Inteligența

Inteligența este văzută ca fiind capacitatea de a învăța din experiență, gândirea termenilor abstracți și tratarea efectivă a diferitelor circumstanțe din mediu.

Evaluarea capacităților intelectuale

În măsurarea inteligenței sunt urmărite fidelitatea și validitatea testelor. Dacă testul sau metoda de evaluare are o bună fidelitate, el va produce rezultate consistente și reproductibile. Dacă un test a produs rezultate diferite atunci când a fost utilizat cu diferite ocazii sau scorate de diferite persoane, înseamnă că nu este fidel. Fidelitatea este evaluată, în general, prin corelarea a două grupuri de scoruri. De exemplu, în fidelitatea test-retest, scorurile din prima testare trebuie să coreleze foarte bine cu cele din a doua testare.

În practică nu se dorește utilizarea aceluiași test, de două ori, cu același grup de persoane, ci se folosesc forme paralele. Fidelitatea formei alternative presupune ca rezultatele la cele două forme să coreleze semnificativ.

O altă formă de fidelitatea este consistența internă. Aceasta se referă la gradul în care întrebările sau frazele separate dintr-un test măsoară același lucru. Aceasta poate fi evaluată prin corelarea scorurilor obținute de un grup de indivizi pentru fiecare item cu scorul total. Itemii care nu corelează cu scorul total sunt eliminați. Pe măsură ce numărul de itemi cu fidelitate ridicată crește, crește și fidelitatea testului.

Un ultim tip de fidelitate este cea inter-evaluator. Aceasta este utilizată când scorarea este subiectivă, și se corelează scorurile date de doi evaluatori. Dacă asocierea este ridicată, atunci afirmăm că testul are o fidelitate inter-evaluator ridicată.

Un test de capacitate intelectuală bine construit și scorat cu obiectivitate, trebuie să aibă un coeficient de .90. Pentru aprecierile subiective, coeficienții de .70 pot fi satisfăcători.

Validitatea se referă la faptul că testul măsoară ceea ce își propune să măsoare. În unele situații, validitatea unui test poate fi testată prin corelarea punctajului testului cu un criteriu extern. Aceasta poartă denumirea de validitate de criteriu, sau validitate empirică. Un exemplu de validitate de criteriu este corelația strânsă între scorurile la bacalaureat și notele din primul an de facultate.

Prima încercare de a dezvolta teste de inteligență a fost făcută de Francis Galton. Acesta considera că inteligența este o chestiune de abilități senzoriale și perceptive excepționale, care trec de la o generație la alta. Acesta aplica măsurători precum dimensiunea capului, timpul de reacție, acuitatea vizuală, pragul auditiv sau memoria formelor vizuale. Însă, acesta a observat că oamenii de știință străluciți nu pot fi diferențiați de oameni obișnuiți.

Primele teste asemănătoare celor moderne au fost dezvoltate de Alfred Binet. Guvernul francez i-a cerut acestuia să creeze un test care să diferențieze între copiii cu un nivel intelectual care le permitea să facă față cerințelor școlare și cei cu un nivel intelectual scăzut. Binet a presupun că inteligența poate fi măsurată pe baza raționamentelor și rezolvării de probleme, nu pe baza abilităților perceptive sau motrice.

În cadrul testelor, copiii cu o abilitate mai scăzută se comportau asemeni unui copil normal, dar cu o vârstă mai mică. În același timp, un copil deștept avea abilitățile mentale ale unui copil cu o vârstă mai mare. Cu cât copilul era poziționat mai sus pe scală în funcție de corectitudinea răspunsurilor, cu atât vârsta sa mentală era mai înaintată.

Elementele de test realizate de Binet au fost adoptate de Lewis Terman. Acesta a standardizat administrarea testului și a dezvoltat norme în funcție de vârstă, rezultând scala Stanford-Binet. Terman a reținut conceptul de vârstă mentală, fiecare item fiind gradat în funcție de vârstă, la nivelul la care majoritatea participanților l-au rezolvat. Apoi Terman a adoptat coeficientul de inteligență, care este exprimat ca raportul dintre vârsta mentală și cea cronologică, înmulțit cu 100.

Cea mai recentă revizuire a testului Stanford-Binet folosește scoruri standard pentru vârste, în loc de IQ. Testul este grupat în patru zone mari – raționament verbal, raționament abstract sau vizual, raționament cantitativ și memoria de scurtă durată.

David Wechsler a realizat un nou test pentru că a considerat că testul Stanford-Binet depinde prea mult de aptitudinile lingvistice. Scala de inteligență Wechsler pentru adulți este formată din două secțiuni, o scală verbală și una de performanță. Mai târziu, acesta a dezvoltat și un test pentru copii.

Scalele Stanford-Binet și Wechsler sunt teste individuale, adică pot fi administrate unei singure persoane de un experimentator calificat.

Unii psihologi văd inteligența ca pe capacitatea generală de înțelegere și raționare, care se manifestă în diferite moduri. Alții se întreabă dacă există inteligența generală, sau un număr de aptitudini mentale relativ independente unele de celelalte.

O metodă de a obține informații mai precise despre tipul de aptitudini care determină performanța la teste este analiza factorială. Aceasta este o tehnică statistică ce examinează inter-corelațiile între o serie de teste și, le grupează pe acelea care prezintă cel mai înalt coeficient de corelație. Astfel, ajunge la un număr mai redus de itemi, de dimesiuni independente, numite factori.

Inițiatorul analizei factoriale este Charles Spearman, care a propus teoria că indivizii posedă un factor general de inteligență în diferite proporții și factori speciali, specifici pentru aptitudinile sau testele particulare. De exemplu, performanța la matematică ar fi o funcție a inteligenței generale și aptitudinii matematice.

Thurstone a sugerat că inteligența poate fi separată într-o serie de aptitudini primare prin folosirea analizei factoriale. Acesta a identificat șapte factori, și a construit un test numit „Test de aptitudini mentale primare”. Dorința acestuia de a descoperi elementele de bază ale inteligenței prin analiza factorială nu a fost complet realizată deoarece aptitudinile primare descoperite de el nu sunt complet independente, inter-corelațiile semnificative dintre ele susținând conceptul unui factor general de inteligență care stă la baza aptitudinilor specifice. Mai mult, numărul de aptitudini de bază identificate depinde de natura itemilor testului. Alți cercetători au folosit itemi diferiți și metode alternative de analiză, identificând între 20 și 150 de factori.

Testele de inteligență sunt percepute ca favorizând americanii europeni din clasa de mijloc și din cea înstărită. Aceștia pot rezolva mai ușor testele de inteligență, fiind mai familiarizați cu tipul de raționamente evaluate în testele de inteligență iar cei care construiesc testele sunt adesea la același nivel. Un test corect din punct de vedere cultural ar trebui să includă itemi care pot fi aplicați tuturor grupurilor indiferent de cultură.

Teoriile contemporane ale inteligenței

Gardner a creat teoria inteligențelor multiple, concluzionând că nu există o singură capacitate mentală generală, ci o varietate de inteligențe care lucrează în combinație. Acesta consideră ca inteligența este un potențial ce ne ajută să ne îndeplinim rolurile. Astfel, Gardner propune șapte tipuri de inteligențe, care nu depind una de cealaltă, fiecare funcționând în creier ca un sistem separat, după reguli proprii.

Tipurile de inteligență postulate de Gardner sunt inteligența lingvistică, muzicală, logico-matematică, spațială, corporal kinestetică, intra-personală și interpersonală. Inteligența lingvistică se referă la capacitatea de a vorbi, împreună cu mecanismele dedicate fonologiei, sintaxa, semantica și pragmatica limbajului. Inteligența muzicală se referă la aptitudinea de a crea, comunica și înțelege sensul sunetelor, înălțimii, ritmului și timbrului. Inteligența logico-matematică este aptitudinea de a folosi și evalua relațiile în absența acțiunii sau a obiectelor, angajarea în gândirea abstractă. Inteligența spațială cuprinde aptitudinea de a percepe informații vizuale sau spațiale, de a le modifica și de a recrea imagini vizuale fără referire la stimulul inițial. Include și capacitatea de a crea imagini 3D și de a le deplasa și roti. Inteligența corporal-kinstetică este aptitudinea de a folosi o parte sau întreg corpul pentru a rezolva probleme sau de a adapta produse, precum controlul asupra motoarelor de acțiune rafinate. Inteligența interpersonală se referă la abilitatea de a recunoaște și a face distincție între sentimentele, credințele și intențiile celorlalți, în timp ce cea intra-personală se referă la distincția între propriile sentimente, credințe și motivații.

Fiecare individ este caracterizat de o combinație unică de inteligențe relativ mai mult sau mai putin dezvoltate. Fiecare tip de inteligență este analizat din numeroase puncte de vedere, precum operațiile cognitive implicate, aspectul extern al persoanelor care o posedă la un nivel înalt, manifestări în diferite culturi și posibile cursuri evolutive.

O critică adusă teoriei lui Gardner este că niveluri ridicate ale oricăror dintre inteligențe corelează cu niveluri ridicate în alte dimensiuni, deci nicio capacitate intelectuală specifică nu este în întregime distinctă.

Psihologul Mike Anderson arată și că inteligențele multiple nu sunt corect definite, uneori referindu-se la comportamente, alteori la procese cognitive sau structuri ale creierului. Acesta încearcă să dezvolte o nouă teorie a inteligenței, susținând că diferențele individuale de inteligență rezultă din diferențele induse de mecanismul de procesare de bază, ce implementează gândirea. Indivizii diferă astfel în viteza de procesare a informației.

Anderson a observat că unele mecanisme cognitive nu prezintă diferențe individuale. De exemplu, persoanele cu sindromul Down nu pot aduna 2 cu 2, dar pot recunoaște că ceilalți au credințe și să acționeze conform acestora. Mecanismele care conduc aceste capacități sunt modulare, iar fiecare modul acționează independent, efectuând operații complexe. Maturizarea acestor module explică creșterea aptitudinilor cognitive în cursul dezvoltării. De exemplu, maturizarea unui modul atribuit limbajului explică dezvoltarea aptitudinii de a vorbi în fraze întregi.

Pe lângă aceste module, Anderson consideră că există și două aptitudini specifice. Una se referă la gândirea propozițională, iar cealaltă la funcționarea vizuală și spațială. Spre deosebire de module, care execută funcții foarte concrete, fiecare dintre procesorii specifici se ocupă de o gamă largă de probleme și sunt afectați de mecanismul de procesare de bază.

Teoria lui Anderson propune două rute ale cunoașterii. Prima rută implică folosirea mecanismului de procesare de bază, care funcționează prin procesorii specifici, iar a doua implică utilizarea modulelor pentru dobândirea cunoștințelor.

Daniel Goleman a popularizat termenul de inteligență emoțională, considerând că înțelegerea și controlul emoțiilor sunt elemente cheie pentru sănătate și succes în viață.

Există patru componente ale inteligenței emoționale. Prima este percepția și exprimarea exactă a emoțiilor. De exemplu, atunci când este posibilă perceperea emoțiilor celorlalți, se pot anticipa comportamentele lor. De asemenea, această abilitate ajută indivizii să empatizeze cu cei din jur. Reacțiile proprii pot fi modificate în funcție de persoane, făcându-i pe ceilalți să se simtă înțeleși. Perceperea și exprimarea propriilor emoții este la fel de importantă.

A doua componentă a inteligenței emoționale este capacitatea de a accesa și genera emoții pentru rezolvarea problemelor. De exemplu, pentru a lua o decizie în alegerea carierei ne gândim la emoții viitoare, legate de o activitate profesională.

A treia componentă este înțelegerea emoțiilor și a semnificațiilor emoționale. Lipsa acestei componente poate duce la atribuiri greșite. De exemplu, un student care, după ce o săptămână a dormit foarte puțin pentru a își termina proiectele, se simte trist și iritabil și ar putea atribui această stare alegerii unei cariere greșite, nu lipsei acute de somn.

Ultima componentă este înțelegerea emoțiilor. Aceasta include capacitatea de gestionare și reglare a emoțiilor. De exemplu, în cazul furiei, modul în care aceasta este canalizată este esențial pentru succesul relațiilor personale și pentru propria stare de sănătate. Oamenii care își exprimă prea ușor furia își pot pierde prietenii, în timp ce cei care o suprimă pot fi exploatați de ceilalți.

O altă teorie a inteligenței este teoria lui Sternberg, care se referă la experiență și context ca fiind mecanismele de bază ale procesării informației. Teoria are trei părți, cea componențială, care se ocupă de procesele de gândire, cea experiențială, care tratează efectele experienței asupra inteligenței și cea contextuală, care analizează efectele mediului și culturii individului.

Teoria lui Sternberg postulează existența a trei componente ale gândirii – meta-componentele, componentele de performanță și componentele de dobândire a cunoașterii. Meta-componentele sunt folosite pentru a planifica, controla, monitoriza și evalua procesarea în timpul rezolvării problemelor. Acestea sunt numite aptitudini analitice. Componentele de performanță realizează strategiile de rezolvare a problemelor. Acestea sunt numite aptitudini creative. Componentele de dobândire a cunoașterii codifică, combină și compară informațiile în timpul rezolvării de probleme. Acestea se numesc aptitudini practice. De exemplu, când citim o carte și decidem ce să rețineți din informația prezentată, folosim aptitudinile practice.

Aceste componente sunt interconectate, fiecare intervenind în timpul procesului de rezolvare a problemelor. Niciunul nu poate opera independent. Diferențele individuale în rezolvarea unei sarcini de analogie sunt datorate în procesele de codificare și comparare. Indivizii care obțin scoruri ridicate în rezolvarea problemelor de analogie petrec mai mult timp pentru codificare și realizează reprezentări mentale mai precise. În timpul etapei de comparare, cei cu performanțe ridicate sunt mai rapizi, dar toți sunt la fel de preciși.

Componenta experiențială este necesară pentru a explica rolul experienței în performanța inteligenței. Experiența individului cu o sarcină sau problemă se înscrie pe un continuum de la total nou la complet automat. O persoană care nu a mai operat cu un concept, va avea mai multe dificultăți decât cineva care are deja experiență cu el.

Componenta contextuală se ocupă de activitatea cognitivă necesară pentru adaptarea în anumite contexte de mediu. Individul caută mai întâi moduri de adaptare integrate în mediu. Dacă nu este posibil să se adapteze, acesta încearcă să selecteze un mediu diferit sau să modeleze mediul existent pentru a se încadra mai bine în el.

O altă teorie asupra inteligenței este teoria bio-ecologică a lui Ceci. Aceasta propune ideea că există multiple potențiale cognitive și nu o singură inteligență generală. Aceste aptitudini multiple se bazează pe substratul biologic și impun limite proceselor mentale.

Apariția lor este modelată de provocările și oportunitățile din mediul individului. Prin context Ceci înțelege domenii de cunoaștere, dar și factori precum personalitatea, motivația și educația. Contextele pot fi mentale, sociale sau fizice.

De exemplu, un individ care pare lipsit de abilități, atunci când este imersat într-un mediu interesant și motivant, va demonstra un nivel mai ridicat de performanță. De exemplu, în studiul longitudinal al lui Terman, un IQ mai ridicat este corelat cu un nivel de realizare mai ridicat. Uitându-ne mai atent, observăm că participanții veniți din familii mai înstărite, aveau tendința de a deveni mai realizați decât cei cu venituri mai mici. În plus, cei care au devenit adulți în timpul recesiunii au avut mai puțin succes decât cei care au devenit adulți mai târziu. Astfel, Ceci susținea că dezvoltarea individuală și cea istorică, care formează nișa individuală, sunt determinanți mult mai puternici ai succesului profesional și economic decât IQ-ul.

De asemenea, Ceci contrazice ideea tradițională conform căreia inteligența este legată de capacitatea de a gândi abstract, indiferent de aria subiectului. Aptitudinea de angajare în gândire complexă este legată de cunoașterea dobândită în contexte sau domenii particulare. Inteligența depinde de interacțiunea dintre multiple potențiale cognitive și o bază de cunoștințe bogată și bine organizată.

Genetica și inteligența

Măsura în care inteligența este moștenită genetic reprezintă încă un subiect de dezbatere. Varianța se referă la diferența între anumite scoruri. În general, procentul varianței pentru orice trăsătură pusă în seama diferențelor genetice dintre indivizii unei populații poartă numele de heritabilitate.

Cu cât diferențele individuale între trăsături se datorează mai mult trăsăturilor genetice, cu atât heritabilitatea este mai aproape de 100%.

Studiile genetice se fac pe gemeni monozigoți, pentru a putea păstra constantă variabila gene. În numeroase studii pe gemeni privind heritabilitatea inteligenței, aceasta a fost estimată ca aflându-se între 60-80%.

Însă, o dificultate în interpretarea rezultatelor studiilor asupra lor este aceea că perechile de gemeni pot avea o ofertă de mediu foarte similară, ceea ce poate duce la o mai mare asemănare a personalității lor. Cercetătorii de la Universitatea din Minnesota astfel s-au decis să studieze gemeni care au fost crescuți separat. Gemenii crescuți separat sunt la fel de asemănători unul cu celălalt în privința unei largi serii de aptitudini ca și gemenii crescuți împreună.

Cu privire la heritabilitate sunt câteva aspecte care trebuie clarificate. Heritabilitatea se referă la o populație, nu la indivizi. Heritabilitatea unei trăsături se referă la diferențele dintre indivizii din cadrul populației, nu la procente din trăsătura respectivă la nivelul unui individ. De exemplu, dacă înălțimea are o heritabilitate de 90%, acest lucru înseamnă că diferențele de înălțime observate în cadrul unei populații se datorează diferențelor genetice între acei indivizi.

Heritabilitatea nu este un număr simplu, fix, ci un atribut al unei trăsături, la o anumită populație și într-un anumit moment. Dacă intervine ceva care să schimbe varianța unei trăsături a populației, heritabilitatea trăsăturii se va modifica și ea.

Heritabilitatea nu ne spune nimic despre sursa diferențelor dintre grupuri. Una din dezbaterile cele mai aprinse în societatea americană ține de întrebarea dacă diferențele medii în scorurile testelor de inteligență ale diferitelor grupuri etnice se datorează diferențelor genetice între grupuri. Diferențele în media IQ-urilor a diferitelor populații umane s-ar putea datora în întregime diferențelor de mediu, chiar dacă în cadrul fiecărei populații, toate variațiile se datorează diferențelor genetice.

Heritabilitatea nu indică efectele schimbării de mediu asupra nivelului mediu al unei trăsături. De exemplu, multă vreme s-a susținut că este inutil să se folosească programe de intervenție preșcolară pentru a îi ajuta pe copiii dezavantajați să își consolideze capacitățile intelectuale, pentru că acestea au un nivel ridicat de heritabilitate. Cu toate acestea, între 1948 și 1982, înălțimea tinerilor adulți de sex masculin din Japonia a crescut cu aproximativ 8 cm, în mare parte datorită îmbunătățirii nutriției. În mod asemănător, scorurile la testele IQ au crescut semnificativ în ultimul secol în multe culturi.

Heritabilitatea, este, deci, legată de varianță, nu de nivelurile medii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.