de minute.

Aproximativ unul într-o mie de indivizi suferă de nercolepsie incapacitantă, dar incidența cazurilor ușoare, nediagnosticate, poate fi mai mare. În timpul crizelor, oamenii intră într-o stare de somn REM. Se poate întâmpla atât de repede, încât individul își pierde controlul muscular, intrând în colaps înainte de a se putea așeza. Unele persoane au halucinații, realitatea fiind înlocuită cu vise REM, foarte vii.

O altă problemă este apneea, în care respirația unei persoane se oprește în timpul somnului. Există două motive pentru apariția acesteia – absența semnalelor de a creier la diafragmă, care determină reflexul respirator sau relaxarea mușchilor din partea superioară a gâtului, făcând ca traheea să se închidă parțial. În timpul unui episod, nivelul de oxigen din sânge scade dramatic, ducând la secreția hormonilor de urgență, determinând trezirea persoanei. Aceste momente de trezire sunt atât de scurte, încât persoana nu este conștientă de ele. O persoană poate avea de la câteva episoade pe noapte, la câteva sute, în cazuri grave. Utilizarea somniferelor, care fac trezirea mai dificilă și prelungesc perioadele de apnee, pot fi fatale.

Mai departe vom discuta despre vise. Acestea reprezintă o stare modificată de conștiință, în care se construiesc povești în imagini, pe baza amintirilor și preocupărilor prezente, sau a fanteziilor. Deși mulți oameni spun că nu visează, cercetările în domeniul REM că persoanele care nu își amintesc, visează la fel de mult. Unele cercetări arată, totuși, că la vârsta preșcolară copiii nu visează, iar elevii la școală visează mai mult decât adulții. De asemenea, persoanele cu unele leziuni cerebrale nu visează niciodată.

Pentru a explica diferențele individuale în amintirea viselor, a fost propusă o ipoteză care afirmă că, dacă nu apare o perioadă în care mintea nu este ocupată cu nimic, imediat după trezirea din vis, amintirea acestuia nu este consolidată. De asemenea, motivația unei persoane de a își aminti visele și interesul pentru ele sunt predictori pentru capacitatea de amintire.

Lungimea unui vis obișnuit poate fi dedusă din cercetările REM, prin trezirea participanților și punerea în acțiune a visului. Rezultatele au arătat că durata visului a fost aproximativ egală cu durata somnului REM.

Uneori oamenii își pot da seama când visează. De exemplu, într-un studiu, oamenii au fost învățați să apese un întrerupător atunci când visează. Unele persoane au vise lucide, în care evenimentele par atât de normale, încât cel care visează are impresia că este treaz și conștient.

Psihologii au demonstrat că un anumit grad de control asupra conținutului visului este posibil, schimbând mediul înconjurător al persoanei sau transmițând sugestii persoanelor în perioada premergătoare adormirii. De exemplu, participanții la un studiu au purtat ochelari cu lentile roșii înainte de adormire, iar visele lor au fost colorate în roșu. În alt studiu, participanții au fost rugați să viseze o trăsătură de personalitate pe care ar dori să o aibă. Rezultatele au arătat că majoritatea participanților au avut cel puțin un vis în legătură cu trăsătura respectivă.

Una dintre primele teorii cu privire la vis a fost formulată de Freud. Acesta a propus ipoteza că visele oferă calea spre cunoașterea inconștientului. El credea că visele sunt o încercare e a satisface o dorință. Visul stabilește contactul cu dorințe, nevoi sau idei pe care individul le găsește inacceptabile și care au fost reprimate în inconștient.

Freud a folosit metafora cenzorului pentru a explica transformarea conținutului latent în conținut manifest. Cenzorul îl protejează pe visător, permițându-i să exprime simbolic impulsurile reprimate, evitând în același timp vinovăția sau anxietatea care apăreau în conștiință. Transformarea conținutului latent în conținut manifest este realizată de travaliul visului, a cărui funcție este să codifice și să transforme materialul inconștient, pentru a putea ajunge în conștiință. Uneori travaliul eșuează și anxietatea care rezultă trezește individul.

O altă teorie este cea a lui Evans. Acesta consideră că somnul, mai ales somnul REM, este o perioadă când creierul se eliberează de lumea exterioară și folosește acest moment de deconectare pentru a recapitula și transforma informația primită în timpul zilei. Conform acestei perspective, visele nu sunt decât un mic subset din cantitatea de informație scanată și triată în timpul somnului REM.

Hobson remarcă faptul că unele din caracteristicile viselor sunt: imagistica vizuală formală, înrudită cu halucinațiile, inconsistența locurilor, momentelor și persoanelor, înrudită cu dezorientarea și incapacitatea de a ne aminti, înrudită cu delirul. Astfel, visele seamănă cu delirul.

Recent, unii teoreticieni au ajuns la concluzia că visarea este un proces cognitiv care reflectă concepțiile, grijile și preocupările emoționale ale individului. Analiza sistematică a conținutului visului a arătat că rata agresiunilor este mai mare decât rata interacțiunilor prietenești. În plus, în vise există mai multe emoții negative decât pozitive.

Meditația

Meditația se referă la intrarea într-o stare modificată de conștiință prin executarea de ritualuri și exerciții, precum controlul și reglarea respirației, restrângerea drastică a câmpului atenției, eliminarea stimulilor externi, asumarea unor poziții corporale și formarea unor imagini mentale despre un eveniment sau simbol. Rezultatul este o stare plăcută, ușor modificată, de conștiință, în care individul se simte mental și fizic relaxat. Unii indivizi pot avea experiențe mistice, în care își pierd conștiința de sine.

Două tehnici uzuale de meditație sunt meditația de deschidere, în care persoana își golește mintea pentru a putea trăi noi experiențe, și meditația de concentrare, în care beneficiile sunt obținute prin îndreptarea activă a atenției spre un obiect, cuvânt sau idee.

După câteva ședințe de meditație pot fi observate anumite efecte – o percepere schimbată, mai intensă, o reducere a timpului, mai ales retrospectiv, reducerea efectelor stimulilor externi și o stare de satisfacție din starea meditativă.

Meditația poate reduce excitabilitatea și poate fi valoroasă pentru persoanele care suferă de tensiune sau anxietate. Beneficiile meditației vin, în cea mai mare parte, din relaxarea corporală. Alte cercetări sugerează că efectele psihologice benefice ale meditației s-ar putea datora obișnuinței de a lăsa deoparte gândurile stresante și repetitive.

Hipnoza

În hipnoză, un individ dispus și cooperant renunță la o parte din controlul său asupra comportamentului în favoarea hipnotizatorului și acceptă distrosionare a realității. Hipnotizatorul folosește o varietate de metode pentru a induce această stare, precum concentrarea pe un obiect țintă, în timp ce se relaxează treptat. Hipnotizatorul îi poate sugera că devine din ce în ce mai somnoroasă, inducând o stare de relaxare.

Aceeași stare poate fi atinsă și prin alte metode. O transă hipnotică hiperalertă este caracterizată de tensiune și atenție crescute. De exemplu, participanții la un studiu exersau pe o bicicletă staționară, înainte de a primi sugestiile.

Atunci când condițiile sunt adecvate, hipnotizatorul nu face decât să ajute la realizarea acestora. Schimbările caracteristice stării de transă sunt lipsa planificării, adică nu inițiază nicio activitate, așteptând sugestii. De asemenea, atenția devine mai selectivă decât de obicei, persoana are acces la imaginar și fantastic foarte ușor, trăind experiențe foarte îndepărtate în timp și spațiu și distorsiunea realității este ușor acceptată. În plus, sugestibilitatea persoanei crește la unele persoane, după ce au intrat în starea de transă. Deseori este prezentă amnezia posthipnotică, uitând mare parte din ceea ce s-a întâmplat în timpul hipnozei.

Nu toți indivizii sunt la fel de sugestibili. Astfel, 5-10% din populație nu poate fi hipnotizată, iar restul prezintă grade diferite de susceptibilitate.

Sugestiile transmise unei persoane hipnotizate pot conduce la o varietate de comportamente și trăiri. Poate fi afectat controlul motor, se pot șterge amintiri sau se pot retrăi unele din ele.

Multe persoane răspund la sugestiile directe prin mișcări involuntare. De exemplu, dacă individului i se spune să își apropie mâinile, această mișcare va fi inițiată. Este posibilă și inhibarea mișcărilor prin sugestii precum existența unei rigidități în braț.

O reacție posthipnotică apare atunci când o persoană care a fost scoasă din transă reacționează cu o mișcare prestabilită la un semnal prestabilit. Chiar dacă sugestia a fost uitată, individul va simți compulsia de a executa comportamentul. De exemplu, un tânăr deschide fereastra atunci când hipnotizatorul îi ia ochelarii, semnal stabilit în timpul hipnozei.

La sugestia hipnotizatorului, evenimentele care se produc în timpul hipnozei pot fi uitate, până când un semnal de la hipnotizator îi permite să și le amintească. Acest fenomen se numește amnezie posthipnotică. Apariția acestui fenomen diferă de la persoană la persoană. De exemplu, unui grup de persoane li s-a cerut să memoreze 10 acțiuni pe care le derulau în timpul transei hipnotice. Aceștia au primit sugestii pentru amnezia posthipnotică. O parte din participanți nu au uitat niciunul, o parte au uitat 4-5 itemi, o parte au uitat toți itemii.

Uneori pot fi induse halucinații în timpul hipnozei. Se diferențiază între halucinații pozitive, în care persoana vede un obiect sau aude o voce care nu este prezentă în realitate, și halucinații negative, în care persoana nu percepe un lucru care ar fi trebuit să se afle acolo. Halucinațiile negative pot fi folosite pentru a controla durerea, chiar dacă sursa – o arsură gravă sau o fractură osoasă, continuă să existe. Durerea este redusă direct proporțional cu gradul de sugestibilitate al individului.

La multe persoane hipnotizate, o parte a minții care nu se află sub control conștient pare să urmărească experiența persoanei la un nivel global. Această entitate poartă numele de observator ascuns.

Hipnoza este utilizată pentru anumite tulburări fiziologice și psihologice. De exemplu, este utilizată pentru a reduce anxietatea legată de procedurile medicale, astm, boli gastro-intestinale, greața asociată cancerului și tratamentul durerii. De asemenea, în terapia psihologică, aceasta este utilizată pentru a scoate la iveală amintiri reprimate, aflate în spatele problemei psihologice.

Substanțele psihoactive

Termenul de substanță psihoactivă se referă la substanțele care afectează comportamentul, conștiința și dispoziția. Printre acestea nu se află doar substanțe ilegale precum heroina sau marijuana, ci și substanțe familiare, folosite pe scală largă, precum alcoolul, cafeaua sau nicotina.

Substanțele psihoactive se împart în substanțe sedative, numite și depresoare, substanțe psihostimulante, halucinogene, canabis și opiacee, numite și narcotice.

O parte din folosirea acestor substanțe de către adolescenți sau adulți tineri au caracter experimental. Totuși, unele substanțe au niște efecte adictive asupra creierului atât de intense, încât o parte dintre persoanele care încearcă aceste substanțe chiar și experimental, se trezesc cu o dorință intensă de a le încerca din nou, și reușesc cu greu să se opună impulsului de a le încerca.

La o folosire repetată, o persoană poate deveni dependentă de oricare dintre substanțele psihoactive. Dependența de drog are trei caracteristici – toleranța, sindromul de abstinență și folosirea compulsivă. Toleranța se referă la faptul că , la o folosire continuă, individul trebuie să mărească doza pentru a obține același efect. Sindromul de abstinență reprezintă apariția unor reacții fiziologice și psihologice neplăcute la întreruperea administrării. În final, faptul că individul încearcă să controleze folosirea drogului, dar nu reușește și consumă mult timp încercând să obțină drogul, indică folosirea compulsivă.

La opiacee, toleranța se dezvoltă destul de repede și utilizatorii pot lua doze letale pentru consumatorii neexperimentați. În sens opus, utilizatorii de marijuana rareori ajung la un nivel înalt de toleranță.

Se face diferența și între dependența de drog și abuzul de drog. Abuzul de drog se referă la folosirea continuă a unui substanțe, în ciuda unor consecințe foarte grave, la o persoană care nu este deloc dependentă de substanța respectivă.

În continuare vom discuta despre fiecare clasă de substanțe. Depresoarele sunt substanțe care relaxează sistemul nervos central. Aceasta include alcoolul, tranchilizantele, somniferele și inhalantele, precum solvenți volatili.

Alcoolul folosit în băuturi se numește etanol, și este format din niște molecule relativ mici, care se absorb ușor și repede în corp. După ce a fost înghițită o cantitate de alcool, aceasta pătrunde în stomac și intestin subțire, unde există o concentrație de vase de sânge mici. Acestea permit pătrunderea directă în circuitul sanguin a moleculelor de alcool.

Consumul de alcool, chiar şi social, poate crea probleme pentru studenți în sensul orelor de studiu pierdute, al performanțelor la examene și certuri sau accidente care au loc în starea de ebrietate. Consumul prelungit sau intens poate duce la probleme serioase de sănătate, fiind asociat cu presiune sanguină ridicată, atac vascular cerebral, cancer la nivelul gurii, gâtului și ficatului, ciroză sau depresie.

Alcoolul poate duce și la probleme de dezvoltare fetală. Femeile însărcinate care beau alcool sunt de două ori mai expuse la avorturi repetate și la nașterea unor copii cu greutate scăzută la naștere. Boala numită sindromul alcoolismului fetal se caracterizează prin retard mental și diformități multiple ale feței și gurii copilului.

Există diferențe culturale în consumul de alcool și în frecvența problemelor legate de alcool. Ratele scăzute de consum în Taiwan sau China se datorează unei enzime care elimină primul produs de descompunere a alcoolului. Când aceste persoane consumă alcool, fața li se înroșește și au palpitații, iar disconfortul produs îi determină deseori să evite alcoolul, în general. La aceasta se adaugă și etica morală care descurajează consumul exagerat de alcool.

Bărbații sunt mai predispuși decât femeile să consume alcool în toate culturile. Diferența dintre sexe în consumul de alcool este cu atât mai mare în colectivitățile care subscriu rolurilor de sex tradiționale.

Persoanele în vârstă sunt mai puțin înclinate decât alte grupe de vârstă să abuzeze de alcool sau să devină dependenți. O dată cu vârsta, ficatul lor metabolizează mai lent alcoolul, și procentul mic de apă din corp mărește absorbția alcoolul. Din aceste motive, persoanele mai în vârstă se pot îmbăta mai repede și resimt efectele negative mai pregnant. În plus, pe măsură ce înaintează în vârstă, aceștia fac alegeri mai mature și au crescut într-o perioadă în care măsurile prohibitive în privința consumului de alcool erau mai drastice.

Opiaceele sunt substanțe care reduc sensibilitatea fizică și capacitatea de a răspunde la stimuli, deprimând sistemul nervos central. Opiul este esența uscată a capsulelor unei anumite specii de mac, și conține codeină. Aceste substanțe se leagă de aceleași molecule din creier, numite receptori opioizi. Rata cu care opiaceele pătrund în corp depinde de felul în care sunt ingerate. Când sunt fumate sau injectate, ajung la creier în doar câteva minute. Cu cât acest proces este mai rapid, cu atât crește pericolul de supradoză.

Cea mai mare parte a opiaceelor folosite ilegal implică heroina, opiaceu ce poate fi fumat, injectat sau inhalat. La început produce o stare de bine. După aceea, utilizatorul se simte stabilizat sau gratificat, și nu simte foame, durere sau nevoi sexuale. Utilizatorii de heroină pot da răspunsuri adecvate și la un nivel înalt de competență la testele de agilitate și inteligență. De asemenea, rareori devin agresivi sau atacă.

Riscurile consumului de heroină sunt multiple. Media de vârstă la care se moare este de 40 de ani, survenind din cauza inhibării centrilor respiratori din creier. De asemenea, consumul este asociat cu deteriorarea serioasă a vieții personale și sociale. Deoarece obținerea drogului este costisitoare, de multe ori indivizii se antrenează în activități ilegale pentru a îl obține. Pericole suplimentare sunt expunerea la infectarea cu SIDA, hepatită și infecții de la ustensile nesterile.

Pentru a trata dependența, se utilizează substanțe agoniste sau antagoniste. Substanțele agoniste se leagă de receptorii opioizi pentru a produce un sentiment de plăcere și pentru a reduce nevoia intensă de opiacee. Antagonștii se leagă de receptorii opioizi, dar într-un mod în care nu îi activează. Medicamentele blochează receptorii pentru a opiaceele să nu mai aibă acces la receptori.

Substanțele psihostimulante sunt substanțe care măresc viteza de reacție și starea generală de activare a organismului. Ele măresc cantitatea de neurotransmițători monoaminici din sinapse. Două astfel de substanțe sunt amfetaminele și cocaina.

Amfetaminele sunt stimulente puternice, cu efecte imediate precum creșterea stării generale de reactivitate, alături de reducerea senzațiilor de oboseală și plictiseală. Pe măsură ce efectele stimulante ale amfetaminelor se diminuează, apare o perioadă în care utilizatorul se simte deprimat, iritabil și obosit, fiind tentat să ia o doză mai mare. Toleranța se dezvoltă rapid și utilizatorul are nevoie de doze din ce în ce mai mari. Folosirea pe termen lung a amfetaminelor este însoțită de o deteriorare drastică a sănătății fizice și mentale, precum iluzii și halucinații.

Cocaina este o substanță obținută din frunzele uscate ale plantei coca, care mărește energia și încrederea în sine.

Halucinogenele sunt substanțe al căror efect este schimbarea experienței perceptive. Astfel de substanțe sunt LSD și PCP. LSD-ul este un drog foarte puternic, care produce halucinații chiar și în doze foarte mici. O reacție adversă a utilizării LSD-ului este flashback-ul, care poate apărea zile, săptămâni sau luni după consum, în care individul trăiește aceleași iluzii și halucinații ca atunci când utiliza drogul. De asemenea, poate duce la pierderea orientării în realitate, care poate duce la comportamente iraționale și dezorientate, la o stare de panică, în care individul simte vă nu poate controla ceea ce face sau gândește.

PCP-ul este, tehnic, clasificat ca anestezic disociativ. Poate provoca halucinații și, în același timp, face utilizatorul să se simtă disociat sau izolat de lume. Cel mai frecvent acesta este fumat sau tras pe nas. În doze mici produce insensibilitate la durere și o experiență similară cu starea de ebrietate. Dozele mari pot produce o stare de dezorientare asemănătoare cu coma.

Canabisul este o substanță psihoactivă care creează un sentiment de euforie, afectează judecata și reflexe motorii, iar uneori provoacă halucinații. Ingredientul activ este substanța THC, care, luat în doze mici, produce o ușoară euforie. Dozele mari produc reacții intense și de durată, asemănătoare cu ale substanțelor halucinogene.

Cei care utilizează regulat marijuana afirmă că se produc un număr de transformări senzoriale și perceptive. Nu toate experiențele sunt plăcute – 16% din persoane afirmă că au trăit stări de anxietate și panică. Coordonarea motorie este semnificativ afectată de dozele mici sau moderate și timpul de reacție sunt reduse semnificativ. Efectele consumului pot persista mult după ce sentimentele subiective de euforie sau somnolență au dispărut. De asemenea, face ca memoria de scurtă durată să fie mai susceptibilă la perturbări, pierzând, de exemplu, șirul cuvintelor din conversație. De asemenea, aceasta dezorganizează procesul de învățare, interferând în transferul noilor informații din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată.

Fenomene Psi

Fenomenele parapsihologice sunt procese anormale de transfer informațional și/sau energetic, care nu pot fi explicate în prezent, cu ajutorul mecanismelor biologice sau fizice cunoscute. Fenomenele psi sunt parte a parapsihologiei, și includ percepția extrasenzorială și psihokinezia.

Percepția extrasenzorială se referă la reacția la stimuli externi fără niciun fel de contact senzorial. Aceasta include telepatia, clarviziunea și precogniția. Telepatia se referă la transferul gândurilor de la o persoană la alta, fără medierea niciunuia dintre canalele de comunicare cunoscute. Clarviziunea se referă la percepția obiectelor sau evenimentelor care nu oferă un stimul pentru organele de simț cunoscute. Precogniția se referă la perceperea unui eveniment viitor. Psihokinezia se referă la influența mentală asupra evenimentelor fizice, fără intervenția unei forțe cunoscute.

O modalitate științifică prin care sunt analizate fenomenele psi este procedura ganzfeld. Aceasta testează comunicarea telepatică dintre un participant care are rolul de receptor și un alt participant care are rolul de emițător. Receptorul se află într-o camera izolată fonic, are căști pe urechi și jumătăți translucide de mingi de ping-pong pe ochi. În căști se aud sunete asemănătoare sunetului static, și o lumină difuză, roșie, inundă camera. Acest mediu este numit mediu ganzfeld. Emițătorul se află într-o altă cameră izolată fonic și un stimul vizual este ales aleatoriu dintr-un eșantion mare de stimuli. În timp ce emițătorul se concentrează pe țintă, receptorul trebuie să o descrie. La final, receptorul primește patru stimuli, unul fiind stimulul țintă.

Cercetările în acest domeniu au fost criticate din mai multe motive. În primul rând, apar probleme în reproducerea rezultatelor. Chiar și același cercetător, testând aceleași persoane într-un interval de timp, nu obține aceleași rezultate. În al doilea rând, foarte multe experimente au variabile de control și măsuri inadecvate de siguranță pentru protejarea rezultatelor.

O altă problemă este problema sertarului – atunci când cercetătorii obțin rezultate negative, nu vor încerca publicarea studiului, ci sunt păstrate „în sertar”. În schimb, dacă se obțin rezultate pozitive, studiu va fi publicat. Astfel, sunt accesibile doar cercetările care confirmă prezența fenomenelor psi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.