Percepția


Conspect al capitolului ”Percepția” din Introducere în psihologie, de Atkinson și Hilgard

Condiția umană presupune anumite caracteristici. În primul rând, oamenii sunt mobili, adică trebuie să își croiască drum prin mediu, să determine posibile rute de urmat şi obstacole pe care le-ar putea întâlni. În al doilea rând, omul manipulează obiecte, precum volanul unei mașini sau un stilou. În al treilea rând, indivizii iau decizii pe baza unor simboluri, precum cuvintele scrise sau vorbite. În final, persoanele concep și execută planuri complexe pentru a face față unor evenimente neașteptate.

Toate acestea sunt făcute pe baza informației din mediu, mai exact pe baza reprezentării ei bidimensionale. În acest sens, J. J. Gibson a propus o teorie a opticii ecologice. Conform acestei teorii, bogăția optică din lume, precum schimbările de textură induse de distanță, este suficientă pentru a rezolva toate problemele vizuale pe care ni le ridică lumea. Însă această teorie este insuficientă. Oamenii au nevoie de o imagine actualizată continuu, sau de un model al mediului înconjurător, adică o reprezentare a lumii în mintea noastră pe care să o putem folosi pentru percepțiile conștiente, pentru luarea deciziilor și pentru acțiuni.

Pentru menținerea unui astfel de model, sunt necesare două ingrediente – dobândirea de noi informații și un mod de organizare a acestora într-o structură coerentă. În general, fiecare modalitate senzorială are atât un organ de simț care strânge informații brute din mediu, cât și un sistem central în creier, care transformă aceste informații în percepții organizate.

Procesul perceptual cuprinde cinci funcții principale. În primul rând, prin intermediul atenției, se decide ce informații vor fi procesate. În al doilea rând, sistemul trebuie să fie capabil să determine unde se află obiectele de interes. În al treilea rând, sistemul perceptual trebuie să fie capabil să determine ce obiecte se află în mediu. În al patrulea rând, sistemul trebuie să fie capabil să extragă din informațiile primite trăsăturile critice ale unui obiect recunoscut. În final, sistemul perceptual trebuie să păstreze anumite trăsături ale obiectelor. În cele ce urmează, vor fi abordate și dezvoltate toate cele cinci procese.

Atenția

Un atribut central al structurii organelor senzoriale și al unor părți din creier este reprezentat de filtrele care permit analizatorilor să trieze și să selecteze informațiile care intră în sistem. În linii mari, suma acestor filtre este numită atenție.

În cele ce urmează, vom discuta despre atenția selectivă. Pentru a ne îndrepta atenția asupra obiectelor, cel mai simplu mod este prin orientarea fizică a receptorilor senzoriali. La nivelul mișcărilor oculare, se poate observa că privirea nu e fixă. Explorarea vizuală se face pe baza unor fixări succesive. Acestea reprezintă perioade foarte scurte în timpul cărora ochii sunt relativ staționari. Fiecare fixare durează aproximativ 200 de milisecunde, timp în care se extrage informația vizuală din mediu.

Din înregistrarea mișcărilor oculare s-a concluzionat că punctele pe care se fixează ochii nu sunt aleatoare, ci sunt zonele cu cea mai mare încărcătură de informații din imagine. Informațiile relevante sunt cele care au cea mai mare probabilitate de a diferenția imaginea de altele, de același tip. De exemplu, atunci când este privită o față, fixările sunt la nivelul ochilor, a nasului și a gurii.

Un studiu interesant care a reliefat legătura între fixare și informație vizuală, a presupus ca participanții să privească imagini care conțineau fie un obiect obișnuit, fie unul neobișnuit, incluse într-un anumit context. Fixările apăreau mai devreme și erau îndreptate în număr mai mare spre obiectul neobișnuit, decât față de obiectul obișnuit. De exemplu, participanților li s-a arătat imaginea unui câmp, care avea în centru fie un tractor, fie o caracatiță.

O aplicație practică a acestui tip de cercetări este focalizarea pe armă. Aceasta se referă la faptul că atenția este atrasă de prezența unei arme. De exemplu, victimele unor atacuri sunt capabile să descrie foarte exact cum arăta arma, și își amintesc foarte puține lucruri cu privire la aspectul atacatorului.

Astfel de rezultate au fost obținute și în cercetarea de laborator. Astfel, persoanele urmăreau diapozitive fie cu persoane care mânuiau un obiect inofensiv, precum un carnet de cecuri, fie un obiect amenințător, precum un cuțit. Asupra obiectului amenințător au avut loc mai multe fixări oculare decât obiectul benign.

Este posibil, în aceeași măsură, să fim atenți selectiv la unii stimuli vizuali fără să ne mișcăm ochii. De exemplu, în unele studii, observatorii trebuie să detecteze apariția unui obiect. Persoana privește un câmp alb și apoi observă un indiciu care apare pentru scurtă durată, care atrage atenția participantului. Apoi este prezentat un obiect fie în locul arătat de indiciu, fie în partea opusă. Intervalul dintre stimul și obiect este foarte scurt, astfel încât oamenii nu își pot mișca privirea. Participanții pot identifica obiectul mai repede dacă apare în locul indicat de săgeată, decât dacă acesta apare în altă parte.

De asemenea, atenția este distributivă, în sensul că se poate deplasa atât în cadrul unei modalități senzoriale, de la un stimul la altul, sau între modalități senzoriale.

Cercetările recente au evidențiat rolul pe care îl are distragerea atenției în reducerea intensității durerii. Acest lucru se poate face pe baza unei noi tehnici de control psihologic al durerii, care utilizează un mediu de realitate virtuală pentru a suplimenta efectele medicației obișnuite. Distragerea atenției este folositoare mai ales în durerea produsă de arsuri, unde percepția durerii are o componentă psihologică importantă. Durerea este o informație senzorială care intră în sistem, un set de impulsuri nervoase de la receptorii durerii. Percepția, care se referă la interpretarea informației senzoriale, nu este complet determinată de aceste informații, un rol important având modul în care gândește persoana.

Conform teoriei porții de control, procesele intelectuale superioare, utilizate pentru distragerea atenției, pot iniția trimiterea unor semnale de la cortex la măduva spinării, care să inhibe intensitatea durerii. Utilizând realitatea virtuală, sunt epuizate o cantitate ridicată de resurse atenționale, rămânând mai puține pentru procesarea semnalelor dureroase, deoarece atenția care ar fi fost investită în procesarea durerii, este direcționată spre lumea virtuală.

Exemple de acțiuni ce pot fi executate de pacienții imersați în realitate virtuală ar fi intrarea într-o bucătărie completă, cu masă, dulapuri, fereastră, ridicarea unor obiecte sau a unui păianjen, care se mișcă. Această tehnică a fost comparată cu încercarea de distragere a atenției cu ajutorul unui Nintendo. Comparativ, utilizarea realității virtuale a avut efecte pozitive în reducerea durerii. Realitatea virtuală poate fi utilizată și cu alte scopuri, precum motivarea pacienților pentru executarea unor mișcări dureroase, precum întindere, în timpul recuperării. De exemplu, pacienții puteau obține combustibil pentru un avion închizând și deschizând pumnul de zece ori.

Atenția este puternic relaționată cu memoria de lungă durată, în sensul că reținem foarte puțin din informația la care nu suntem atenți. Pentru a ilustra acest aspect, în domeniul auditiv se folosește procedura numită shadowing – dublarea unui mesaj auditiv. Observatorul primește căști, și în fiecare ureche este transmis un alt mesaj. Persoana este rugată să repete unul dintre mesaje. Apoi i se cere să descrie mesajul la care nu a fost atentă. De obicei, descrierea se limitează la caracteristicile fizice ale sunetului – dacă vocea era joasă sau ascuțită, de exemplu. La nivel vizual, se arată două imagini una lângă alta, iar persoana este rugată să privească doar una dintre ele. Rezultatele au arătat că memoria de lungă durată era considerabilă pentru imaginea privită și nulă pentru cea ignorată.

Localizarea

Pentru a ști unde se află obiectele din mediu, este necesar să le putem diferenția unele de altele, să stabilim poziția acestora într-un mediu tridimensional, inclusiv distanța și patternul lor de mișcare.

Forma cea mai simplă de organizare perceptivă este faptul că, într-un stimul cu două sau trei regiuni distincte, de cele mai multe ori, vedem o parte ca figură, și restul ca fundal (plan secund). Regiunile văzute ca figură conțin obiectul de interes, care pare că iese din fundal, ca și cum ar fi așezat în fața lui. Fundalul, sau planul second, este regiunea care pare să se afle în spatele figurii. În general, cu cât o zonă sau formă este mai mică, cu atât este mai probabil să fie văzută ca formă. Pot fi percepute relații figură-fond și pentru alte simțuri. De exemplu, putem auzi o vioară pe fondul unei orchestra.

Vedem nu doar obiecte pe un fundal, ci și obiecte grupate. Psihologii gelstaltiști au propus un număr de determinanți ai grupării diferitelor pattern-uri de puncte. De exemplu, gruparea după proximitate afirmă că, dacă distanța verticală dintre puncte este redusă, cel mai probabil este să se observe coloane. Schimbarea culorii sau formei elementelor permite organizarea pe baza similarității, prin gruparea punctelor asemănătoare. Dacă mișcăm punctele pentru a forma două linii care se intersectează, gruparea se face prin continuitate. Iar dacă un spațiu este închis de linii de puncte, gruparea se va face în funcție de conturul închis.

Acești determinanți gestaltiști au o influență puternică asupra percepției. De exemplu, ținte vizuale incluse într-un grup realizat pe baza proximității sunt mai dificil de detectat decât cele din-afara grupului. De asemenea, obiecte țintă diferite de alte elemente non-țintă au fost mai ușor de detectat decât cele similare. Mai mult, țintele sunt mai ușor de descoperit pe măsură ce similaritatea între non-ținte crește. Aceste principii funcționează și la nivel auditiv. De exemplu, patru percuții, cu o pauză între a doua și a treia vor fi auzite ca două perechi.

Pentru a percepe un obiect, trebuie să îi cunoaștem distanța sau adâncimea. Indicatorii adâncimii pot fi împărțiți în binoculari și monoculari. Faptul că oamenii au doi ochi așezați în partea anterioară a capului și orientați în aceeași direcție este folositor în perceperea adâncimii. Fiecare dintre cei doi ochi are o imagine puțin diferită despre aceeași scenă, fenomen numit disparitate binoculară. Disparitatea este mai mare pentru obiectele apropiate și devine din ce în ce mai mică cu distanța. Totuși, uneori disparitatea binoculară poate determina ochiul să vadă o adâncime acolo unde nu există. De exemplu, acest principiu este utilizat pentru transformarea imaginii în 3D.

Indicii binoculari sunt limitați la obiectele relativ aproape în spațiu. Indicatorii monoculari sunt eficienți pentru obiectele aflate relativ departe. Exemplu de astfel de indicatori sunt mărimea relativă, interpoziția, înălțimea relativă, perspectiva, umbrirea și mișcarea relativă. Conform mărimii relative, dacă o imagine conține un șir de obiecte similare, care diferă ca mărime, obiectele mai mici sunt interpretate ca fiind mai departe. Conform interpoziției, dacă un obiect este așezat astfel încât imaginea sa să se suprapună peste imaginea altuia, obiectul este văzut ca fiind mai aproape. La nivel de înălțime relativă, între obiecte similare, cele care par mai înalte, par a fi mai departe. Conform perspectivei, când două linii paralele dintr-o imagine, par să conveargă în ea, ele sunt percepute ca dispărând în depărtare. În plus, configurația umbrelor oferă informații despre profunzimea unui obiect. Există două tipuri de umbre – cele atașate și cele aruncate. Umbra atașată cade pe o parte din același obiect, blocând lumina, în timp ce umbra aruncată cade pe o altă suprafață, ce nu aparține obiectului. De asemenea, vitezele diferite a două obiecte pot fi indicatori ai adâncimii. Obiectele mai apropiate se mișcă mai repede, în timp ce cele îndepărtate se mișcă mai încet.

Pentru a ne deplasa eficient prin mediu, trebuie să cunoaștem și traiectoriile obiectelor care se mișcă. Se consideră că un obiect este în mișcare atunci când imaginea sa se mișcă de-a lungul retinei. Însă putem percepe mișcarea și atunci când nimic nu se mișcă pe retină, conform cercetărilor despre mișcarea stroboscopică. Astfel, mișcarea stroboscopică este produsă, cel mai simplu, de aprinderea și stingerea unei lumini, apoi aprinderea unei alte lumini lângă locul în care apăruse prima. Lumina va crea iluzia că se mișcă dintr-un loc în altul. Un exemplu de mișcare stroboscopică este și realizarea unui film pe baza unor fotografii, care prezintă ipostaze ușor diferite de fiecare dată când apare o nouă imagine.

Însă sistemul este sensibil și la mișcarea reală, adică mișcarea unui obiect prin toate punctele intermediare din spațiu. Astfel, avem performanțe mai bune când putem vedea un obiect pe un fundal structurat, ceea ce se numește mișcare relativă. În aceeași măsură, performanțele scad dacă fundalul are o culoare uniformă și este văzut doar obiectul în mișcare, fenomen numit mișcare absolută.

Un alt fenomen important este adaptarea selectivă. Aceasta este o pierdere a sensibilității la mișcare, care apare în timp ce este urmărită o mișcare. Adaptarea este selectivă deoarece se pierde sensibilitatea numai față de mișcarea privită și față de mișcări similare, dar nu și față de cele care diferă în direcție sau viteză. De cele mai multe ori nu este observat efectul sensibilității, ci al adaptării. De exemplu, dacă privim pentru câteva minute o cascadă, și apoi ne mutăm privirea spre stâncă, vom avea impresia că stânca se deplasează în sus.

Creierul conține celule specializate pentru diferite forme de mișcare. Astfel, înregistrând reacțiile unei singure celule, s-a arătat că sunt specializate pentru diferite direcții de mișcare. De asemenea, există și celule special adaptate pentru detectarea obiectelor în mișcare care se apropie de cap.

Recunoașterea

Sistemul perceptiv trebuie nu doar să stabilească poziția obiectelor, ci și să stabilească ce sunt, iar acest proces se numește recunoaștere.

O problemă importantă cu privire la recunoaștere este asocierea, adică modul în care se combină rezultatele activității diferitelor arii corticale ce procesează diferite informații, precum forma sau culoarea, pentru a determina percepția coerentă a unui obiect. În acest proces, atenția joacă un rol important, întrucât asociază diferite trăsături ale stimulului cu informația care intră în sistem. Un exemplu pentru acest lucru este conjuncția iluzorie, care este o combinație a două atribute separate ale unui obiect. De exemplu, fiind arătate pentru 20 de milisecunde un pătrat verde și un cerc roșu, observatorul ar putea afirma că pătratul era roșu, nu verde.

Astfel, se evidențiază teoria integrării trăsăturilor, propusă de Anne Treisman. Ideea acestei teorii este că, într-un prim stadiu, preatențional, sunt percepute trăsăturile primitive, precum forma și culoarea, iar în al doilea stadiu, cel atențional, sunt identificate și ”lipite” trăsăturile. Conjuncțiile iluzorii apar atunci când durata stimulului este suficientă pentru extragerea informației, dar insuficientă pentru integrarea sa.

O sarcină experimentală pentru diferențierea trăsăturilor fundamentale este cea de căutare vizuală. În această sarcină, observatorului i se cere să determine dacă un anumit obiect-țintă este prezent într-o grămadă de obiecte amestecate, precum identificarea unui L verde într-o grămadă de T-uri verzi și L-uri roșii.

Totuși, teoria integrării trăsăturilor prezintă anumite probleme. În primul rând, în cercetările din domeniul vizual, oamenii de știință au găsit prea multe trăsături fundamentale pentru ca teoria să fie realistă. Astfel, s-a formulat o teorie alternativă, numită teoria controlului dinamic. Conform acestei teorii, în locul unui sistem timpuriu, care nu se poate adapta la un număr mic de informații fundamentale vizuale, există un sistem maleabil, ale cărui componente pot fi rapid reconfigurate pentru a realiza sarcini diferite, în momente diferite.

Sistemul perceptiv trebuie nu doar să stabilească poziția obiectelor, ci și să stabilească ce sunt, iar acest proces se numește recunoaștere.

O problemă importantă cu privire la recunoaștere este asocierea, adică modul în care se combină rezultatele activității diferitelor arii corticale ce procesează diferite informații, precum forma sau culoarea, pentru a determina percepția coerentă a unui obiect. În acest proces, atenția joacă un rol important, întrucât asociază diferite trăsături ale stimulului cu informația care intră în sistem. Un exemplu pentru acest lucru este conjuncția iluzorie, care este o combinație a două atribute separate ale unui obiect. De exemplu, fiind arătate pentru 20 de milisecunde un pătrat verde și un cerc roșu, observatorul ar putea afirma că pătratul era roșu, nu verde.

Astfel, se evidențiază teoria integrării trăsăturilor, propusă de Anne Treisman. Ideea acestei teorii este că, într-un prim stadiu, preatențional, sunt percepute trăsăturile primitive, precum forma și culoarea, iar în al doilea stadiu, cel atențional, sunt identificate și ”lipite” trăsăturile. Conjuncțiile iluzorii apar atunci când durata stimulului este suficientă pentru extragerea informației, dar insuficientă pentru integrarea sa.

O sarcină experimentală pentru diferențierea trăsăturilor fundamentale este cea de căutare vizuală. În această sarcină, observatorului i se cere să determine dacă un anumit obiect-țintă este prezent într-o grămadă de obiecte amestecate, precum identificarea unui L verde într-o grămadă de T-uri verzi și L-uri roșii.

Totuși, teoria integrării trăsăturilor prezintă anumite probleme. În primul rând, în cercetările din domeniul vizual, oamenii de știință au găsit prea multe trăsături fundamentale pentru ca teoria să fie realistă. Astfel, s-a formulat o teorie alternativă, numită teoria controlului dinamic. Conform acestei teorii, în locul unui sistem timpuriu, care nu se poate adapta la un număr mic de informații fundamentale vizuale, există un sistem maleabil, ale cărui componente pot fi rapid reconfigurate pentru a realiza sarcini diferite, în momente diferite.

Față de procesarea preatențională, procesarea atențională vizează determinarea caracteristicilor vizuale care aparțin aceluiași obiect. În acest proces, forma joacă un rol central. De exemplu, o ceașcă este recunoscută pe baza formei, indiferent de mărime, culoare sau textură. Și în acest caz, procesarea vizuală poate fi împărțită în stadii inițiale și stadii ulterioare. În stadiile inițiale, sistemul perceptual folosește informațiile primite pentru a descrie obiectul în termenii componenteor primitive precum marginile, unghiurile sau liniile. În stadiile ulterioare, sistemul compară această descriere cu cele ale diferitelor categorii de obiecte stocate în memoria vizuală și selectează obiectul care se potrivește cel mai bine.

Există modele care propun felul în care sunt stocate formele în memorie. De exemplu, literele sunt descrise în termenii anumitor trăsături, iar informațiile despre asocierea trăsături-literă sunt conținute într-o rețea de conexiuni. Acest model este unul de tip conexionist.

Conform acestor modele, se poate vorbi de mai multe nivele ale unei rețele de conexiuni. De exemplu, În ceea ce privește literele, primul nivel conține linii, în timp ce ultimul nivel conține litera în sine. Fiecare dintre aceste trăsături și litere se numesc noduri ale rețelei. O conexiune între două noduri, adică între o trăsătură și o literă, înseamnă că trăsătura este parte a literei. Dacă o trăsătură este activată, activarea se întinde și asupra literei datorită unor conexiuni excitatorii.

De exemplu, pentru litera K sunt activate trăsăturile precum linie diagonală ascendentă, linie diagonală descendentă și linie verticală. Aceste trăsături pot activa și litera R sau litera P. Însă doar litera K are toate trăsăturile activate, și este selectată ca cel mai bun corespondent. Atunci când este vorba de informație negativă, precum în cazul diferenței între litera P și litera R, unde trăsăturile sunt comune, și sistemul nu poate decide, apare conceptul de rețea dezvoltată. Aceasta include, pe lângă conexiuni excitatorii, și conexiuni inhibitorii, între trăsături și litere care nu le conțin.

Totuși, apare un fenomen interesant. O literă este mai ușor de recunoscut dacă este prezentată într-un cuvânt, decât dacă este prezentată singură. În acest caz, modelului îi este adăugat un nivel al cuvintelor în rețea și conexiuni excitatoare și inhibitoare între cuvinte și litere. În plus, sunt adăugate conexiuni descendente (top-down) de feedback, conexiuni între nivelurile superioare și cele inferioare. Astfel, apare o sursă adițională de activare a unei litere – activare de la cuvânt spre literă.

În cele ce urmează, vom discuta despre recunoașterea obiectelor naturale. S-a sugerat că trăsăturile obiectelor includ un număr de forme geometrice ca arcele, cilindrii, conurile, paralelipipedele și prismele. Aceste trăsături sunt numite geoni, iar Biederman a afirmat că un set de 36 de geoni, combinați în funcție de un număr redus de relații spațiale este suficient pentru a descrie formele tuturor obiectelor pe care oamenii le pot recunoaște. Dovezile că geonii sunt trăsături vin din studii care arată că recunoașterea unui obiect este posibilă în măsura în care geonii obiectului sunt perceptibili. În cadrul acestor studii, părți din desenele unor obiecte au fost șterse, fie în așa fel încât geonii să poată fi identificați, fie ca aceștia să nu poată fi recunoscuți.

În acest proces se poate vorbi despre o procesare ascendentă a informației. Procesele ascendente sunt conduse, în primul rând, de informațiile care intră în sistem, precum date senzoriale brute. În schimb, procesele descendente sunt orientate de cunoștințele, experiența, atenția sau așteptările unei persoane. Deși majoritatea proceselor despre care s-a discutat în acest capitol sunt ascendente, procesele descendente stau la baza efectelor pe care le are contextul asupra percepției. Dacă un eveniment este în afara contextului, și încalcă așteptările persoanei, va fi mai dificil de identificat. Efectele contextului sunt relevate și atunci când stimulul este ambiguu.

De exemplu, dacă într-o imagine poate fi percepută fie o persoană bătrână, fie una tânără, tipul de persoane cu care are loc mai des interacțiunea va influența percepția. De asemenea, dacă se arată un stimul neambiguu unei persoane care este concordant cu contextul la care a fost expus participantul, atunci recunoașterea va avea loc mai repede.

Datorită procesării descendente, motivele și dorințele persoanei pot afecta percepția. De exemplu, dacă o persoană este înfometată, atunci un bol roșu poate fi perceput ca fiind un măr. În plus, atunci când are loc procesul de citire, gradul de familiaritate cu textul influențează nivelul de procesare. Astfel, dacă textul este familiar, procesarea descendentă apare într-un grad mai mare. În final, procesarea descendentă poate apărea și în absența contextului, dacă informațiile introduse sunt destul de slabe, ca în cazul descifrării unui obiect în întuneric.

Incapacitatea de a recunoaște obiectele sau persoanele se numește agnozie. Un tip de agnozie este cea asociativă, în care pacienții au dificultăți în recunoașterea obiectelor numai atunci când sunt prezentate vizual. Deficiența cel mai des întâlnită este prosopagnozia, care este incapacitatea de a recunoaște figurile umane. Alt tip de deficiență este alexia pură, în care indivizii nu pot identifica cuvintele, deși pot recunoaște litere.

Extragerea însușirilor esențiale

Extragerea însușirilor esențiale pentru percepție este procesul reducerii vastei cantități de informații care vin din lumea fizică, la un set de categorii cu care se operează mai ușor. Este mult mai eficient să percepem și să codificăm în memorie o imagine sintetizată a obiectului, și nu o reprezentare exactă a acestuia. Acest aspect a fost reliefat prin studii în care se arătau participanților diferite figuri, însoțite de ancore verbale. Mai târziu, observatorii au fost rugați să reproducă ceea ce au văzut. Rezultatele au arătat că ceea ce subiecții au perceput și stocat în memorie corespunde cu ceea ce credeau că văd.

Constanța perceptuală

Constanța perceptuală se referă la capacitatea creierului de a menține o percepție a caracteristicilor fizice ale unui obiect, ca forma, dimensiunile sau culoarea, chiar și atunci când manifestările senzoriale ale acestor trăsături de schimbă drastic. De exemplu, un elefant văzut de la distanță proiectează pe retină o imagine mai mică decât un șoarece văzut de aproape. Totuși, ne păstrăm percepția că elefantul este mai mare decât șoarecele.

Constanța poate fi identificată la nivel de culoare, lumină, formă sau mărime. De exemplu, o hârtie roșie este văzută ca fiind roșie indiferent dacă este luminată de un bec incandescent sau de soare. Această constanță este bazată pe lungimile de undă ale luminii care este reflectată de hârtie și care ajunge pe retină. Aceste lungimi de undă rezultă din razele de lumină de care este iluminată hârtia și caracteristici ale reflectanței. Caracteristicile reflectanței determină faptul că hârtia reflectă unele unde luminoase mai mult decât altele. Lungimile de undă rezultate din razele de lumină sunt diferite, iar sistemul vizual nu le ia în considerare, ci se centrează pe cele rezultate din caracteristicile reflectanței.

Constanța luminozității este similară cu constanța culorii. Aceasta se referă la faptul că luminozitatea percepută a unui anumit obiect se schimbă foarte puțin, chiar și atunci când intensitatea sursei se schimbă. De exemplu, o cămașă neagră arată la fel de neagră și în lumina soarelui, și în umbră, deși lumina soarelui reflectă de mii de ori mai multă lumină.

Un exemplu de constanță a formei este lipsa efectului în cazul în care suntem așezați lateral într-o sală de cinematograf. Aceasta se referă la faptul că forma percepută este constantă, în timp ce imaginea retiniană se schimbă.

În cazul constanței mărimii, dimensiunea percepută a unui obiect rămâne relativ constantă, indiferent de distanța care ne desparte de acesta. Atunci când percepem mărimea unui obiect, ținem cont și de distanța percepută, nu doar de imaginea proiectată pe retină.

Emmet a propus principiul invariației mărimii cu distanța – dimensiunea percepută a unui obiect crește odată cu imaginea retiniană a obiectului și cu distanța percepută până la obiect.

La nivel perceptual pot apărea iluzii, o percepție a unui lucru care diferă sistematic de realitatea fizică. Acestea se pot datora efectelor constanței perceptuale. Un exemplu de iluzie a mărimii este camera lui Ames, utilizat în trilogia Stăpânul Inelelor, pentru a face personajele să pară de mărimi diferite. Camera este construită în așa fel încât colțul stâng să fie de aproape două ori mai mare decât colțul drept, proiectând o imagine retiniană mai mică.

Iluziile pot apărea și datorită informațiilor contradictorii, precum efectul McGurk, rezultat în urma informațiilor vizuale și auditive contradictorii. De exemplu, participantul urmărește un video, în care mișcarea buzelor actorului formează sunetul „ga-ga”, dar sunetul transmis este „ba-ba”. În mod surprinzător, participantul aude „da-da”.

Dezvoltarea perceptivă

Metoda de studiere a percepției la bebeluși este urmărirea tendinței bebelușului de a privi unele obiecte mai mult decât altele, tehnică numită metoda de privire preferențială. Bebelușului îi sunt prezentați doi stimuli, și este măsurat timpul petrecut cu privirea orientată spre fiecare. Dacă bebelușul privește constant unul dintre obiecte, chiar dacă le este schimbată poziția, se concluzionează că bebelușul poate face diferența între ele.

O altă tehnică este cea a habituării, care pornește de la premisa că deși bebelușii privesc direct obiectele noi, se plictisesc repede de același obiect. Dacă unui bebeluș îi este prezentat un obiect, care este apoi înlocuit cu unul nou, și bebelușul se uită cu interes la cel nou, se poate deduce că bebelușul poate discrimina.

Pentru a percepe un obiect, o persoană trebuie să fie capabilă să discrimineze o parte de alta, capacitate numită acuitate vizuală. La bebeluși, acest lucru este testat prin prezentarea a doi stimuli – unul reprezintă un fond uniform gri, iar al doilea un model cu dungi.

Bebelușul va manifesta preferințe pentru dungi, iar cercetătorul va prezenta dungile din ce în ce mai late, până ce bebelușul nu va mai prezenta preferința pentru ele. Acuitatea crește rapid în primele șase luni de viață, după care încetinește, atingând nivelul adult la 1-2 ani.

Cercetările arată că la o lună, bebelușii pot discrimina obiecte relativ mari, dar nu și detaliile. La nivel de distingere a trăsăturilor faciale, bebelușii de trei luni au acuitate vizuală destul de dezvoltată pentru a descifra expresiile faciale. Tot la această vârstă, copiii preferă fața mamei, chiar dacă este prezentată doar în fotografii.

Percepția distanței apare în jurul vârstei de trei luni, și se dezvoltă deplin la șase luni. În jurul vârstei de patru luni, aceștia întind mâna spre obiectul cel mai apropiat, apărând disparitatea binoculară. După alte două, trei luni, apare și cea monoculară. Prezența acesteia este testată prin așezarea unei scânduri pe o suprafață de sticlă, care are un pattern mai adânc sau mai puțin adânc. Apoi îi este acoperit un ochi și mama îl cheamă, pe rând, din cele două părți. Atunci când este chemat din partea mai adâncă, copilul va merge de-a bușilea spre mamă.

Constanța perceptuală începe să se dezvolte din primele luni de viață. Acest lucru este testat prin prezentarea, pe rând, a doi ursuleți de pluș, identici, cu excepția mărimii. Este utilizată tehnica habituării. Dacă bebelușul va privi mai mult ursulețul mai mare, după ce a fost prezentat cel mai mic, atunci constanța nu a fost dezvoltată.

Pentru a se determina cum afectează experiențele concrete dezvoltarea percepției, cercetătorii au schimbat tipul de experiență a unui animal tânăr și i-au urmărit efectele. Astfel, atunci când în primele luni de viață, animalul a fost ținut în întuneric, nu puteau detecta lumina, dar putea discrimina diferite pattern-uri.

În plus, s-a observat și deteriorarea neuronilor din diferite părți ale sistemului vizual. Cu cât perioada de deprivare senzorială este mai mare, cu atât mai mare este deficitul. Aceste efecte au fost observate și la bebeluși umani, care au trecut printr-o operație chirurgicală, care a dus la bandajarea unui ochi în perioada critică dezvoltării.

De asemenea, s-a ajuns la concluzia că există o perioadă critică pentru dezvoltare, întrucât atunci când pisicilor adulte le-a fost acoperit un ochi, nu și-au pierdut acuitatea vizuală.

În plus, atunci când pisoii au fost crescuți într-un mediu în care vedeau numai dungi orizontale sau verticale, aceștia deveneau orbi la tipul de dungi de care au fost privați.

Cu toate acestea, învățarea este, de asemenea, implicată în procesul de învățare, la nivelul coordonării percepțiilor cu reacțiile motorii. De exemplu, atunci în unele experimente, oamenii poartă ochelari cu lentile prismatice pentru a distorsiona direcțiile obiectelor. La început, oamenii au probleme când vor să ajungă la obiecte și se lovesc de ele. Însă după un timp, aceștia învață să își coordoneze mișcările în funcție de locația reală a obiectelor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.