Dezvoltarea psihologică

Oamenii au nevoie de cea mai lungă perioadă de maturizare pentru a se putea descurca singuri. Se pare că perioada necesară pentru maturizare este direct proporțională cu complexitatea sistemului nervos. 

Natură vs. Educație 

Unii filosofi și psihologi au considerat că oamenii se nasc tabula rasa, adică fără nici o prerechizită, iar toate cunoștințele sunt dobândite prin experiența directă a simțurilor, în timpul vieții. Alții, cum este și Darwin, au subliniat mai degrabă fundamentele biologice și rolul eredității în dezvoltarea umană. 

În prezent, abordarea generalizată este cea care pornește de la prezumpția că ereditatea și educația interacționează continuu pe parcursul dezvoltării umane. 

Chiar din momentul concepției, unele caracteristici sunt determinate de structura genetică a ovulului fertilizat. Printre acestea se numără sexul, culoarea pielii, a ochilor și mărimea generală a corpului. Acestea sunt exprimate în procesul de maturizare: o succesiune cu determinare înnăscută de creștere și schimbare, care este relativ independentă de evenimentele externe. Însă nici chiar acestea nu sunt perfect independente de mediu. Spre exemplu, îmbolnăvirea cu rubeolă a mamei în primul trimestru de sarcină poate afecta dramatic dezvoltarea fetusului; la fel și malnutriția, fumatul și consumul de alcool și droguri. 

Dezvoltarea motorie pare să urmeze aceleași etape pentru toți copiii: întoarcerea pe o parte, menținerea poziției așezat fără sprijin, menținerea poziției verticale cu suport, mersul de-a bușilea și apoi mersul în picioare. Însă viteza cu care sunt parcurse aceste etape depinde de cât de ofertant este mediul de dezvoltare pentru exersarea abilităților motorii ale copilului. 

Analog are loc și dezvoltarea vorbirii. Aceasta este condiționată de dezvoltarea neurologică, însă are loc în ritmuri diferite în funcție de cât de stimulant și cât recompensatoriu este mediul pentru emiterea de sunete similare vorbirii. 

În concluzie, mediul afectează viteza cu care copiii își însușesc anumite aptitudini, dar nu și nivelul final la care ajung acestea. 

Stadiile dezvoltării

Ideea stadiilor implică faptul că la un anumit stadiu comportamentul este organizat în jurul unei teme dominante sau al unui set coerent de caracteristici, comportamentele dintr-un stadiu fiind calitativ diferite de comportamentele din stadiile anterioare sau ulterioare. Toți copiii parcurg aceleași stadii în aceeași ordine. Factorii de mediu pot grăbi sau încetini dezvoltarea, dar ordinea stadiilor nu variază. 

Ideea perioadelor critice ale dezvoltării umane se referă la momente cruciale în viața unei persoane când se produc anumite evenimente, dacă dezvoltarea evoluează normal. Spre exemplu, săptămâna a șasea și a șaptea de la concepție au o importanță critică pentru dezvoltarea normală a organelor sexuale.  

În ce privește dezvoltarea psihologică, vorbim de perioade sensibile – perioade optime pentru un anumit tip de dezvoltare. Dacă un anumit comportament nu este bine fixat în timpul acestei perioade sensibile, este posibil să nu se mai dezvolte la potențialul său maxim.

Capacitățile nou-născutului 

Metoda de cercetare a dezvoltării bebelușilor este schimbarea mediului și observarea reacțiilor copiilor. 

Văzul 

Nou-născuții au o acuitate vizuală slabă, capacitatea lor de a schimba obiectul focalizării este imitată și sunt foarte miopi. Pe la 7 sau 9 luni, acuitatea vizuală a bebelușului începe să se apropie de aceea a unui adult.  

Explorează lumea organizat, preferă pattern-urile complexe celor simple și cele cu linii curbe celor cu linii drepte.  

Ipoteza preferinței faciale a fost invalidată de studii care au sugerat, în schimb, că bebelușii sunt atrași de caracteristicile fețelor (linii curbe, proeminențe, contrast) și nu de fețele în sine. 

Pe la 3 luni, bebelușii pot recunoaște fotografii ale mamei și le preferă pozelor cu persoane străine. De la 5 luni, bebelușii își pot aminti fețele persoanelor străine. 

Auzul 

Chiar și fetușii reacționează la sunete puternice, însă această reacție dispare între 6 săptămâni de la naștere și 3-4 luni, după care reapare. Cel mai probabil, acest fenomen se datorează transformării reacției din reflex în mișcare voluntară destinată localizării sursei sunetului. 

Bebelușii pot distinge unele sunete rostite mai bine chiar decât adulții. Adulții aud aceste sunete ca identice, pentru că în limba lor maternă nu există o diferență clară între ele. 

Gustul și mirosul 

Bebelușii pot distinge un gust de altul la scurt timp după naștere. Ei preferă lichidele dulci celor sărate, amare, acre sau insipide. Ei pot diferenția și mirosurile. Cele deranjante provoacă întoarcerea capului în altă direcție. Se pare că există o preferință înnăscută pentru mirosul laptelui uman. 

Învățarea și memoria 

Bebelușii de numai câteva ore pot învăța să întoarcă capul la stânga și la dreapta, în funcție de sunetul pe care îl aud (bâzâit sau ton). 

La vârsta de 3 luni, bebelușii au amintiri bine fixate. Se pare, chiar, că bebelușii își amintesc senzații pe care le-au avut înainte de naștere. Spre exemplu, ei disting vocea umană de alte sunete și o preferă. De asemenea, preferă sunetul bătăilor unimii și vocile feminine celor masculine. Preferă vocea mamei altor voci feminine. Toate acestea par să rezulte din experiența prenatală a copilului cu sunetele.  

Într-un experiment, s-a arătat că bebelușii preferă nu doar vocea mamei unei alte voci feminine, ci și o poveste pe care au auzit-o în perioada pre-natală, altei povești care le este nefamiliară.  

S-au realizat și cercetări cu privire la efectele masajului asupra diferitelor aspecte ale dezvoltării fiziologice și psihologice. Spre exemplu, copiii prematuri dintr-o unitate de terapie intensivă pentru nou-născuți au fost masați timp de 15 minute, de 3 ori pe zi, pentru 10 zile. Cei masați au luat în greutate cu 47% mai mult decât cei din grupul de control. Ei au fost externați cu 6 zile mai devreme și au avut scoruri mai bune la testele de comportament neonatal. 

Și copiii născuți latermen par să beneficieze de pe urma masajului. Ei sunt mai alerți, plâng mai puțin, au niveluri mai mici de cortizol în salivă, ceea ce indică niveluri mai reduse de stres. Au luat mai mult în greutate, s-au dezvoltat mai bine emoțional și social, comparativ cu copiii din grupul de control. 

Beneficiile au fost evidențiate și în cazul copiilor cu artrită reumatoidă sau cu astm.  

Mecanismele prin care masajul determină aceste beneficii par să includă reducerea hormonilor de stres și a stărilor subiective de anxietate și depresie. Unele dintre efectele pozitive ale masajului la copil vin probabil prin ameliorarea relației dintre copil și părintele care îi aplică masajul. 

Dezvoltarea cognitivă în copilărie 

Teoria stadială a lui Piaget 

Piaget s-a concentrat pe interacțiunea dintre capacitățile în dezvoltare ale copiilor și interacțiunile lui cu mediul. El vede copilul drept un participant activ în acest proces, nu un receptor pasiv al schimbărilor induse de dezvoltarea biologică sau de stimulii externi.  

Copiii experimentează cu realitatea din jur, iar rezultatele acestora sunt folosite pentru a construi scheme – teorii despre funcționarea lumii fizice și sociale. Când întâlnesc un obiect sau un eveniment nou, copiii încearcă să-l asimileze – să-l înțeleagă în termenii unei scheme preexistente. Dacă noua experiență nu se potrivește cu schemele existente, are loc acomodarea – modificarea schemelor pentru a se potrivi cu noile informații.  

Pe baza observațiilor asupra propriilor copii, Piaget a propus patru stadii de dezvoltare – stadiul senzoriomotor, stadiul preoperațional, stadiul operațiilor concrete și stadiul operațiilor formale.  

Piaget a numit primii doi ani de viață stadiul senzoriomotor, când bebelușii sunt preocupați de descoperirea relației dintre acțiuni și consecințele lor.  

O descoperire importantă în acest stadiu este conceptul de permanență a obiectului. Aceasta se referă la conștientizarea faptului că un obiect continuă să existe chiar dacă nu este reprezentat. Un copil de opt luni care vrea o jucărie, se va comporta de parcă nu există dacă este acoperită cu o pătură. Începând cu vârsta de 10 luni, acest comportament de schimbă.  

Însă căutarea obiectelor este limitată. Bebelușul care găsește de mai multe ori o jucărie ascunsă într-un anumit loc, va continua să o caute tot acolo, chiar dacă vede mutarea sa. Abia de la un an va începe să caute obiectul acolo unde l-a văzut ultima dată.  

În jurul vârstei de 1 ½ – 2 ani, copiii încep să folosească simbolurile. Astfel, un copil de 3 ani va considera că un băț este un cal atunci când se joacă.  

Deși copiii pot gândi în termeni simbolici, cuvintele și imaginile lor nu sunt organizate în mod logic. Astfel, copiii nu înțeleg anumite reguli sau operații. O operație este o rutină mentală de separare, combinare și transformare a informației într-o manieră logică.  Astfel, acești copii nu au încă conceptul de conservare – înțelegerea că o cantitate de substanță va rămâne aceeași chiar dacă forma ei se schimbă. De exemplu, dacă se toarnă apă dintr-un pahar îngust într-un pahar mai larg, nu își vor da seama că nu se schimbă cantitatea de apă.  

Pentru a explica această neînțelegere, Piaget considera că gândirea preoperațională este dominată de impresii vizuale. Această tendință este ilustrată de un experiment de conservare a numărului. Dacă două șiruri de discuri colorate sunt aranjate în corespondență, copilul va ști că numărul de piese este egal. Dacă unul dintre șiruri este aranjat sub forma unei grămezi, și al doilea șir va rămâne mai lung, atunci copilul va fi distras de aspectul vizual al aranjamentului și nu va mai considera că numărul de piese este egal. Un copil de șapte ani va putea rezolva sarcina. 

O altă caracteristică importantă a acestui stadiu este egocentrismul. Copiii preoperaționali nu conștientizează existența unor moduri diferite de a percepe realitatea, crezând că toată lumea percepe mediul așa cum o fac ei.  

Pentru a ilustra această caracteristică, Piaget folosea problema celor trei munți. Un copil se poate plimba în jurul unei pese pe care sunt așezați trei munți de înălțimi diferite. Copilul rămâne pe o latură a mesei și o păpușă este așează succesiv în diferite puncte. Copilul este rugat să alegă o imagine care să arate ce vede păpușa. Înainte de 6-7 ani, majoritatea aleg imaginea cu propria perspectivă.  

Între 7 și 12 ani copiii își însușesc anumite forme de conservare și încep să realizeze și ale manipulări logice. Piaget a numit această perioadă stadiul operațiilor concrete – deși folosesc termeni abstracți, ei fac acest lucru doar cu obiecte concrete. De exemplu, ei știu cum să ajungă la casa uni prieten, dar nu pot desena traseul.  

La vârsta de 11-12 ani copiii ajung la modul adult de gândire. În stadiul operațiilor formale, persoana este capabilă să gândească în termeni pur simbolici. Într-unul din testele de gândire formală, copilul încearcă să descopere ce anumite determină durata mișcării unui pendul.  

Critica teoriei lui Piaget 

Studii recente arată că, de fapt, abilitățile copiilor sunt mai bune decât considera Piaget. De exemplu, în ceea ce privește sarcinile de permanența obiectului, Piaget nu s-a gândit că este posibil ca obiectul să nu fie considerat inexistent, ci, pur și simplu, copilul nu are comportamentele de căutare.  

Într-o cercetare recentă, un ecran era prins la marginea unei mese. La început, ecranul a fost întins pe masă. În timp ce copilul privea, ecranul a fost rotit ușor la 180 de grade. Apoi ecranul a fost rotit în direcție opusă, spre copil.  

Când copilului i s-a arătat prima dată ecranul rotativ, l-a primit aproape un minut întreg. Dar după încercări repetate și-a pierdut interesul și s-a orientat în altă parte. În acel moment apare pe masă o cutie vopsită în culori vii. Apoi a urmat o situație posibilă – ecranul se mișca până unde ar fi fost cutia, apoi se întorcea sau o situație imposibilă – ecranul se rotea ca și cum nu ar fi existat cutia.  

Raționamentul din spatele studiului a fost că, dacă bebelușii credeau că acea cutie continuă să existe, atunci vor fi mai surprinși când vor vedea evenimentul imposibil, uitându-se mai mult la această situație.  Deși copii dina cest studiu aveau doar 4 ani și jumătate, ei au manifestat permanența obiectului.  

Și testele de permanență a obiectului arată că această abilitate se dezvoltă mai repede. Într-un studiu, copiilor li s-au prezentat două seturi de jucări aliniate în corespondență. Experimentatorul prezintă situația ca primul șir reprezentând soldații săi și al doilea șir, soldații copilului. Acesta îl întreabă de copil cine are mai mulți soldați. După ce răspunsul este corect, experimentatorul extinde un șir, repretând întrebarea. De multe ori, copiii de cinci ani nu reușesc să rezolve sarcina.  

Însă apoi este introdusă o a doua condiție. Spunând că una este armata sa, și una este armata copilului, și întrebând care e mai mare sau dacă sunt egale,majoritatea copiilor reușesc să conserve.  

Alte studii au identificat și alți factori care pot influența dezvoltarea gândirii operaționale concrete. De exemplu, experiența școlarizării încurajează un nivel superior la sarcinile piagetiene.  

Alternative la teoria lui Piaget 

Abordări care pun accent pe procesarea informațiilor 

Multe dintre experimentele care contrazic abordarea piagetiană au fost inspirate de cercetători care priveau dezvoltarea cognitivă ca pe achiziția mai multor aptitudini separate de procesare a informațiilor.  

Cercetătorii din această abordare nu au ajuns la un consens asupra felului de a privi dezvoltarea, dacă este formată din stadii distincte sau un proces continuu și uniform. Cei care o văd ca pe o succesiune de stadii poartă numele de neo-piagetieni. Aceștia sunt de acord că există stadii, dar în arii mult mai restrânse ale cunoașterii.  

Abordările care pun accent pe achiziția cunoștințelor 

Unii specialiști consideră că, la sfârșitul copilăriei, copiii și adulții au aceleași procese și capacități cognitive ca adulții, principala diferență fiind baza de cunoștințe. Prin cunoștințe, ei se referă la o înțelegere mai profundă a organizării informației într-un anumit domeniu, nu doar informațiile în sine.  

Un studiu reprezentativ a implicat copii de 10 ani experți la șah și un grup de studenți amatori. Când au fost rugați să memoreze liste de numere aleatoare, studenții au avut performanțe mai bune. Însă când au fost rugați să memoreze configurații ale pieselor pe o tablă, copiii au avut performanțe superioare.  

Un bagaj mai mare de informații despre lume în loc de o schimbare calitativă în dezvoltarea cognitivă poate explica și capacitatea din ce în ce mai mare de a rezolva sarcinile piagetiene. De exemplu, un copil care  nu știe că masa sau numărul sunt trăsături critice este mai înclinat să considere că a avut loc o schimbare cantitativă.  

Conform acestei ipoteze, copiii care nu reușesc să își însușească conservarea într-un domeniu, o pot face în altul. De exemplu, într-un studiu, copiilor li s-a spus că niște medici operat fie un cal pentru a arăta ca o zebră, fie un arici pentru a arăta ca un cactus. Majoritatea nu au prezentat conservare în cazul zebrei, majoritatea considerând că animalul chiar a fost transformat în zebră. Însă în cazul ariciului, copiii au demonstrat conservare. 

Abordări socio-culturale 

Din perspectivă socio-culturală, copilul nu trebuie privit ca un om de știință care caută cunoștințe în natură, ci ca un străin într-o cultură în care încearcă devină localnic.  

Cultura poate influența dezvoltarea copiilor în mai multe feluri. În primul rând, aceasta le poate oferi posibilitatea de a exersa anumite activități, învățând din experiență, observație sau auzind despre o activitate. De exemplu, copiii din deșertul Kalahari au o probabilitate mică de a învăța conservarea volumului apei. Dar în aceeași măsură, copiii din Paris au o probabilitate mică de a învăța cum să identifice rădăcini cu apă.  

În al doilea rând, cultura poate determina frecvența unor activități. De exemplu, copiii din Bali devin buni dansatori, iar cei norvegieni buni schiori sau patinatori. 

În al treilea rând, prin felul în care se raportează la anumite activități, cultura poate avea un impact asupra dezvoltării. De exemplu, în culturile în care olăritul este important, copiii asociază modelarea lutului cu interacțiunea cu părinții și obținerea banilor din vânzare. În schimb, cei din alte culturi pot asocia olăritul cu un mod de a-și petrece timpul la grădiniță.  

În al patrulea rând, cultura este importantă prin rolul copilului în cadrul său. De exemplu, în unele culturii copiii ajung la rolul de vânător pentru familia sa, iar în altele, carnea vine de la magazin.  

Vîgotsky este reprezentantul acestei perspective. El credea că înțelegerea se obține din exersare și ucenicie, în care copilul este ghidat de persoane cu mai multă experiență. El a făcut diferența dintre două niveluri de dezvoltare – cel actual  și cel potențial, determinat de tipul de probleme pe care le-ar putea rezolva copilul cu asistența unui adult.  

Deoarece limbajul este principala metodă de schimb a mesajelor sociale, este considerat o trăsătură importantă pentru dezvoltare. Vîgotsky consideră achiziția limbajului ca cel mai important aspect al dezvoltării copilului.  

Când adulții ajută copilul să se dezvolte, comunicarea dintre ei devine parte a gândirii copilului. Apoi copiii folosesc limbajul pentru a-și conduce propriile acțiuni. Atunci când copiii vorbesc cu ei înșiși pentru a se autoinstrui, apare discursul privat.  

Teoria minții 

Procesul prin care reflectăm la asupra propriului proces de gândire este numit metacogniție. Cercetările din acest domeniu au studiat cunoștințele copiilor despre stările mentale primare precum dorințele, percepțiile, credințele, cunoștințele, gândurile, intențiile și sentimentele. 

Un experiment reprezentativ este cel în care unui copil de cinci ani i se arată o cutie de bomboane. Acesta este întrebat ce crede că se află acolo, răspunsul fiind bomboane. Apoi copilului i se arată că, de fapt, în interiorul cutiei se află creioane colorate. Apoi copilul este întrebat ce ar crede un alt copil. De obicei, aceștia răspuns corect – bomboane.  

Însă un copil de trei ani nu ar răspunde corect la întrebare.  Explicația este că preșcolarii nu au, încă, o teorie a minții – concepția că și alți oameni au minte și gânduri diferite de cele proprii.  

Se consideră că teoria minții se dezvoltă în trei etape. În prima etapă, copiii au o concepție elementară despre dorințe, emoții și experiențe perceptuale simple. Dar încă nu înțeleg că oamenii își reprezintă mental atât obiectele, cât și dorințele. În a doua etapă, în jurul vârstei de trei ani, copiii încep să vorbească despre credințe și gânduri, înțelegând că o părere poate fi falsă sau adevărată de la o persoană la alta. Totuși, ei continuă să explice acțiunile altora apelând la dorințe, nu opinii. În final, la patru ani, copiii pot înțelege că părerile și gândurile oamenilor le afectează comportamentul.  

O aplicație interesată a teoriei minții este la copiii cu autism – o tulburare gravă în care copiii pot părea indiferenți la alte persoane și tind să aibă probleme mari în a comunica cu alții. S-a sugerat că acești copii nu au o teorie a minții.  

Dezvoltarea judecății morale 

Piaget s-a orientat și spre modul în care se dezvoltă judecata morală – felul în care copiii înțeleg legile morale și convențiile sociale. El credea că nivelul de dezvoltare cognitivă determină nivelul judecății morale.  

Piaget a propus patru stadii de dezvoltare a moralității. Primul stadiu apare la începutul perioadei preoperaționale. Acum copiii se angajează în jocuri în paralel, în care fiecare copil are un set propriu de reguli construite de el. Însă acestea sunt frecvent schimbate și nu au un scop colectiv.  

Începând cu vârsta de cinci ani, copilul dezvoltă un sentiment al obligației de a asculta regulile, tratându-le ca pe niște imperative morale absolute. În această perioadă, regulile sunt văzute ca permanente și imposibil de încălcat, venind de la o autoritate.  

În acest stadiu, consecințele sunt mai importante decât intenția. Prezentându-le copiilor două situații, una în care un copil care încerca să fure niște gem a part o cană și una în care un copil a spart din greșeală o tavă cu cești, copiii au considerat a doua situație ca fiind mai gravă.  

În al treilea stadiu, copiii încep să înțeleagă că unele reguli sunt convenții sociale care pot fi modificate arbitrar dacă toată lumea este de acord. De asemenea, copiii încep să ia în considerare intențiile persoanei și privesc pedeapsa ca pe o alegere umană, nu ca pe un efect divin inevitabil.  

Începutul stadiului operațiilor formale coincide cu cel de-al patrulea stadiu. Tinerii manifestă interes față de generarea regulilor care îi ajută în situații nefamiliare. De asemenea, apare gândirea morală, preocupându-se de probleme sociale globale. 

Kohlberg a extins studiile lui Piaget despre raționamentul moral la adolescenți și adulți. Acesta prezintă o situație a unui bărbat sărac a cărui soție va deceda dacă nu i se administrează un medicament. Când farmacistul refuză să-l ofere la un preț mai mic, bărbatul decide să îl fure. 

Urmărind discuțiile despre această situație, Kohlberg a identificat șase etape de dezvoltare, grupate în trei niveluri. Primul nivel este cel preconvențional, în care acțiunile bărbatului sunt evaluare ca bune sau rele pe baza consecințelor anticipate. Kohlberg consideră că toți copiii mai mici de 10 ani se află în această etapă.  

Cel de-al doilea nivel este cel convențional, când se evaluează acțiunile în termenii opiniilor altora. Doar persoanele care au ajuns la stadiul operațiilor formale sunt capabile de gândirea abstractă necesară pot ajunge la cel de-al treilea nivel, al moralității postconvenționale, în care acțiunile sunt evaluate în termenii principiilor etice superioare. 

Fiecare dintre aceste etape este formată din alte două stadii. Astfel, în primul stadiu al moralității preconvenționale, copiii evită încălcarea regulilor pentru a nu pedepsiți. În a doua etapă, regulile sunt respectate atunci când aduc un beneficiu. În etapa moralității convenționale, primul stadiu presupune a îndeplini ceea ce așteaptă ceilalți, iar în al doilea stadiu se urmărește respectarea legilor și contribuția la societate. În etapa moralității postconvenționale, primul stadiu vizează menținerea legilor care protejează starea de bine a majorității, cu condiția să nu încalce drepturile fundamentale. În al doilea stadiu, acțiunile se bazează pe principii etice universale. Kohlberg a arătat că mai puțin de 10% din oameni ajung la stadiul al șaselea.  

Personalitatea și dezvoltarea socială 

Temperamentul 

Termenul de temperament este utilizat pentru a desemna caracteristici de personalitate legate de modul de reacție. Cercetările pe bebeluși au arătat că multe din diferențele temperamentale sunt înnăscute. De asemenea, s-a arătat că relația părinte – copil este bidirecțională.  

Au fost definite trei timpuri mari de temperament. Copiii jucăuși, care aveau pattern-uri regulate de somn și alimentație și se adaptau ușor la situațiile noi au fost clasificați ca având un temperament adaptabil sau conciliant. Copiii iritabili, care aveau pattern-uri neregulate de somn și hrănire și care răspundeau intens și negativ la situațiile noi au fost clasificați ca având un temperament dificil. Copiii relativ inactivi, cu tendința de retragere din situațiile noi, dar care rămâneau calmi și aveau nevoie de mai mult timp pentru a se adapta au fost clasificați drept copii cu temperament lent. 

Studiile longitudinale prezintă rezultate mixte pentru stabilitatea în timp a temperamentului. Scorurile  temperamentale în primii cinci ani de viață au arătat relații semnificative cu dezvoltarea ulterioară. De exemplu, pentru copiii cu temperament dificil exista o probabilitate mai mare de a dezvolta probleme școlare. Scorurile la vârsta de 3, 4 și 5 ani au corelat, dar coeficientul era destul de mic. De asemenea, analiza independentă a fiecărei trăsături a indicat o stabilitate foarte mică.  

Însă această cercetare a fost criticată din punct de vedere metodologic. În primul rând, evaluarea temperamentului a fost făcută de către părinți, evaluând comportamentul mai pozitiv sau mai negativ decât un observator neutru. Studiile ulterioare sugerează un nivel foarte mic al stabilității temperamentului la copiii mici. Din momentul în care copil începe să meargă de-a bușilea, temperamentul devine predictor al caracteristicilor ulterioare.  

Într-un studiu, copiii au fost împărțiți în inhibați sau dezinhibați. La vârsta de 13 ani, cei care au fost inhibați au obținut rezultate semnificativ mai mici la testele de exteriorizare, comportament agresiv și delicvență. Alte cercetări au arătat că tendința de a aborda sau evita evenimentele nefamiliare are o stabilitate moderată în timp.  

Există dovezi pentru aspectul ereditar al temperamentului. Mai multe studii arată că între gemenii identici există mai multe similarități decât între gemenii fraterni. Aceleași rezultate sunt valabile pentru studiile de adopție. Cercetătorii subliniază că discontinuitatea sau continuitatea temperamentului este rezultatul interacțiunii gene – mediu. De exemplu, când părinții unui copil cu temperament dificil îi oferă fericire și stabilitate, comportamentele dificile și negative se ameliorează.  

Comportamentul social la vârste mici 

Bebelușii din aproximativ toată lumea, inclusiv cei nevăzători, încep să zâmbească în jurul vârstei de două luni. Din a treia sau a patra lună de viață, bebelușii recunosc și preferă chipurile familiare, dar sunt încă destul de receptivi și la străini.  

În jurul vârste de 7-8 luni copiii încep să manifeste distres în preajma străinilor și protestează când sunt lăsați într-un mediu nefamiliar sau cu o persoană necunoscută. Acest comportament crește de la vârsta de 8 luni până la finalul primului a de viață. Maximul reacțiilor ajunge la 14-18 luni de viață, apoi scade. În jurul vârstei de trei ani copiii ajung la un sentiment de securitate destul de mare în absența părinților.  

Aceste pattern-uri de comportament apar indiferent de cultură și indiferent de faptul că mama și-a luat concediu de maternitate sau a dus copilul la creșă.  

Doi factori par a fi importanți în apariția și declinul acestor comportamente. Unul dintre ei este dezvoltarea capacității de memorare, datorită cărora copilul își poate aminti evenimente din trecut și de a le compara cu prezentul. Astfel, copilul poate sesiza evenimente neobișnuite sau impredictibile. Dezvoltarea memoriei are  un rol și în anxietatea de separare – angoasa copilului în absența persoanei care îl îngrijește. Al doilea factor este creșterea autonomiei și a independenței copilului, copiii de un an fiind dependenți de îngrijirea unui adult.  

Atașamentul 

Atașamentul descrie tendința unui bebeluș de a căuta apropierea față de anumite persoane și de a avea un sentiment mai mare de siguranță în prezența lor. Inițial s-a considerat că atașamentul față de mamă este rezultatul hrănirii. Însă studii asupra puilor de maimuță contrazic această ipoteză. 

La scurt timp după naștere, puii de maimuță au fost separați de mamă și plasați în cuști cu mame artificiale, din sârmă. Trunchiul uneia dintre mame a fost acoperit cu spună expandată și un material de pluș. Ambele mame ofereau hrană printr-o sticlă atașată la piept. Indiferent de care mamă oferea hrană la un moment dat, puii stăteau agățați de mama de pluș, fiind o sursă de securitate și confort. Astfel, dacă putea menține contactul cu aceasta, puiul era dispus să exploreze medii noi.  

Însă contactul cu o mamă de pluș iubitoare nu a fost suficient pentru dezvoltare. Acești pui aveau un comportament bizar la maturitate. Rareori aceștia stabileau interacțiuni normale cu alte maimuțe, fiind speriați sau agresivi. De asemenea, aveau dificultăți în acuplare și, când făceau pui, prima generație era neglijată. Dacă acești pui sunt lăsați să interacționeze cu alți pui, dezvoltarea este normală. 

Aceste studii au fost reproduse și la oameni de către Bowlby. Studiile acestuia arată că incapacitatea formării unei legături efective strânse în timpul primilor ani de viață este legată de incapacitatea de a dezvolta relații apropiate la vârsta adultă.  

S-a dezvoltat o procedură pentru evaluarea stilului de atașament, numită situația neobișnuită. Aceasta conține o serie de episoade în care sunt observate reacțiile copilului la plecarea și întoarcerea în cameră a persoanei care-l îngrijește.  

Atașamentul securizant este un tip pozitiv de atașament. Atunci când mama părăsește camera, aceștia pot manifesta sau nu supărare, și inițiază contactul cu aceasta la întoarcere. Atașamentul insecurizat reprezintă mai multe tipuri negative de atașament – evitativ sau ambivalent. Bebelușii cu atașament evitativ evită interacțiunile cu mama când se întoarce. Bebelușii sunt clasificați ca ambivalenți dacă manifestă rezistență față de mamă atunci când ea revine în cameră.  

Deoarece unii bebeluși nu par să se încadreze în niciuna dintre categorii, s-a introdus o nouă categorie – atașamentul dezorganizat. Acești bebeluși manifestă deseori comportamente contradictorii.  

Stiluri parentale 

Încercând să explice aceste diferențe în atașament, cercetătorii s-au orientat asupra comportamentului persoanei care îi îngrijește. Principala descoperire a fost că reacția promptă și adecvată la nevoile exprimate de copil rezultă într-un atașament securizant. Acestea reacționează prompt la plânsul copilului, au un comportament afectuos când îl iau în brațe și își adaptează răspunsurile la nevoile bebelușului.  

Spre deosebire de acest grup, mamele bebelușilor care nu au un atașament securizant răspund la nevoile copilului în funcție de nevoile lor personale sau de starea lor sufletească. De exemplu, acestea răspund la cererea copilului atunci când vor să-l ia în brațe, dar îl ignoră când nu au această dorință. 

A apărut ipoteza că tipul de temperament care determină un comportament reconciliant la un copil îl determină, în același timp, să dezvolte un atașament mai securizant. De exemplu, mamele copiilor cu temperament dificil tind să petreacă mai puțin timp jucându-se cu ei.   

Ca răspuns la acest argument, susținătorii teoriei atașamentului au adus dovezi pentru ipoteza răspunsului adecvat. De exemplu, în primul an de viață, pattern-ul de plâns al unui copil se modifică mai mult decât pattern-ul de răspuns al mamei. Mai mult, receptivitatea mamei la plânsul bebelușului pe o perioadă de trei luni este un predictor bun pentru felul în care va plânge copilul în următoarele trei luni.  

Stilul de atașament este clasificat în funcție de reacția copilului la întoarcerea mamei, nu intensitatea supărării copilului. Temperamentul este un bun predictor pentru intensitate, nu și pentru reacție.  

Dezvoltarea ulterioară 

Tipul atașamentului unui copil rămâne destul de stabil până la o testare ulterioară, la câțiva ani mai târziu. Schimbările stresante din viața părinților au o probabilitate foarte mare de a afecta receptivitatea lor față un copil, afectând, la rândul său, stilul de atașament.  

Pattern-urile timpurii par să fie relaționate și cu modul în care copii reacționează la experiențe noi. Într-un studiu, copii de doi ani primeau o serie de probleme care implicau folosirea unor instrumente. Unele puteau fi rezolvate de copii atât de mici, altele nu.  

Cei cu atașament securizant au abordat problemele cu entuziasm și perseverență. Când au întâmpinat dificultăți, rareori au început să plângă și au cerut ajutor. Cei cu atașament insecurizant se înfuriau foarte repede, nu cereau ajutorul, ignorau indicațiile primite de la adulți și renunțau repede. 

Efectele centrelor de zi 

Un critic al centrelor de zi a publicat cercetări care sugerează efecte negative asupra dezvoltării. El a arătat că bebelușii care primesc mai mult de 20 de ore de îngrijire non-maternă săptămânal au o probabilitate mai mare de a prezenta atașament insecurizant, sunt înclinați să răspundă negativ cerințelor adulților și sunt mai agresivi. Însă un studiu derulat de guvernul SUA arată că nu există diferențe în funcție de numărul de ore petrecut în centrul de zi. 

Ceea ce are impact major asupra dezvoltării copilului este calitatea îngrijirii. În instituțiile în care îngrijirea era de slabă calitate, adică în care un singur îngrijitor se ocupa de toți copiii care nu avea pregătirea necesară și în care personalul fluctuează, au fost identificate diferențe în dezvoltare.  

Astfel, calitatea scăzută a centrului, alături de dificultăți în mediul familial, precum sărăcia, este unul din factorii de risc importanți pentru dificultăți cognitive și sociale.  

Identitatea de gen și rolurile de gen 

Majoritatea copiilor achiziționează o identitate de gen, un sentiment că sunt fete sau băieți. Termenul de rol de gen se referă la achiziția de comportamente și caracteristici pe care o cultură de consideră adecvate pentru un anumit gen. Cele două concepte nu se suprapun – este posibil ca o fată să se identifice ca fată, dar să manifeste comportamente mai masculine, precum jocul dur. 

Teoria psihanalitică 

Prima tentativă de a explica identitatea de gen și rolurile de gen a fost făcută de Sigmund Freud. Astfel, copiii încep să manifeste interes față de organele sexuale în jurul vârstei de trei ani. El a numit acest moment începutul fazei falice, moment în care copiii devin conștienți de diferențele de organe sexuale.  

Tot în acest stadiu ei încep să aibă sentimente sexuale față de părintele de sex opus și sentimente de gelozie față de părintele de același sex, fenomen numit complex oedipian. Acest conflict se rezolvă în timp, copiind ajungând să se identifice cu părintele de același sex. 

Teoriile învățării sociale 

Teoriile învățării sociale pun accentul pe recompensele și pedepsele pe care le primesc copiii pentru comportamente adecvate sau inadecvate rolului de gen respectiv. Învățarea prin observare le permite copiilor să imite adulții de același sex, dobândind comportamente caracteristicile rolului de gen.  

Astfel, încă din copilărie părinții încep să îmbrace diferit fetele și băieții, oferindu-le și jucării diferite. Mai mult, s-a observat că părinții recompensează fiicele pentru că s-au îmbrăcat frumos, dansează, se joacă cu păpușile și sunt supuse. De asemenea, ele sunt criticate dacă manipulează obiecte, aleargă, sar și se urcă pe mobilă. Dimpotrivă, băieții tind să fie recompensați dacă se joacă folosind cuburi, dar criticați dacă manifestă preferințe pentru păpuși, dacă cer ajutor și chiar dacă oferă ajutor. Părinții le cer băieților mai multă independență, au așteptări mai mari de la ei, sunt mai puțin responsivi față de ei și îi pedepsesc mai des decât pe fete.  

Studiile sugerează că aceste comportamente nu perpetuează stereotipuri, ci reacționează la diferențe genetice. Chiar și când sunt bebeluși, băieții cer mai multă atenție și sunt mai agresivi. Însă copiii sunt priviți prin prisma unor așteptări stereotipe. De exemplu, adulții consideră că pot diferenția nou născuții fete de nou născuții băieți, băieții fiind descriși ca robuști, puternici sau masivi, chiar dacă sunt identici.  

Tații sunt mai preocupați de problema respectării rolului de gen, mai ales în cazul băieților.  

Deși are explicații plauzibile, teoria învățării sociale tratează copilul ca pe un receptor pasiv al influențelor din mediu. În al doilea rând, există un pattern interesant al dezvoltării imaginii despre rolurile de gen. Astfel, la 4 și la 9 ani copiii cred că nu ar trebui să existe restricții de gen. Însă între aceste două vârste, părerile sunt mai rigide.  

Teoria cognitivă a dezvoltării 

Teoria cognitivă propune ipoteza că identitatea de gen joacă un rol critic în însușirea rolului de gen. Altfel spus, identitatea de gen oferă o motivație pentru un comportament conform cu aceasta.  

Conform acestei teorii, identitatea de gen se dezvoltă lent între 2 și 7 ani, în funcție de principiile stadiului preoperațional al dezvoltării cognitive. Astfel, copiii de 3 ani pot separa pozele între fete și băieți, dar nu și între cine va fi mamă și cine va fi tată. Înțelegerea faptului că genul unei persoane rămâne același, indiferent de schimbările produse de vârstă și aspect fizic se numește constanța identității de gen. 

Însă copiii au preferințe clare și puternice pentru activități considerate adecvate pentru genul lor înainte de a ajunge la constanța genului. De asemenea, această teorie nu răspunde la întrebările motivelor pentru care copiii își organizează imaginea de sine în jurul feminității sau masculinității.  

Teoria schemei corporale 

Copilul este constant încurajat să privească lumea prin prisma identității sale de gen, adică în termenii unei scheme corporale și a setului său de credințe despre identitate. Schema corporală nu este predată în mod explicit, ci prin intermediul practicilor cotidiene în cultura respectivă.  

Copiii învață și să aplice schema corporală la propria persoană, organizând imaginea de sine în jurul masculinității și al feminității. Mai mult, ei învață să aprecieze valoarea personală în măsura în care se potrivesc cu această schemă.  

Dezvoltarea în adolescență 

Adolescența reprezintă o perioadă de tranziție de la copilărie la maturitate. Aceasta începe în jurul vârstei de 12 ani și se termină spre finalul celui de-al 20-lea deceniu de viață.  

Dezvoltarea sexuală 

Pubertatea, perioada maturizării sexuale, care transformă un copil într-un adult matur din punct de vedere biologic, capabil de reproducere sexuală, durează 3-4 ani. Ea începe cu o perioadă de dezvoltare fizică rapidă, alături de dezvoltarea treptată a organelor reproductive și a caracteristicilor sexuale secundare.  

Menarha, primul ciclu menstrual, apare relativ târziu, cam la un an și jumătate după puseul de creștere. Primele cicluri menstruale tind să fie neregulate, iar ovulația nu începe decât după un an sau mai mult de la menarhă. Prima ejaculare a unui bărbat apare la aproximativ doi ani de la începerea puseului de creștere. Primul lichid seminal nu conține spermatozoizi, numărul acestora crescând gradual.  

Mulți adolescenți experimentează comportamente îngrijorătoare, precum alcoolul sau încălcarea legii, dar nu rezultă decât rareori în probleme pe termen lung. În plus, adolescenții care manifestă probleme grave tind să aibă un istoric de viață cu probleme similare încă din copilărie.  

Uneori, creșterea numărului de probleme poate fi legată direct de schimbările hormonale de la pubertate. Cu toate acestea, majoritatea problemelor țin de efectele schimbărilor fizice și momentul apariției lor.  

Maturizarea timpurie sau târzie a copilului afectează nivelul de satisfacție al adolescenților față de înfățișarea lor. Băieții care ajung la pubertate mai repede tind să fie mai mulțumiți  de greutatea și aspectul general al corpului. Dar tot acești băieți tind să aibă un nivel al controlului și al stabilității emoționale mai mici. Băieții care ajung la pubertate mai târziu au un nivel al stimei de sine mai scăzut, dar ajung grupul cel mai echilibrat.  

La nivelul fetelor, cele care se maturizează mai repede au un nivel mai înalt de anxietate și depresie, stimă de sine mai slabă  și un grad mai redus de satisfacție cu propriul corp. Totuși, maturizarea precoce duce la creșterea popularității. De asemenea, ele sunt mai înclinate spre relații conflictuale cu părinții, abandon școlar, tulburări emoționale și tulburări comportamentale.  

La nivelul relației cu părinții, conflictele cresc și gradul de apropiere dintre părinți și copii se reduce. Adolescenții se îndepărtează de părinți în încercarea de a-și crea o identitate proprie. Dar, de multe ori, această perioadă este urmată de o nouă relație mai stabilă, bazată mai mult pe egalitate. Părinții care își păstrează autoritatea, dar sunt calzi și suportivi, trec de adolescență într-un mod mai puțin problematic.  

Formarea identității 

Erikson a propus termenul de criză a identității pentru a descrise procesul activ de autodefinire. Până când criza identității nu ia sfârșit, persoana nu are o imagine armonioasă și coerentă a identității, sau un set de standarde interne pentru autoevaluarea personală în principalele domenii ale vieții. Efortul neizbutit de a găsi o identitate este numit confuzie identitară.  

James Marcia a identificat patru statusuri posibile, pe baza a două dimensiuni – explorare și angajament. Persoanele cu identitate realizată au trecut printr-o criză identitară și o perioadă de căutare și de autodefinire. Aceștia își asumă poziții ideologice  care s-au dovedit eficiente și și-au găsit o ocupație. De asemenea, ei au evaluat orientările politice și religioase moștenite, renunțând la cele care nu îi reprezintă. 

Adolescenții cu identitate blocată au poziții ideologice sau ocupaționale, fără a fi existat o criză identitară. Aceștia lasă impresia că s-ar simți pierduți dacă un eveniment major le-ar pune la încercare regulile și valorile, deoarece le-au adoptat pe cele moștenite în mod necritic.  

Tinerii care se află în moratoriu sunt în plină criză identitară. Ei caută activ răspunsuri, dar nu rezolvat conflictele între planurile pe care le-au făcut părinții pentru ei și propriile interese. Pot susține puternic anumite valori și credințe pentru un timp, dar pe care le abandonează în urma unei analize. În cel mai bun caz, par realiști și deschiși. În cel mai rău caz par anxioși, neempatici și indeciși.  

Difuzia identității reflectă identitatea confuză a lui Erikson. Unele persoane din această etapă au avut o criză identitară, alții nu. În orice caz, ei nu au reușit să-și integreze o identitate. Unii par cinici, alții superficiali și confuzi.  

Pe măsură ce adolescenții se maturizează cognitiv, își construiesc caracterizări din ce în ce mai abstracte. De asemenea, imaginea de sine variază de la un context la altul, precum familie și grup de prieteni.  

În adolescența timpurie, stima de sine este instabilă, dar se stabilizează în adolescența târzie. Adolescenții afro-americani tind să aibă un nivel mai înalt al stimei de sine, iar băieții tind să aibă un nivel mai înalt decât femeile.  

În adolescență și la începutul maturității, mulți tineri din grupurile minoritare se mai luptă cu identitatea lor etnică și soluția la această problemă poate lua mai multe forme. Unii dintre ei se alătură grupurilor majoritare, respingând cultura de origine. Alții trăiesc în cultura majoritară, dar se simt străini, iar alții se concentrează doar pe cultura de origine. Unii încearcă să găsească un echilibru între cele două.  

Cât de mult influențează părinții dezvoltarea copiilor? 

O cercetare recentă arată că un copil care a petrecut cea mai mare parte a primilor trei ani la un centru de zi nu diferă cu nimic de unul care a petrecut cea mai mare parte acasă, alături de mama sa. Mai mult, copiii care trebuie să concureze cu frații lor pentru atenția părinților nu au o personalitate diferită față de copiii unici. În plus, copiii care acasă vorbesc o limbă, și la școală engleza, cresc vorbitori de limba engleză.  Astfel, rolul părinților pare a fi redus, 

Există studii care arată că părinții disfuncționali vor avea copii disfuncționali. Problema cu acestea este că nu pot oferi informații de tip cauză – efect despre mediu și gene. Studiile care au folosit tehnici mai avansate arată că , cel puțin parțial, problemele sunt moștenite 

Alte studii spun că influența părinților are două forme diferite. Un studiu a investigat extensiv 1000 de copii cin 100 de orașe diferite, în care o parte din copii au petrecut cea mai mare parte a timpului acasă și o parte au petrecut cea mai mare timpului la creșă. Rezultatele arată că cele mai mari influențe sunt din partea părinților. Mai mult, în cazul copiilor din orfelinate, studiile arată că ei își dezvoltă aptitudinile  cognitive și sociale atunci când sunt adoptați de familii suportive. 

Părinții își influențează deseori copiii prin intermediul caracteristicilor comune. Copiii trag concluzii despre ei, presupunând că posedă abilităților părinților. Această credință de numește identificare și stă la baza mândriei naționale sau a loialității față de anumite grupuri etnice.  

Unii cercetători consideră că prietenii au cea mai mare influență. Însă studiile arată că până la cinci – șase ani, prietenii nu au o importanță foarte mare. Mai mult, copiii își aleg prieteni care le împărtășesc valorile și interesele.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.