Procesele senzoriale

Conspect al capitolului ”Procesele senzoriale” din Introducere în psihologie, de Atkinson și Hilgard

Înregistrarea conspectului

Două caracteristici sunt comune tuturor modalităților senzoriale – sensibilitatea și codificarea senzorială.

Sensibilitatea descrie analizatorii la nivel psihologic. Organul de simţ corespunzător este afectat direct proporțional cu intensitatea stimulului.

Gradul de sensibilitate al unei modalități senzoriale este determinat prin stabilirea pragului absolut. Acesta se referă la magnitudinea minimă a stimulului care poate determina o senzație, care poate fi deosebită de absența stimulului. De exemplu, valoarea minimă pentru văz este flacăra unei lumânări văzută de la 45 de kilometri în întuneric profund. Pentru auz, pragul absolut este ticăitul ceasului de la 6 metri, în liniște, în timp ce pentru gust este o linguriță de zahăr dizolvată în 7 litri de apă. În ceea ce privește mirosul, valoarea minimă este o picătură de parfum în volumul de aer a șase camere, și pentru atingere, aripa unei muște care cade pe obraz, de la o distanță de un centimetru.

Aceste valori au rezultat dintr-o serie de proceduri psihofizice, tehnici experimentale pentru măsurarea relației dintre magnitudinea fizică a unui stimul și reacția psihologică rezultată. Într-un astfel de experiment, cercetătorul alege un set de stimuli cu magnitudine variabilă. Aceștia sunt prezentați aleator, iar participantul trebuie să spună dacă stimulul este prezent sau absent. Pragul absolut a fost setat ca fiind valoarea stimulului care este detectată de 50% dintre cazuri. Răspunsurile participantului vor fi reprezentate ca o funcție a intensității stimulului și apar într-un grafic numit funcție psihofizică.

Printr-un astfel de experiment s-a stabilit că un fascicul luminos de 100 de fotoni este pragul minim pentru văz. În plus, același cercetător a arătat că numai 7 din acești 100 de fotoni intră în contact cu moleculele responsabile pentru transformarea undei luminoase în impulsuri electrice.

Pe de altă parte, pragul diferențial reprezintă diferența de intensitate minim necesară pentru a discrimina doi stimuli diferiți. De exemplu, în măsurarea sensibilității sistemului vizual la schimbările de luminozitate, stimulul standard a fost prezentat o dată cu ficare stimul de comparat, care avea intensități diferite. Dacă sensibilitatea unui individ este înaltă, adică poate observa diferențe foarte mici între stimuli, valoarea estimată a pragului diferențial va fi mică. Dacă sensibilitatea nu este prea mare, valoarea pragului diferențial va fi mai mare.

Cu cât valoarea stimului standard este mai mare, cu atât sistemul senzorial uman este mai puțin sensibil la schimbările de intensitate. Valoarea cu care trebuie mărită intensitatea stimului standard pentru o diferență observabilă, este proporțională cu intensitatea stimului standard. De exemplu, dacă o cameră conține 20 de lumânări aprinse și se poate detecta o diferență de luminozitate la adăugarea unei singure lumânări, atunci, dacă în cameră ar fi 100 de lumânări, ar trebui adăugate 5 lumânări pentru a putea fi sesizată schimbarea. Această relație de proporționalitate este cunoscută sub numele de legea Weber-Fechner, iar constanta de proporționalitate se numește fracția Weber. Suntem în general mai sensibili la schimbările de lumină și sunet decât la cele de gust și miros.

Cea mai mare parte a activității noastre are loc în condițiile în care stimulul depășește pragul minim absolut. Pe baza unor experimente în care intensitatea stimului diferă de la un experiment la altul, și trebuie acordat un număr de la 1 la 100 care să reflecte intensitatea acestuia, S.S. Stevens a formulat o lege bazată pe două ipoteze.

Prima este corectitudinea legii Weber-Fechner, care afirmă că un prag diferențial pentru un anumit stimul standard este un procent fix din valoarea stimului standard.

A doua ipoteză a fost că intesitatea fiziologică poate fi corect măsurată în unități de prag diferențiat. De exemplu, între patru și șapte praguri diferențiale ar fi pentru un observator egală cu diferența între zece și 13 praguri diferențiale. Legea este că intensitatea psihologică percepută este funcția exponențială de intensitate fizică. Acest lucru înseamnă că relația între intensitatea psihologică și intensitatea fizică este un număr unic care caracterizează funcția fiecărei modalități senzoriale.

Teoria detectării semnalelor este un mod standard de a înțelege erorile făcute în diferite situații. După cum spuneam mai devreme, studiul pragurilor intensității luminoase se făcea prin prezentarea stimulilor cu diferite intensități de lumină, participantul fiind nevoit să spună dacă îl vede sau nu. Însă ar putea exista situații în care participantul să afirme că a văzut un stimul, deși nu a făcut-o. Pentru a rezolva această problemă, experimentul a fost modificat prin introducerea de etape în care niciun stimul nu era prezentat.

Un exemplu practic pentru importanța pragurilor este cazul unui bărbat care a decedat în urma unei tumori la pămâni. Familia acestuia l-a considerat vinovat pe medicul radiolog care, cu cinci ani înainte, nu a identificat-o pe o radiografie. În timpul procesului, un alt medic a fost chemat, care a identificat tumoarea atât pe o radiografie recentă, cât și pe cea pe care primul medic nu reușise. Acești medici au avut sarcina de detectare a unui semnal, care este înconjurat de zgomot, adică orice element din mediu irelevant pentru ceea ce trebuie să detecteze observatorul. Apare, astfel, problema discriminării între senzații, care este determinată de puterea perceptivă a stimulului.

În sarcini este prezentat zgomot și uneori, un stimul, iar individul are sarcina de a răspunde afirmativ la stimulii care conțin un semnal și negativ la cei care conțin doar zgomot. Un rezultat corect este un răspuns afirmativ când semnalul este prezent și o alarmă falsă este un răspuns afirmativ când este prezent doar zgomot.

Dintre toate încercările, proporția de rezultate corecte este numită rată de reușită, iar rata de eroare este proporția de răspunsuri afirmative incorecte. Deducem că observatorul detectează un semnal numai atunci când rata de reușită depășește rata de eroare. Dacă rata de reușită depășește cu mult rata de eroare, tragem concluzia că sensibilitatea este foarte mare. Dacă rata de reușită depășește foarte puțin rata de eroare, tragem concluzia că sensibilitatea este mică. Dacă rata de reușită este egală cu rata de eroare, tragem concluzia că sensibilitatea este zero.

Se poate diferenția între observatori conservatori și observatori liberali. Un observator conservator are nevoie de multe dovezi pentru a afirma că semnalul este prezent, dând foarte rar un răspuns pozitiv. Astfel, această persoană are o rată de eroare foarte mică, dar și o rată de reușită foarte mică. Observatorul liberal afirmă prezența semnalului la cea mai mică indicație că poate exista un semnal. Această persoană are o rată de eroare foarte înaltă, dar și o rată de reușită foarte înaltă.

Pentru a identifica stimulii, aceștia trebuie să aibă două proprietăți – intensitatea și calitatea. Pentru a vedea care părți ale creierului sunt implicate în aceste procese, o maimuță a suferit o intervenție chirurgicală în care i-au fost introduse niște sârmulițe în anumite arii din cortexul vizual. Aceasta a fost introdusă într-un aparat de testare, și expusă la diferiți stimuli vizuali. Pentru fiecare dintre aceștia, cercetătorul poate stabili care neuroni reacționează.

Rezultatele arată că principalul mod de codificare a intensității unui stimul este prin intermediul numărului de impulsuri nervoase pe unitatea de timp, adică rata de impulsuri nervoase. De exemplu, în cazul unei atingeri ușoare, sunt generate o serie de impulsuri pe unitatea de timp. Cu cât intensitatea stimulului este mai mare, cu atât crește frecvența impulsului nervos transmis, iar cu cât frecvența impulsului nervos este mai mare, cu atât crește magnitudinea percepută a stimulului.

O alternativă pentru codificarea intensității unui stimul este urmărirea pattern-ului temporal, adică a succesiunii în timp a impulsurilor electrice. La intensități mici, impulsurile nervoase sunt mai îndepărtate în timp, iar intervalul de timp dintre impulsuri este variabil. La intensități mari, intervalul de timp dintre impulsuri poate fi constant. O alternativă este codificarea după numărul neuronilor activați – cu cât stimulul este mai intens, cu atât sunt activați mai mulți neuroni.

Codificarea calității stimulului este mai complexă. Se consideră că creierul este capabil să facă diferența între informațiile transmise de diferite modalități senzoriale. Astfel, unii centri nervoși determină senzații vizuale, alții auditive. În plus, căile nervoase care pornesc din receptori diferiți ajung în arii diferite ale cortexului.

Pentru a detecta diferența între calitățile stimulului în cadrul aceluiași simț, ne bazăm pe specificitate, pe neuronii concret implicați. Astfel, fiecare dintre gusturi are propriile sale căi de conducere. O altă posibilitate este folosirea unui pattern de transmisie a impulsului nervos pentru codificarea calității senzației. De exemplu, o fibră care reacționează maxim la gustul dulce poate reacționa mai slab la gustul amar, și chiar mai slab la sărat.

Vederea

Oamenii au, în general, vederea, auzul, mirosul, gustul, atingerea corporală ca principale capacități senzoriale. Pentru vedere, stimulul la care reacționează organismul este lumina. Lumina este o formă de energie electromagnetică, care se deplasează sub forma undelor. Undele la care ochii noștri sunt sensibili au lungimi între 400 și 700 nanometri.

Sistemul vizual uman este format din ochi, anumite arii corticale și fibrele nervoase care fac legătura între acestea.

În ochi se găsește retina, un strat subțire de țesut în partea din spate a globului ocular. Formarea imaginii pe retină se face cu ajutorul corneei, pupilelor și cristalinului. Corneea este o suprafață transparentă, prin care intră lumina. Cristalinul focalizează această lumină pe retină, schimbându-și forma în funcție de obiectul vizat. Pupila este o deschidere circulară al cărei diametru variază în funcție de nivelul de lumină prezent în mediu.

După ce lumina este focalizată pe retină, intră în acțiune un sistem de conversie a informației, care are în centrul său celulele receptoare. Aceste celule sunt fie cu conuri, fie cu bastonașe. Bastonașele sunt specializate pentru vederea pe timp de noapte, iar conurile pentru vederea pe timp de zi. Retina mai conține și neuroni, celule gliale și vase de sânge. În centrul retinei se află foveea, pe care este proiectat obiectul pentru a îi vedea detaliile, deoarece conține mai mulți receptori.

Atunci când lumina ia contact cu o celulă recetoare, fotopigmenții din conuri și bastonașe absorb lumina. Din procesul de absorbție rezultă un impuls nervos, care ajunge până la creier, plecând de la celulele bipolare la celule ganglionare, cu axoni lungi. Acolo unde nervul optic, format din axonii celulelor ganglionare, părăsește ochiul, se află pata oarbă, un punct în care nu sunt percepuți stimulii. Totuși, imaginea este completată automat, astfel încât nu este observată lipsa din câmpul vizual.

Nivelul de sensibilitate la lumină este dependent de conuri și bastonașe. Există trei diferențe între acestea, relevante pentru această sensibilitate.

În primul rând, lumina puternică activează doar conurile, în timp ce lumina slabă, care apare în timpul nopții, activează doar bastonașele.

În al doilea rând, fiecare dintre ele este specializat pentru sarcini diferite. Această diferență poate fi remarcată la nivelul modului în care se conectează cu celulele ganglionare. Când un fascicul luminos este prezentat conurilor, numai una din celulele ganglionare reacționează, în schimb, în cazul bastonașelor, nivelul de activare crește în cel puțin trei ganglioni.

A treia diferență constă în faptul că bastonașele și conurile se găsesc pe zone diferite pe retină. Astfel, în fovee se găsesc mai multe conuri, iar în zona periferică, bastonașe.

Oamenii prezintă abilitatea de adaptare la întuneric. Pe măsură ce individul petrece mai mult timp în întuneric, scade pragul absolut pentru detectarea luminii. Conurile se adaptează foarte rapid, în aproximativ cinci minute, în timp ce bastonașele o fac mai lent, în aproximativ 25 de minute.

Acuitatea vizuală se referă la capacitatea ochiului de a determina detaliile. Măsurarea acuității prin metoda Snellen are loc prin compararea cu un privitor care nu trebuie să poarte ochelari. O acuitate de 6/6 indică că persoana poate vedea literele pe care le poate vedea și o persoană care nu poartă ochelari de la șase metri. Aceasta nu poate fi folosită cu copiii sau cu persoanele care nu știu să citească, iar distanța maximă la care poate fi testată este șase metri. În plus, nu diferențiază între acuitatea spațială, adică abilitatea de a vedea detaliile formelor, și acuitatea contrastului, adică de a vedea diferențe de luminozitate.

În funcție de lungimile de undă, sunt percepute anumite culori. Undele scurte, de 450-500 de nanometri, sunt albastre, cele medii, de 500-750 nanometri sunt verzi, iar cele lungi de 650-780, sunt roșii.

În descrierea experiențerii culorilor sunt luate în considerare trei dimensiuni – nuanța, luminozitatea și saturația. Nuanța se referă la calitatea descrisă de numele culorii, luminozitatea este cantitatea de lumină care pare să fie reflectată de o suprafață colorată, iar saturația se referă la puritatea culorii. De exemplu, roșul aprins este nesaturat, în timp ce rozul este o combinație între roșu și alb. În medie, indivizii pot diferenția între lungimi de undă diferite de numai doi nanometri.

Toate nuanțele pe care oamenii le pot discrimina sunt generate din combinarea celor trei culori de bază (roșu, verde, albastru). Acest lucru a fost demonstrat prin experimentul de reproducere a culorii, în care sunt proiectate pe retină lumini de culori diferite. Rezultatele arată că individul percepe culori noi, o combinație a celor proiectate. Aceste compoziții de fascicule diferite, care par identice, poartă numele de metameri.

Astfel, rezultă o serie de implicații practice. În primul rând, reproducerea culorii în televiziune și fotografie mizează pe faptul că o gamă largă de culori pot fi produse prin amestecul a trei culori primare.

O altă consecință ține de înțelegerea deficiențelor de percepție a culorilor. De exemplu, persoanele dicromate confundă unele culori deoarece utilizează doar două culori primare, nu trei. În aceeași măsură, persoanele monocromate văd lumea numai în nuanțe de gri.

Există două teorii referitoare la vederea în culori. Prima este teoria vederii tricromatice, formulată de Young și Helmholtz. Conform acesteia, deși putem discrimina multe culori diferite, există doar trei tipuri de receptori pentru culoare, care sunt în conuri. Calitatea culorii este dată de pattern-ul de activare al celor trei receptori. Totuși, această teorie nu poate explica unele descoperiri precum faptul că nimic nu este perceput ca roșu-verzui sau galben-albăstrui. În schimb, un amestec de roșu și verde poate fi perceput ca galben. Și un amestec de galben și albastru poate părea alb. Asta sugerează faptul că roșul și galbenul formează o pereche de culori oponente, ce nu pot fi percepute simultan.

Astfel s-a formulat o teorie alternativă, teoria culorilor oponente. Conform acesteia, sistemul vizual uman conține două tipuri de unități sensibile la culoare, unul care reacționează la verde sau roșu, și unul care reacționează la albastru sau galben. Fiecare unitate reacționează total opus la cele două culori oponente. Dacă două culori oponente sunt prezentate în același timp, se percepe culoarea albă.

Auzul

Sunetul rezultă din mișcarea sau vibrația unui obiect. O undă sonoră poate fi descrisă printr-o diagramă de presiune a aerului, în funcție de timp.

Înălțimea unui sunet este determinată de frecvența sa, adică de numărul de cicli pe secundă, cunoscut și ca numărul de hertzi. Tonurile cu o frecvență înaltă prezintă o undă sinusoidală de 5000 de hertzi, iar cele cu o frecvență joasă prezintă o undă sinusoidală de 500 de hertzi.

Al doilea aspect important al unui sunet este amplitudinea sa, adică diferența de presiune dintre punctul maxim și minim într-o diagramă de presiune, în funcție de timp. Aceasta formează senzația de intensitate a sunetului.

Ultimul aspect al stimulului este timbrul, văzut ca felul în care percepem complexitatea sunetului.

Sistemul auditiv include urechile, părți ale creierului și diferite căi neuronale, care le leagă. Urechea conține două sisteme, unul care amplifică și transmite sunetele spre receptori, și unul care preia și transformă sunetul în impulsuri nervoase.

Sistemul de transmitere este format din urechea externă, împreună cu canalul auditiv și urechea medie, formată din timpan și alte trei oase: ciocan, nicovală și scăriță.

Sistemul de transformare se află în urechea internă, în structura numită melc, sau cohlee. Acesta este împărțit în mai multe secțiuni de fluide prin membrane. Prima este membrana bazilară, care susține receptorii auditivi, care se numesc celule cu cili vibratili. Neuronii care fac sinapsă cu celulele senzoriale auditive au axoni foarte lungi, ce formează nervul auditiv.

Atunci când percepem un sunet, nivelul maxim de sensibilitate al celulelor auditive este atins la sunetele cu frecvență intermediară. Există două tipuri de deficiențe de auz. Într-una dintre ele, pragul este la fel de ridicat pentru toate frecvențele, iar în celălalt, are loc pierderea receptorilor, care duce la ridicarea pragului pentru sunetele cu frecvență înaltă. Există diferențe la nivelul fiecărei urechi. Astfel, un sunet care vine din dreapta, va fi auzit mai intens de urechea dreaptă decât cea stângă. Utilizăm acest fenomen pentru a stabili direcția din care vine un sunet.

În ceea ce privește perceperea înălțimii sunetului, pe bazăm pe frecvența sa. Adulții pot detecta sunete între 20 și 20.000 de hertzi. De obicei, auzim sunete compuse din mai multe tonuri. În loc să existe un număr restrâns de receptori specializați, pentru o gamă redusă de frecvențe, așa cum se întâmplă în cazul văzului, în cazul auzului receptorii formează un continuum.

Există două teorii cu privire la perceperea înălțimii sunetului. Prima a fost formulată de Rutherford, care a propus că undele sonore produc vibrația membranei bazilare, iar frecvența vibrației determină frecvența impulsurilor nervoase. Această teorie a fost numită teoria temporală, deoarece consideră că înălțimea sunetului depinde de felu în care sunetul variază în timp.

Însă această teorie este prea simplistă, iar conform ei nu am putea percepe sunete mai înalte de 1000 de hertzi. Pentru a salva teoria, s-a propus ca frecvențele care depășesc 1000 de hertzi ar putea fi codificate de grupe diferite de fibre nervoase, fiecare grup transmițând impulsuri cu o frecvență puțin diferită. Însă și această alternativă nu este suficientă, întrucât capacitatea fibrelor nervoase de a copia forma de undă a stimulului se oprește în jurul valorii de 4000 de hertzi.

A doua teorie a fost dezvoltată de Guichard Duverney, propunând că frecvența este codificată prin rezonanță, adică măsura în care un sunet de o anumită frecvență reverberează pe o distanță calculată matematic. Această ipoteză a fost dezvoltată și mai mult de Helmholtz, ajungând la teoria localizării percepției înălțimii sunetului, care afirmă că fiecare loc specific de pe membrana bazilară va conduce la o anumită senzație a înălțimii sunetului. Existând mai multe astfel de locuri pe membrană, este în acord cu faptul că există mulți receptori pentru înălțimea sunetului.

Alte simțuri

Mirosul

Un alt simț important este mirosul, cu rol esențial în supraviețuirea persoanei, deoarece ajută în detectarea alimentelor alterate sau a emisiilor de gaze. La alte specii, sistemul olfactiv este foarte bine dezvoltat, ajungând să fie folosit și ca mijloc de comunicare, pe baza feromonilor. De exemplu, atunci când decedează, furnicile emană feromoni care le determină pe celelalte din mușuroi să o ducă afară. La nivelul speciei umane, mirosul este utilizat pentru a diferenția între femei și bărbați. De exemplu, într-un studiu, participanții au putut identifica sexul persoanei care a purtat un maiou pentru 24 de ore, doar pe baza mirosului.

Sistemul olfactiv este format din receptorii din cavitățile nazale, anumite regiuni din creier și căile nervoase care fac legătura între ele. Receptorii pentru miros se află în nări, iar când niște structuri numite cili vin în contact cu moleculele volatile, rezultă un impuls electric. În cortex, impulsul ajunge la bulbul olfactiv, aflat sub lobii frontali. Acesta este conectat la cortexul olfactiv, situat în interiorul lobilor temporali.

Sensibilitatea umană la intensitatea unui miros depinde de substanța implicată, ajungând la praguri absolute de un miliard la 50 de miliarde de părți de aer. Alte viețuitoare, precum câinii, au abilități de 100 de ori superioare nouă, existând diferențe la nivelul numărului de receptori. Un om are 10 milioane de receptori, în timp ce un câine are aproximativ un miliard.

O persoană sănătoasă poate distinge între 10.000 și 40.000 de mirosuri diferite, femeile având performanțe superioare bărbaților în detectarea mirosurilor. La nivel de meserii, creatorii de parfumuri și degustătorii de whisky au performanțe ridicate, discriminând până la 100.000 de mirosuri.

La nivel de procesare a mirosurilor, fiecare tip de receptor reacționează la mai multe mirosuri diferite.

Gustul

În ce privește gustul, stimulul este o substanță solubilă în salivă. Sistemul gustativ include receptorii gustului, care se află pe limbă, în gât și pe bolta palatină, alături de părți din creier și căile nervoase ce le leagă. Receptorii gustului de pe limbă apar în grupuri numite muguri gustativi la capătul cărora se găsesc niște structuri scurte. Contactul duce la apariția unui impuls electric, ce este transmis creierului. Există patru tipuri de fibre nervoase, corespunzătoare celor patru gusturi de bază. Fiecare dintre fibre reacționează la toate cele patru gusturi, dar este maxim activată doar de unul.

Sensibilitatea la diferiți stimuli gustativi diferă de la o zonă la alta a limbii. Astfel, sensibilitatea maximă la gusturi sărate și dulci este pe vârful limbii, pentru gusturile acre, pe marginea limbii, iar pentru amar în partea palatului. În centrul limbii este o zonă insensibilă la gust. Fiecare dintre gusturi este reprezentat printr-o substanță. Pentru dulce, zaharoza este reprezentativă, pentru acru acidul citric, pentru sărat clorura de sodiu și pentru amar chinina.

Pragurile absolute pentru gust sunt, în general, scăzute, dar pragurile diferențiale sunt destul de înalte, peste 20%.

Presiunea și temperatura

Senzația tactilă are trei subdimensiuni: presiune, temperatură și durere.

Stimulul pentru presiune este aplicarea pe piele a presiunii fizice. Unele părți sunt mai sensibile, precum buzele, nasul și obrajii. Cea mai puțin sensibilă zonă este degetul mare. În zonele sensibile, poate fi detectată chiar și o forță de 5 miligrame. Însă, dacă o presiune este resimțită o perioadă mai lungă, individul va deveni insensibil.

Stimulul pentru temperatură este temperatura pielii, iar receptorii sunt neuroni aflați sub piele. Aceștia sunt receptori pentru rece, care generează impuls nervos la scăderea temperaturii, și receptori pentru cald, care generează impulsuri la creșterea temperaturii. Însă receptorii reacționează și pentru temperaturi extreme ale temperaturii opuse.

Putem recepta diferențe foarte mici la schimbarea temperaturii pielii. Când pielea se află la o temperatura normală, pragul de diferențiere este de 0,4 grade pentru cald și 0,15 pentru rece.

Durerea

Un stimul dureros este orice stimul care produce deteriorarea celulară. Un astfel de stimul produce o eliberare a substanțelor chimice din piele, care stimulează receptori specifici pentru durere.

Durerea poate fi împărțită între durere fazică și durere tonică. Durerea fazică este tipul de durere simțit imediat după apariția unei răni, iar durerea tonică este tipul de durere resimțit la câtva timp de la apariția rănirii. Durerea fazică este acută, imediată, și scurtă ca durată, în timp ce durerea tonică este surdă și de lungă durată.

Calitatea durerii este influențată nu doar de stimul, ci și de cultură, așteptări sau experiența anterioară. De exemplu, în unele zone din India este practicată o ceremonie în care individul este suspendat, cu două cârlige de oțel inserate în spate, pentru a binecuvânta recoltele.

O teorie importantă este teoria porților, conform căreia, pentru o senzație de durere este nevoie atât de activarea receptorilor de durere din piele, cât și a porții neurale din măduva spinării.

Poarta neurală poate fi închisă de semnalele trimise de cortex, astfel încât intensitatea percepută a durerii poate fi redusă de starea mentală a individului. Acest proces are loc prin intermediul substanței cenușii pariaqueductale, numită PAG, din mezencefal, care este conectată cu alți neuroni, care inhibă celulele care ar transmite semnale ce ar ajunge la receptorii durerii. La activarea neuronilor din PAG, poarta se închide. Atunci când indivizilor le este administrată morfina, este amplificată activitatea nervoasă în PAG. Astfel de efecte au și endorfinele, analgezice produse de propriul corp.

Frecarea unei zone dureroase reduce, de asemenea, durerea, deoarece stimularea prin presiune ajută la închiderea porții neurale. Un fenomen înrudit este acupunctura, procedură în care se inserează ace în pielea individului, în anumite puncte critice. S-a arătat chiar și că rotirea acestor ace poate elimina complet durerea, făcând posibilă realizarea unor operații majore.

În plus, drogurile, credințele culturale și anumite practici din medicina alternativă pot reduce dramatic durerea. Însă majoritatea medicilor și a persoanelor ezită să susțină folosirea opiaceelor, din cauza grijii legate de eficacitate, efecte adverse, toleranță sau a dependenței. Se consideră că opiaceele contribuie la suferința psihologică, rezultate slabe, afectarea proceselor de cunoaștere și dependență din ce în ce mai accentuată.

Însă majoritatea temerilor legate de terapia cu opiacee la pacienții cu durere cronică se bazează pe o presupunere greșită că folosirea pe termen lung a narcoticelor este mereu nocivă. Există o incidență relativ scăzută a abuzului și adicției printre pacienții cu dureri cronice, iar toleranța pare să nu se instaleze la pacienții diagnosticați cu fiziopatologie dureroasă cronică. În plus, acest tip de terapie poate reduce costul programelor de reabilitare, ameliorând și rezultatele.

Într-un studiu, pacienții au primit fie tratament cu analgezic non-narcotic, narcotice cu acțiune scurtă sau narcotice cu acțiune scurtă sau lungă, după nevoi. După un an, rezultatele au sugerat că terapia cu opiacee a avut un efect pozitiv asupra durerii și stării de spirit, fără a exista cazuri de abuz. În plus, cei care avut substanță cu acțiune lungă, au acceptat ușor eliminarea medicației, fără semne de adicție.

Concluziile sunt însă limitate, deoarece foarte puține cercetări au fost realizate pe eșantioane aleatoare și grupuri de control în care nici medicii, nici pacienții să nu cunoască tipul de medicament prescris. Chiar și atunci când durerea este redusă, nicio cercetare nu a descoperit o ameliorare semnificativă a funcționării fizice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.