Emoția

Deși emoțiile și motivația sunt asemănătoare, există o serie de distincții importante. În primul rând, emoțiile sunt declanșate de factori externi, în timp ce motivele sunt declanșate de factori interni. În al doilea rând, motivația este declanșată de o nevoie concretă, în timp ce emoția poate fi declanșată de o gamă largă de stimuli.  

Componentele emoțiilor 

O emoție reprezintă un episod complex, multicomponent, care creează o disponibilitate spre acțiune. De obicei, o emoție începe cu o evaluare cognitivă, adică aprecierea sensului personal al evenimentului. Aceasta declanșează, la rândul ei, o serie de reacții componente. Componenta cel mai ușor de recunoscut este experiența subiectivă – starea afectivă indusă. O altă componentă este reprezentată de tendințele de gândire și acțiune – nevoia de a gândi și acționa în anumite moduri. Reacțiile sistemului nervos vegetativ reprezintă o altă componentă a emoțiilor. În plus, sunt incluse  expresiile faciale – acțiunile musculare care mișcă reperele faciale în anumite moduri. Ultima componentă este reacția la emoție – felul în care oamenii fac față sau reacționează la emoție sau la situația declanșatoare.  

Este necesară diferențierea între emoții și dispoziții. În primul rând, emoțiile au de obicei o cauză clară. În schimb, dispozițiile sunt stări afective difuze și variabile. În al doilea rând, emoțiile sunt scurte, durând câteva secunde sau minute. În schimb, dispozițiile durează mai mult, de la câteva ore, la zile. În al treilea rând, emoțiile presupun componente multiple, dar dispozițiile implică doar componenta internă. În final, emoțiile pot fi categorizate clar – bucurie, furie, frică. În schimb, dispozițiile variază doar la nivelul de activare din punct de vedere al tonalității plăcute sau neplăcute.  

Fiecare dintre componentele emoțiilor le influențează pe celelalte. Astfel, experimentele au arătat că introducerea unei componente, precum activarea fiziologică, poate declanșa întregul proces proces emoțional multicomponent.  

Emoția și evaluarea cognitivă 

O componentă importantă pentru a înțelege emoțiile este relația persoană – mediu, referindu-se la situația obiectivă în care se găsește o persoană. Pentru ca aceste circumstanțe să producă o emoție, trebuie să fie interpretate ca relevante personal, proces numit evaluare cognitivă. Această evaluare determină tipul și intensitatea emoției.  

Descoperirea evaluărilor 

Schachter și Singer au sugerat că, dacă o persoană poate fi adusă într-o stare de activare vegetativă, calitatea emoției este determinată de modul în care situația este evaluată. Această ipoteză a fost numită teoria bifactorială a emoției. Conform acestei teorii, emoțiile rezultă din combinarea a doi factori – o stare de activare neexplicată și o evaluare cognitivă pentru activare.  

Într-un studiu, participanții au fost injectați cu epinefrină, care produce o activare vegetativă, prin creșterea ritmului cardiac și a ritmului respirator, tremor muscular și un sentiment general de nervozitate. O parte din participanți a fost informată cu privire la aceste efecte, iar o parte nu. Mai departe, fiecare din cele două grupe a fost imersat fie într-o situație în care o altă persoană manifestă veselie, fie într-o situație în care o altă persoană manifestă furie. Participanții neinformați din situația fericită au raportat un nivel mai înalt de fericire decât cei informați. Deși mai puțin clare datele, se consideră același valabil același fenomen și pentru situația furioasă. Astfel, participanții care au avut o explicație fiziologică pentru starea de activare, păreau mai puțin influențați de situație.  

Experimentele ulterioare au avut probleme în susținerea rezultatelor, fiind necesare dovezi suplimentare pentru a ajunge la concluzia că o activare complet neutră poate fi atribuită unei anumite emoții.  

Aceste dovezi au fost aduse de o altă cercetare. Participanții la acest studiu au făcut o serie de exerciții fizice, iar apoi au realizat o sarcină în care erau provocați de un aliat al experimentatorului. Participanții care executaseră exerciții fizice au reacționat mai agresiv decât cei care nu făcuseră exerciții. Rezultatele acestui studiu susțin un efect mai restrâns, numit atribuirea greșită a activării. Astfel, activarea fiziologică prelungită poate fi atribuită eronat situațiilor care apar după aceea, intensificând reacțiile la acele circumstanțe.  

Detașându-se de ipoteza formulată de Schachter și Singer, majoritatea teoreticienilor contemporani care studiază evaluarea ar plasa evaluarea cognitivă înaintea activării, și nu după ea.  

Temele și dimensiunile evaluării 

Există mai multe teorii ale evaluării, care diferă la nivelul conceptualizării procesului de evaluare. Aceste teorii pot fi împărțite în teorii ale evaluării minimale și teorii ale evaluării dimensionale.  

Teoriile evaluării minimale reduc numărul de dimensiuni ale evaluării la minimum, bazându-se pe teme fundamentale. Teoriile dimensionale identifică o gamă largă de dimensiuni ale evaluării, considerate suficiente pentru explicarea diferențelor între emoții.  

Conform teoriilor evaluării minimale, există anumite tranzacții umane fundamentale, care dau naștere unor emoții specifice. Lazarus a identificat patru astfel de tranzacții, pe care le-a numit teme relaționale nucleare. O temă relațională reprezintă sensul personal care rezultă dintr-un anumit pattern de evaluări despre un anumit tip de relație persoană – mediu.  

Astfel, tema relațională nucleară pentru furie ar putea fi o ofensă față de familie și propria persoană. Pentru anxietate, aceasta ar fi o amenințare existențială inertă. În ceea ce privește spaima, tema este un pericol fizic imediat, concret și copleșitor. Vinovăția presupune încălcarea unei cerințe morale, iar rușinea, nerespectarea unui ideal al eului. Tristețea derivă din pierderi irevocabile, și invidia din dorința de a avea un lucru al altei persoane. Gelozia implică resentimente față de o altă persoană pentru pierderea sau amenințarea pierderii afecțiunii.  

Tema pentru dezgust este asimilarea sau apropierea de un element metaforic indigest. Fericirea include tema apropierii de un obiectiv. Mândria presupune amplificarea identității personale prin recunoașterea meritului sau a valorii unei realizări. Ușurarea implică o stare dureroasă care se schimbă în bine sau dispare, iar speranța, teama de ceea ce este mai rău și dorința de mai bine. Iubirea reprezintă dorința sau împărtășirea afecțiunii. În final, tema pentru compasiune este a fi mișcat de suferința altuia și dorința de a ajuta. 

Teoriile dimensionale se centrează pe specificarea diferitelor dimensiuni ale evaluării și pe consecințele emoționale ale acelor dimensiuni. O dimensiune este gradul de atractivitate al evenimentului anticipat. O altă dimensiune este probabilitatea de apariție a evenimentului. Când cele două dimensiuni sunt combinate, rezultă patru posibile evaluări , fiecare rezultând într-o emoție distinctă. Dacă evenimentul este dezirabil și se produce, apar bucuria. Dar dacă nu se produce, apare suferința. Dacă un eveniment este indezirabil și se produce, apare tristețea. Dar dacă nu se produce, apare ușurarea.  

Smith și Ellsworth au descoperit că este nevoie de cel puțin șase dimensiuni pentru a descrie 15 emoții diferite. Aceste dimensiuni sunt dezirabilitatea, cantitatea de efort pe care persoana anticipează că-l va investi, siguranța producerii, cantitatea de atenție pe care persoana vrea să o dedice, gradul de control asupra situației și gradul de control extern.  

Un experiment recent a adus dovezi pentru rolul cauzal al evaluărilor. Participanții au realizat o sarcină de atribuire a unor evenimente neutre, fie pentru ei, fie pentru o altă persoană. Apoi aceștia s-au confruntat cu o situație ambiguă negativă – li s-a spus să meargă în altă cameră pentru a finaliza cercetarea. Acolo, un alt cercetătorul a strigat la participant, spunându-i să aștepte afară. Rezultatele au arătat că participanții care au fost pregătiți să facă atribuiri interne, au manifestat vinovăție. Cei care au fost pregătiți să facă atribuiri externe au manifestat furie și au învinovățit experimentatorul.  

Evaluări conștiente și inconștiente 

Unii cercetători au afirmat că emoțiile se pot produce și fără să fie precedate de un gând conștient. Experimentele cu fobiile au testat această ipoteză, arătând imagini cu șerpi sau păianjeni unor persoane care se temeau de șerpi, se temeau de păianjeni sau nu aveau niciun fel de fobii. Într-o situație, imaginile au fost expuse suficient de mult pentru a fi percepute conștient. În altă situație, s-a folosit procedura mascare postexpunere. În această procedură, imaginile sunt vizibile doar pentru 30 de milisecunde, și apoi sunt mascate de o imagine neutră. Persoanele cu fobii au avut reacții fiziologice identice, indiferent de modul de expunere a imaginii.  

Recent s-a emis ipoteza că doar evaluările cele mai rudimentare ale valenței și ale iminenței sunt făcute în afara controlului conștient. Evaluările mai complexe, precum medierea, rezultă din procesarea conștientă a informațiilor.  

Bazele neurologice ale comportamentului 

O structură cerebrală care are un rol cheie în circuitele emoției este amigdala, o structură mică, de forma unei alune, aflată în partea inferioară a creierului. Studii pe animale arată că există conexiuni între canalele senzoriale și amigdală, care nu ajung la cortex. Aceste conexiuni directe pot constitui bazele biologice ale evaluărilor inconștiente.  

În cadrul unui studiu, participanților le-au fost expuse imagini cu expresii faciale de teamă, mascate de imagini cu expresii faciale neutre. Datele din scanarea cerebrală  prezintă activarea amigdalei, chiar dacă imaginea nu a fost procesată conștient.  

Emoția și trăirea subiectivă 

Un rezultat al procesului de evaluare este o schimbare a trăirii subiective. Cu privire la funcțiile acestor stări interne, o perspectivă importantă afirmă că sentimentele sunt un feedback cu privire la relevanța personală a circumstanțelor prezente.  

Tendințele de gândire și acțiune 

Un mod în care sentimentele orientează comportamentul și modul de procesare a informațiilor este reprezentat de impulsurile care-l însoțesc. Aceste impulsuri sunt numite tendințe de gândire și acțiune. În cazul emoțiilor negative, tendințele de gândire și acțiune devin concrete și restrânse. În cazul emoțiilor pozitive, tendințele de gândire și acțiune devin mai largi și mai deschise la un șir de posibilități.  

Pentru furie, tendința de gândire și acțiune este reprezentată de atac, pentru frică – fuga, pentru dezgust – expulzarea sau pentru vinovăție – reparația. În plus, rușinii îi corespunde dispariția, tristeții îi corespunde retragerea și bucuriei – joaca. Pentru interes, tendințele sunt reprezentate de explorare, pentru recunoștință – comportamentul prosocial și pentru superioritate – a deveni mai bun. 

Oamenii nu dau curs invariabil impulsurilor. Dacă impulsul devine acțiune depinde de interacțiunea complexă a controlului, a normelor și a altor factori.  

Teoreticienii arată că emoțiile au devenit adaptative din punct de vedere evolutiv prin faptul că determină adoptarea unei tendințe de acțiune sau gândire. În cazul emoțiilor pozitive, tendințele de gândire și acțiune lărgesc paleta comportamentelor accesibile, formând o gamă de resurse personale, precum optimismul. Acestea ar putea să constituie diferența dintre supraviețuire și deces a strămoșilor noștri. 

Emoțiile modifică atenția și învățarea 

Suntem înclinați să fim mai atenți la evenimentele care sunt în concordanță cu sentimentele noastre în prezent. Într-un experiment, participanții au fost hipnotizați și li s-a indus o stare de fericire sau de tristețe. Apoi, aceștia au citit o poveste despre întâlnirea a doi bărbați – unul fericit, unul trist. În final, participanții erau întrebați cine este personajul principal din poveste și cu care s-au identificat. Participanții cărora li se indusese o stare pozitivă, s-au identificat mai mult cu personajul fericit. Cei cărora li se indusese o stare negativă, s-au identificat mai mult cu personajul trist. Experimentele recente arată că timpii de reacție sunt mai mici pentru evenimentele congruente cu sentimentele.  

O ultimă etapă a experimentului a avut loc a doua zi. Participanții, în acel moment într-o stare neutră, au fost rugați să își amintească povestirea. Participanții și-au amintit mai multe detalii despre personajul cu care se identificaseră.  

Astfel, putem învăța mai bine materialele noi dacă putem face legătura cu informațiile deja existente în memorie. Mai mult, sentimentele din timpul învățării pot mări accesibilitatea amintirilor care corespund sentimentului nostru.  

Beneficiile emoțiilor pozitive 

Într-un studiu realizat asupra unor maici de confesiune catolică, s-a urmărit relația dintre îmbătrânire și Alzheimer. Analizând documente precum jurnale, chiar de la vârsta de 20 de ani a maicilor, s-au acordat punctaje în funcție de conținutul emoțional al scrierilor. Nu a fost identificată nicio relație între emoțiile negative și mortalitate. Dar a fost identificată o relație negativă puternică între emoționalitate pozitivă și mortalitate.  

Teoria extinde-și-clădește descrie forma și modul de funcționare a al emoțiilor pozitive. Astfel, emoțiile negative determină impulsuri de a riposta când suntem furioși, de a fugi când ne este frică și de a scuipa când suntem dezgustați. Astfel, emoțiile negative restrâng paleta de comportamente. În schimb, emoțiile pozitive extind paleta de gândire și acțiune, devenind mai creativi, mai curioși sau mai conectați cu cei din jur.  

Într-un experiment, participanții au urmărit un filmuleț care declanșa fie o emoție pozitivă, fie o emoție negativă, fie nicio emoție. Apoi li se cerea să enumere ce ar vrea să facă în acel moment. Comparativ cu grupul care nu a trăit nicio emoție, cei cărora li s-a indus p stare negativă au enumerat mai puține activități. În schimb, cei care au trăit emoții pozitive au enumerat mai multe activități.  

Emoțiile modifică evaluările și judecățile 

Emoțiile pot afecta și evaluările pe care le facem despre alte persoane. Într-un experiment, participanții au fost rugați să evalueze cea mai importantă posesiune a lor. Participanții pare care experimentatorul i-a făcut să se simtă recunoscători, oferindu-le un cadou, și-au evaluat bunurile mai pozitiv decât participanții care aveau o stare neutră.  

Emoțiile afectează și evaluările privind frecvența diferitelor riscuri, emoțiile activând tendințele de a reproduce aceleași evaluări care au produs inițial emoția. De exemplu, în cazul fricii, fiecare trăire ne determină să evaluăm circumstanțele ulterioare ca nesigure și incontrolabile. Astfel, privim riscurile viitoare ca fiind mai probabile. În schimb, furia sau fericirea ne determină să evaluăm evenimentele ulterioare ca sigure și controlabile. Astfel, privim riscurile viitoare ca fiind mai puțin probabile.  

Într-un experiment, participanților li s-a indus un sentiment de furie sau de frică. Apoi au fost rugați să evalueze în ce măsură situațiile descrise de ei se aflau sub controlul lor și cât de siguri erau de producerea evenimentului. În final, participanții au estimat probabilitatea de a trăi o gamă de evenimente pozitive sau negative. Cei care au trăit frică, au evaluat situațiile ca nesigure și incontrolabile, rezultând în evaluări mai pesimiste ale evenimentelor. Cei care au simțit furie,  au evaluat situațiile ca sigure și controlabile, rezultând în estimări mai optimiste ale evenimentelor.  

În alt experiment, participanților le-a fost indus un sentiment de tristețe sau de furie. Apoi aceștia au fost rugați să își imagineze cauze posibile pentru evenimentele ipotetice. Participanții care au fost furioși au fost înclinați să atribuie evenimentele ipotetice greșelilor altor persoane. În schimb, cei care au fost triști au avut tendința de a atribui evenimentele contextului situațional.  

Emoțiile și modificările corporale 

Când anumite emoții sunt intense, pot fi identificate mai multe modificări corporale, precum intensificarea ritmului cardiac și respirator, transpirația, tremorul sau senzația de gol în stomac. Multe dintre modificările fiziologice au loc în timpul activării sistemului nervos simpatic. Acesta pregătește corpul pentru o reacție rapidă. Pe măsură ce intensitatea emoției scade, sistemul nervos parasimpatic, responsabil pentru conservarea energiei, preia controlul și readuce organismul la starea sa normală. 

Aceste activități ale sistemului nervos vegetativ sunt declanșate de activitatea anumitor regiuni ale creierului, inclusiv a hipotalamusului și a amigdalei. Impulsurile din aceste zone sunt transmise la nucleii cerebrali care controlează funcționarea sistemului nervos vegetativ. Acest sistem acționează direct asupra mușchilor și organelor interne, pentru a iniția unele din modificările fiziologice. Acesta acționează direct prin stimularea descărcării de adrenalină.  

Emoțiile pozitive produc un număr redus de modificări, pentru că tendințele de gândire și acțiune asociate sunt generale. În loc să producă starea de activare crescută care susține acțiunea, emoțiile pozitive sunt potrivite pentru a ajuta oamenii să își revină din orice activare prelungită, care apare după o emoție negativă. Acest efect este numit efectul de contracarare al emoțiilor pozitive.  

În cadrul unui experiment, participanții au fost rugați să pregătească un discurs pe tema „de ce sunteți un prieten bun”, fiind anunțați că discursul va fi înregistrat și evaluat de colegii săi. În timpul scrierii discursului, a apărut o stare de anxietate, care s-a prelungit și după ce participantul a fost anunțat că nu mai este nevoie să țină discursul. Apoi, participanții au un urmărit un video care declanșa fie bucurie sau satisfacție, fie tristețe. Cei care s-au orientat spre emoții pozitive, au revenit la nivelul inițial al activității cardiovasculare mai repede decât cei care s-au orientat spre tristețe.  

Intensitatea emoțiilor 

Percepția viscerală se referă la percepția propriei stări de activare. Pentru a vedea dacă această percepție este parte din trăirea emoțională, se pot utiliza studii asupra persoanelor leziuni la nivelul măduvei spinării, deoarece acestea leziuni reduc activarea vegetativă la trăirea emoțiilor.  

În cadrul unui studiu, un grup de veterani care suferiseră leziuni la nivelul măduvei spinării au fost împărțiți în cinci subgrupuri în funcție de localizarea localizarea leziunii. Cele cinci subgrupuri reprezentau un continuum al percepției viscerale – cu cât leziunea se afla mai sus pe măduvă, cu atât feedback-ul de la sistemul nervos vegetativ către creier este mai mic.  

Participanții au fost intervievați pentru a stabili cum s-au simțit în situațiile de frică, furie și excitare sexuală. Fiecare persoană a fost rugată să își amintească un incident care a declanșat o emoție înainte de apariția leziunii și unul asemănător, după apariția leziunii. Cu cât leziunea era localizată mai sus pe măduva spinării, cu atât persoana trăia mai slab emoția.  

Cercetările recente s-au centrat pe persoane fără leziuni, identificând persoane cu performanțe bune în detectarea senzațiilor viscerale și persoane cu performanțe slabe. Dacă percepția viscerală contribuie la intensitatea emoțiilor, atunci persoanele cu performanțe înalte ar trebui să raporteze trăiri mai intense și să prezinte expresii faciale mai pronunțate.  

În cadrul unui astfel de studiu, participanții au urmărit secvențe video care determinau apariția unor trăiri precum amuzamentul, frica sau furia. Persoanele care detectau cu ușurință modificările frecvenței cardiace au descris trăiri mai intense pentru fiecare emoție. O altă cercetare a arătat că persoanele cu performanțe înalte au avut expresii faciale mai pronunțare când au fost confruntate cu imagini care declanșau o trăire emoțională.  

Diferențierea emoțiilor 

William James a propus ipoteza că percepția modificărilor corporale este trăirea subiectivă a emoțiilor.  Carl lange a ajuns la o concluzie similară aproximativ în același timp. Astfel, a rezultat teoria James-Lange. Conform acestei teorii, deoarece percepția activării vegetative constituie trăirea subiectivă a emoției și deoarece emoțiile sun trăite diferit, trebuie să existe un pattern distinct de activitate vegetativă pentru fiecare emoție. Astfel, activarea sistemului vegetativ diferențiază emoțiile.  

Walter Cannon a oferit trei critici majore ale acestei perspective. În primul rând, deoarece organele interne sunt structuri relativ insensibile și nu au multe terminații nervoase, modificările interne se produc prea lent pentru a fi sursa emoțiilor. În al doilea rând, inducerea artificială a modificărilor asociate cu o emoție nu rezultă în trăirea emoției. În al treilea rând, pattern-ul de activare mi pare să difere de la o emoție la alta.  

Totuși, Levenson, Ekman și Friezen au adus dovezi că există pattern-uri vegetative distincte pentru emoții diferite. Participanții au exprimat șase emoții – surpriză, dezgust, tristețe, frică, furie și fericire, urmând instrucțiuni despre contractarea mușchilor faciali. În timp ce participanții mențineau expresia pentru 10 minute, cercetătorii măsurau aspectele fiziologice relevante. Mai mulți indicatori au arătat diferențe între emoții. Ritmul cardiac era mai mare pentru emoțiile negative. Emoțiile negative – furia, frica, tristețea puteau fi parțial diferențiale prin temperatura pielii.  

Alte cercetări arată că aceste pattern-uri distincte de activare pot fi universale. Persoanele din cultura Minangkabau din Sumatra de vest au prezentat expresii faciale diferite pentru emoții diferite. Deși magnitudinea modificărilor fiziologice era mai mică decât la populația americană, pattern-urile erau aceleași.  

Emoții și expresii faciale 

Comunicarea emoțiilor prin intermediul expresiilor faciale 

Anumite expresii faciale par să aibă un înțeles universal, indiferent de cultura în care crește persoana. Atunci când persoane din cinci țări au văzut fotografii tipice pentru fericire, furie, dezgust, tristețe, frică și surpriză, au avut puține dificultăți în identificarea emoțiilor exprimate de fiecare expresie. Chiar și populațiile Fore și Dani, care nu au intrat în contact cu o cultură occidentală, nu au avut probleme în a recunoaște emoțiile exprimate de persoane din occident. Mai mult, studenții americani nu au avut dificultăți în a identifica emoțiile exprimate de cei din populația Fore și Dani.  

Conform lui Darwin multe din modurile în care ne exprimăm emoțiile sunt pattern-uri moștenite, care au avut inițial o anumită valoare în supraviețuire. De exemplu, expresia dezgustului se bazează pe încercarea organismului de a elimina un lucru neplăcut, poate chiar otrăvitor.  

Anumite studii ne arată că expresiile faciale ale unei persoane schimbă comportamentul alteia. Dovezile pentru a susține această idee rezultă din studiile asupra interacțiunilor mamă – bebeluș. Într-un studiu, bebelușii care începuseră să meargă de-a bușilea erau așezați pe un aparat numit colină vizuală.  

Când bebelușii s-au apropiat de marginea colinei, se uitau spre mamă. Într-o situație, mamele au fost învățate să exprime teamă, iar în altă situație, fericire. Bebelușii mamelor care au exprimat frică nu au trecut în partea adâncă, iar bebelușii mamelor care au zâmbit, au traversat.  

Unele aspecte ale emoțiilor sunt învățate. De exemplu, regulile de exprimare a emoțiilor variază de la o cultură la alta, specificând tipul de emoții pe care oamenii trebuie să le exprime în anumite situații. O cercetare cu participanți din Japonia și SUA a pus în evidență asemănări culturale de mimică și gestică, dar și diferențe. Participanții au urmărit un film dezgustător singuri sau în prezența unei figuri autoritare. Deși expresiile faciale erau aproape identice când participanții erau singuri, în prezența autorității, cei japonezi și-au mascat dezgustul cu un zâmbet  

Ipoteza feedback-ului facial 

Conform ipotezei feedback-ului facial, așa cum primim feedback despre activarea vegetativă, primim feedback și de la expresiile faciale. Acest feedback poate produce sau intensifica o emoție.  

Într-un studiu, participanții au evaluat desene, arătând cât de comice le consideră, în timp ce țineau un stilou între dinți sau între buze. Ținerea stiloului între dinți forțează fața să zâmbească, în timp ce ținerea sa între buze împiedică apariția zâmbetului. Participanții care au ținut stiloul între dinți au evaluat desenele ca fiind mai amuzante.  

Alte experimente indică faptul că expresiile faciale pot avea un efect indirect asupra emoțiilor trăite, prim amplificarea activării vegetative. În cadrul experimentului prezentat anterior, s-a arătat că producerea unor expresii emoționale a rezultat în modificări ale ritmului cardiac și ale temperaturii pielii.  

Reacția la emoții – reglarea emoțiilor 

Reglarea emoțiilor, sau reacțiile oamenilor la propriile emoții este o altă componentă a emoțiilor, deoarece oamenii au aproape constant reacții la emoțiile lor, în funcție de ce ar dori să exprime și când. Uneori, oamenii au ca scop menținerea sau intensificarea emoției, fie ea negativă sau pozitivă. În alte momente, oamenii își propun să minimalizeze sau să elimine o emoție.   

O parte considerabilă din procesul de socializare a copiilor ține de învățarea unor modalități și a unor momente de exprimare a emoțiilor. Părinții își învață copiii atât direct, cât și prin exemplu personal, când anumite emoții sunt adecvate. Studiile arată că succesul copiilor în dezvoltarea reglării emoționale este un predictor general al succesului lor în societate. De exemplu, abilitatea de a controla exprimarea emoțiilor negative corelează negativ cu riscul de a dezvolta probleme de comportament.  

O cercetare recentă a clasificat diferitele strategii pe care le folosesc oamenii în strategii cognitive sau comportamentale și diversiuni sau tactici de angajare în alte activități. Aceste tactici nu sunt mereu alese deliberat, o dată cu folosirea repetată devenind reacții automatizate. Astfel, diversiunile cognitive pot fi evitarea gândurilor despre problemă sau ocuparea gândirii cu ceva plăcut. Diversiunile comportamentale pot fi evitarea situației problematice sau angajarea într-o activitate plăcută. Strategiile cognitive de angajare pot fi reevaluarea sau căutarea unei soluții. Strategiile comportamentale de angajare pot fi exprimarea sentimentelor, căutarea sprijinului sau aplicarea soluției identificate cognitiv.  

Reacțiile oamenilor la emoțiilor lor pot influența celelalte componente ale emoțiilor, fie direct, fie indirect. Această influența subliniază și faptul că emoția este un proces care se desfășoară și se modifică în timp. De exemplu, dacă ajungeți primul la locul unui accident și observați să piciorul persoanei accidentate este rupt, s-ar putea ca prima reacție să fie de dezgust. Dar apoi, reevaluând situația, s-ar putea să apară compasiunea față de persoana rănită.  

Cercetările recente arată că eforturile făcute pentru a suprima expresiile faciale au un cost ridicat la nivelul funcționării cognitive. Într-o cercetare, participanții au văzut imagini cu răni foarte grave și dezgustătoare, alături de numele, ocupația și tipul de accident pentru fiecare.  

Unui grup de participanți li s-a spus să încerce să își controleze expresiile faciale pentru a părea neutru. Altui grup i s-a spus să privească imaginile ca și cum ar fi medici, într-un mod cât mai obiectiv.  

La aceste două grupuri s-a adăugat un grup de control. Cei care și-au inhibat exprimarea emoțiilor și-au amintit semnificativ mai puține din informațiile prezentate despre pacienți, comparativ cu grupul e control. În schimb, grupul care a reevaluat situația nu a prezentat deficite mnezice.  

Alte cercetări au arătat că, cel puțin pe termen scurt, tehnicile de distragere a atenției sunt strategii mai eficiente decât tehnicile ruminative, precum rememorarea cauzelor și a consecințelor. Ruminarea tinde să amplifice emoțiile negative, în timp ce distragerea atenției le reduce. Din cauza efectelor emoțiilor asupra evaluărilor și judecăților, eforturile de rezolvare a problemelor tind să aibă mai mult succes după ce emoțiile negative sunt reduse.  

Emoțiile, genul și cultura 

Diferențele interindividuale la nivelul emoțiilor pot reflecta fie diferențe de personalitate, fie diferențe în procesul de socializate. Putem distinge diferențe inițiale și diferențele finale. Diferențele inițiale sunt cele care încep cu sau precedă procesul de evaluare. În schimb, diferențele finale se referă la cele legate de reacțiile la emoții.  

Diferențe între genuri 

Oamenii, atât bărbații, cât și femeile, au opinii foarte diferite despre felul în care diferă emoțiile în funcție de gen. Conform stereotipului feminin, femeile sunt genul mai emotiv care trăiesc și exprimă emoțiile mai des, cu excepția furiei și mândriei. Furia și mândria sunt printre puținele emoții despre care se consideră că sunt trăite și exprimate mai des de către bărbați.  

Cercetările arată că diferențele în modul de exprimare a emoțiilor sunt mai mari decât diferențele în trăirile subiective. Atunci când apar diferențe la nivelul trăirilor subiective, acestea pot fi explicate prin intermediul rolurilor stereotipe de gen. De exemplu, un studiu a arătat că acceptarea stereotipurilor de gen este asociată cu declararea unor trăiri intense de către femei și declararea unor emoții slabe ca intensitate de către bărbați.  

Mai mult, cercetările au arătat că stereotipurile afectează descrierea emoțiilor când sunt realizate la nivel global, prin întrebări precum „cât de des vă simțiți trist”. Aceste diferențe dispar dacă întrebarea devine specifică, precum „cât de trist vă simţiţi acum”. 

O altă cercetare a demonstrat că diferenţele dintre genuri la nivelul exprimării emoţiilor sunt legate de diferenţe între genuri din punct de vedere al obiectivelor. Femeile îşi exprimă mai direct tristeţea şi frica, fiind înclinate în reglarea emoţiilor pentru a-și proteja relațiile. În schimb, bărbații își exprimă mai ușor furia și sunt mai înclinați în reglarea emoțiilor pentru a-și  menține sau demonstra puterea.  

Legătura dintre gen și putere i-a determinat pe unii psihologi să sugereze ierarhia genurilor este responsabilă pentru diferențele emoționale. Astfel, femeile, având un statut inferior, exprimă emoții lipsite de putere, precum tristețea, frica sau anxietatea. Bărbații, având un statut superior exprimă emoții care denotă puterea, precum furia, mândria sau disprețul.  

Într-o cercetare recentă cu privire la furie și gen, s-a arătat că femeile trăiesc furia în aceeași proporție ca bărbații. Totuși, bărbații par mai furioși decât femeile pentru că ei își exprimă furia în moduri tipice –  agresivitate verbală și fizică. Femeile își exprimă furia prin lacrimi, ceea ce rezultă în confundarea cu tristețea. De asemenea, ele afirmă că sunt mai puțin combative în modul în care își exprimă furia.  

Într-un studiu recent, participanții vedeau imagini cu fețe care exprimau o emoție ambiguă, un amestec între tristețe și furie. Când această emoție apărea la bărbați, de cele mai multe ori era considerată furie. În schimb, când apărea la femei, era considerată tristețe.  

Diferențe culturale 

Studiile cu privire la diferențele culturale legate de emoții s-au centrat pe colectivism și individualism. Colectivismul se referă la culturile care subliniază legătura fundamentală și interdependența dintre oameni. Individualismul se referă la culturile care subliniază separarea fundamentală și independența persoanelor.  

În contexte colectiviste, sentimentul de identitate al persoanei este înrădăcinat în relații, fiind afectate obiectivele personale, care se orientează spre dorința de potrivire și armonie interpersonală. În contextele individualiste, sentimentul de identitate al persoanei este considerat ca separat de cei apropiați. Astfel, obiectivele personale reflectă dorința de a fi independent și unic.  

Dacă oamenii sunt diferiți din punct de vedere al obiectivelor personale, ei vor fi diferiți și din punctul de vedere al interpretării situației curente, chiar și atunci când circumstanțele sunt asemănătoare.  

Într-o cercetare, italienii au fost aleși ca reprezentanți ai colectivismului și canadienii ca reprezentanți ai individualismului. În contextul unei întâlniri planificate, când planul nu a funcționat, italienii au suferit mai mult, în timp ce canadienii au fost furioși. Suferința reflectă colectivismul deoarece  eroarea este privită drept o pierdere comună. Furia reflectă individualismul pentru că eroarea este privită ca un lucru căruia eul trebuie să îi facă față singur.  

De asemenea, cercetătorii au descoperit că circumstanțele care duc la apariția unei stări de bine variază în funcție de cultură. În Japonia, o cultură colectivistă, starea de bine însoțește cel mai des angajarea interpersonală. În schimb, în SUA, o cultură individualistă, starea de bine însoțește dezangajarea interpersonală, precum sentimentul de superioritate.  

La nivelul diferențelor finale, exprimarea mândriei este mai ușor acceptată în culturile individualiste decât la cele colectiviste.  

Cercetări recente sugerează că părerile fundamentale ale oamenilor despre emoții pot fi diferite. De exemplu, în culturile individualiste se consideră că emoțiile reflectă lumea interioară a unui individ, aparținând unei persoane. În schimb, în culturile colectiviste se consideră că emoțiile reflectă realitatea obiectivă și aparțin relațiilor.  

Agresivitatea 

Tendința de acțiune asociată cu furia este atacul. Agresiunea este un comportament care are ca intenție lezarea altor persoane sau distrugerea proprietății.  

Agresivitatea ca pulsiune 

Conform teoriei li Freud, majoritatea acțiunilor noastre sunt determinate de instincte, mai ales de cel sexual. Când exprimarea acestora este oprită, apare o pulsiune agresivă. Această ipoteză a fost extins, propunându-se că ori de câte ori efortul unei persoane de a atinge un obiectiv este blocat, apare o pulsiune agresivă care motivează comportamentul spre lezarea obstacolului. Astfel, frustrarea este cauza agresivității și agresivitatea are proprietățile unei pulsiuni bazale – o formă de energie care persistă până obiectivul este satisfăcut, fiind o reacție înnăscută.  

Dacă agresivitatea este o pulsiune bazală, ar trebui întâlnită și la animale. La începutul anilor `60, studiile etologice sugerau existența unor diferențe majore între oameni și alte specii – animalele au mecanisme de control al agresivității, iar oamenii nu. Dar cercetările ulterioare au sugerat că animalele pot fi la fel de agresive ca oamenii. Incidența crimelor, a violurilor sau a infanticidului la animale este mai mare decât se credea.  

Descoperirile despre baza biologică a agresivității la animale aduc dovezi în sprijinul existenței unei pulsiuni agresive cel puțin la unele specii. Cercetările arată că o stimulare electrică slabă a unei anumite regiuni din hipotalamus produce la animale un comportament agresiv. Stimularea unei arii diferite a hipotalamusului produce un comportament total diferit – în loc de comportamente de furie, pisica ucide un șoarece calm, cu sânge rece.  

Tehnici similare au rezultat în comportamente agresive la șobolani, stimularea pare să declanșeze o reacție de a ucide înnăscută. Mai mult, dacă este injectat un neurotransmițător care blochează activarea acelei regiuni, comportamentul este temporar liniștit.  

La unele mamifere, aceste comportamente instincte sunt controlate de cortex, deci sunt influențate de experiență. Simienii, o specie de maimuțe ce trăiesc în grupuri, stabilesc o ierarhie a dominanței. Astfel, unul sau doi masculi pot deveni lideri, și restul de află pe diferite nivele ierarhice. Când hipotalamusul unei maimuțe dominante este stimulat electric, atacă subordonații masculi, dar nu și femelele. Când aceeași regiune este stimulată șa un subordonat, acesta are un comportament submisiv.  

Astfel, comportamentul nu este declanșat automat de stimularea hipotalamusului, ci și de mediul înconjurător. Activarea mecanismelor este controlată de cortexul prefrontal, implicat în reglarea emoțională. Mai mult, dovezi recente sugerează că anumite aspecte ale cortexului prefrontal sunt disfuncționale la persoanele cu izbucniri violente impulsive.  

Agresivitatea ca reacție învățată 

Teoria învățării sociale urmărește pattern-urile de comportament dezvoltate de oameni ca reacție la evenimentele din mediul lor înconjurător. Unele comportamente sociale pot fi recompensate, iar altele nu. Prin intermediul întăririi diferențiate oamenii selectează pattern-uri comportamentale de succes.  

Teoria învățării sociale diferă de behaviorism prin sublinierea proceselor cognitive și a rolului învățării indirecte (observația). Această teorie subliniază rolul modelelor în transmiterea comportamentelor specifice și a reacțiilor emoționale.  

Conform acestei teorii, agresivitatea poate fi învățată prin observare sau imitație. În plus, cu cât este întărită mai des, cu atât probabilitatea de apariție crește. O persoană frustrată trăiește o emoție neplăcută. Reacția pe care această emoție o declanșează este diferită în funcție de tipurile de răspunsuri pe care persoana a învățat să le folosească în situații frustrante. Reacția aleasă va fi cea care a dus la modul cel mai eficient de descărcare a frustrării în trecut.  

Teoria învățării presupune că agresivitatea este numai una din multitudinea de trăiri aversive ale frustrării și că agresivitatea este o reacție care nu are proprietăți de pulsiune, fiind influențată de consecințele anticipate ale comportamentului.  

Un studiu important în cadrul învățării sociale arată că acei copii care au observat un adult care manifesta diferite forme de agresiune față de o păpușă, au imitat multe din acele acțiuni, chiar și pe cele neobișnuite. Experimentul a fost extins pentru a include două versiuni filmate ale unor modele agresive – un adult sau un personaj din desene manifestând agresivitate. Rezultatele au arătat că acei copii care au urmărit oricare dintre cele două filme au imitat comportamentul,  

O altă dovadă a teoriei învățării sociale este sensibilitatea la posibilitatea întăririi. Un copil prezintă o probabilitate mult mai mare să exprime un comportament agresiv dacă modelul a fost recompensat. În cadrul unei cercetări, un grup e copiii a fost observat pentru 10 săptămâni, înregistrând comportamentele agresive și consecințele lor. Pentru copiii cu cel mai înalt nivel de agresivitate, cea mai frecventă reacție a fost întărirea pozitivă. Pentru copiii care manifestau cel mai redus nivel de agresivitate, pedeapsa era reacția cea mai frecventă. Copii care inițial nu erau agresivi, dar reușeau să oprească atacurile celor agresivi prin contra-agresiuni, au început să inițieze atacuri pe cont propriu.  

Exprimarea agresivității și catharsis-ul 

Cercetările care încearcă să facă diferența între agresivitate ca pulsiune și agresivitate ca răspuns învățat s-au centrat pe catharsis, sau eliberarea de o emoție prin trăirea ei intensă. Dacă agresivitatea este o pulsiune, ar trebui să aibă un efect cathartic. Pe de altă parte, dacă agresivitatea este un răspuns învățat, exprimarea sa poate duce la o creștere a frecvenței dacă este întărită. Dovezile disponibile până în acest moment sprijină perspectiva agresivității ca reacție învățată.  

Numeroase studii au investigat măsura în care exprimarea parțială a agresivității rezultă în scăderea sa. Cercetările pe copii arată faptul că participarea la activități agresive fie mărește frecvența comportamentului, fie o menține constantă. Aceleași rezultate au apărut și în cazul adulților.  

Totuși, există circumstanțe în care exprimarea agresivității poate reduce incidența ei. De exemplu, comportamentul agresiv poate duce la un sentiment de anxietate, care să inhibe manifestarea ulterioară a acestuia. Dar în aceste cazuri efectul comportamentului poate fi explicat prin consecințele sale, fără a reduce pulsiunea agresivă. Exprimarea sentimentelor de ostilitate poate face persoana să se simtă mai bine. Dar acest efect poate fi explicat și prin faptul că persoana simte că are un control mai mare, nu prin reducerea pulsiunii.  

Mai multe cercetări experimentale au controlat obiceiurile copiilor de a urmări programe televizate. Într-un studiu, un grup de copii a urmărit desene animate cu scene de violență pentru un interval de timp. Un alt grup a urmărit desene fără scene de violență. Copiii care urmăreau desene agresive au prezentat o creștere a agresivității în interacțiunile cu colegii. La cei care au urmărit desene lipsite de violență nu au apărut schimbări comportamentale.  

Majoritatea studiilor sunt corelaționale. Astfel, este posibil ca elevii agresivi să prefere programele televizate cu scene de violență. O cercetare a trasat obiceiurile copiilor de a urmări programe televizate pe o perioadă de 10 ani, adunând date despre emisiunile pe care le urmăresc și agresivitatea fiecărui copil. S-a dovedit că băieții care preferau programe violente erau mai agresivi comparativ cu cei care preferau programele cu un grad scăzut de violență.  

În plus, expunerea la programe violente la vârsta de 9 ani corelează cu agresivitatea băieților la 19 ani. Mai mult, corelația rămâne semnificativă și când se controlează gradul de agresivitate din copilărie, reducând posibilitatea ca nivelul inițial de agresivitate să determine atât preferințele pentru programele televizate, cât și agresivitatea la vârsta adultă. Rezultatele nu au arătat existența unei relații pentru fete. 

Printre cauzele agresivității se numără pierderea stimei de sine sau percepția că a fost tratat incorect. De asemenea, există mai multe probleme sociale care sunt implicate în instigarea la agresivitate. Sărăcia, suprapopularea, acțiunile autorităților și valorile culturale sunt numai câteva.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.