Trasee prin copilăria mijlocie și târzie

Conspect al capitolului 9, ”Pathways through middle and late childhood”, din ”The Story of Human Development”, de Poole, Warren și Nunez

Sănătate și siguranţă 

Prevenirea rănirilor 

Pe măsură ce copiii încep să petreacă timp în parcuri şi explorând vecinătatea, creşte numărul de răniri relaţionate cu joaca. Pentru a face locurile de joacă sigure, se recomandă existența unui adult care să supravegheze şi să intervină când jocurile devin periculoase.  

O altă recomandare este direcţionarea copiilor spre echipamente potrivite vârstei. În plus, părinţii trebuie să fie atenţi la obiecte periculoase precum bucăţi de metal şi echipament stricat. În final, este necesară aterizarea pe suprafeţe moi, pentru a evita rănirile.  

În ceea ce priveşte utilizarea bicicletelor, majoritatea accidentelor au loc în apropierea casei, pe drumuri secundare sau departe de intersecţii. Astfel, accidentele au loc acolo unde adulţii îi consideră pe copii în siguranţă. Aceste cazuri apar deoarece copiii au dificultăţi în aplicarea cunoştinţelor în situații concrete. În mod surprinzător, comportamentul de asigurare al copiilor este identic cu cel al adulţilor. Rezultatele unui studiu cu simulări arată că, spre deosebire de adulţi, copiii pedalează mai lent.  

Astmul 

Astmul este o afecţiune în care căile respiratorii devin inflamate şi cu spasme. La unele persoane, expunerea la alergeni declanşează crize astmatice, cei mai frecvenţi fiind polenul, mucegaiul sau parul de animale.  

Aproximativ unul din opt copii este diagnosticat cu astm, fiind cea mai comună afecţiune cronică la copii. Aceasta este mai prevalentă în mediul urban, mai ales la familile sărace, afro-americane sau puerto-ricane. 

Din cauza astmului, copiii pierd zile de şcoală și merg des la medic, ceea ce rezultă în costuri mărite. Aceste probleme pot fi minimizate prin îndepărtarea declanşatorilor şi utilizarea medicamentelor pentru a preveni apariţia crizelor. 

Se consideră că astmul este preţul pe care îl plătim pentru curăţenia în care trăim. Atunci când copii sunt expuşi la bacterii şi virusuri, organismul lor dezvoltă răspunsuri imune, care inhibă reacţiile alergice. Copiii care nu sunt expuşi la germeni şi praf, dezvoltă un sistem neantrenat, cu dificultăţi în diferenţierea substanşelor sigure de cele ameninţătoare. O altă ipotză este că nivelul de astm este mai mare la copiii care nu fac sport.  

Controlul greutăţii 

Un alt risc pentru sănătatea copiilor este problema greutăţii. Oamenii devin din ce în ce mai grei, chiar şi în regiunile în care a existat foamete. Trecerea rapidă de la subnutriţie la supranutriţie apare deoarece există o linie fină între o dietă sănătoasă şi o dietă care îngraşă. 

Obezitatea creşte riscul dezvoltării unor afecţiuni cronice, precum diabetul. Mai mult, în timpul şcolarizării copiii devin conştienţi de sine, fiind afectaţi de glumele celorlalţi. Astfel, a fi supraponderal afectează sănătate psihică, crescând probabilitatea apariţiei depresiei, anxietăţii şi a problemelor comportamentale. 

Majoritatea copiilor care au un index de masă corporală mare în timpul şcolarizării, devin obezi la vârste mai mari. Într-un studiu, copii supraponerali au fost urmăriţi timp de 8 ani. Dintre aceştia, doar 5% au ajuns la o greutate sănătoasă în adolescenţă. Un motiv pentru care nu apar modificări în stilul lor de viaţă este inabilitatea părinţilor de a identifica problemele.  

O modalitate de a preveni obezitatea este expunerea copiilor la o varietate de mâncăruri sănătoase. Astfel, copiii pot deveni familiari cu legume noi prin numărarea lor la matematică, creşterea lor la ştiinţe şi discuţiile despre ele la comunicare. 

Nivelul de activitate este o altă componentă a controlului greutăţii. Studiile arată că 20% dintre copii fac exerciţii de două ori pe săptămână sau mai puţin. În schimb, mai mult de 25% dintre copii se uită la televizor cel puţin 4 ore pe zi. 

Maltratarea 

Cea mai frecventă formă de maltratare este neglijarea. Aceasta se manifestă prin lipsa de mâncare, cămin, îngrijire medicală sau supervizare. Copiii care suferă de abuz fizic sunt pălmuiţi, loviţi cu diferite obiecte, scuturaţi sau împinşi. 

Copiii care au fost abuzaţi sau neglijaţi au o probabilitate mai mare de a avea performanţe slabe, de a avea probleme relaţionale şi de a fi violenți. Mai mult, persoanele care au fost maltratate au o probabilitate mai mare de a fi arestaţi pentru diferite crime şi de a suferii tulburări emoţionale. 

Familile abuzive sunt mai dezorganizate, cu părinţi care sunt mai puţin responsivi şi mai puţin implicați cu copiii lor. Ca rezultat, copiii maltrataţi nu învaţă cum să interacţioneze pozitiv cu ceilalţi. Mai mult, aceştia interpretează informaţia socială în mod diferit. De exemplu, ei sunt mai atenţi la feţe furioase şi interpretează situaţile neutre ca fiind periculoase. Un istoric al abuzului poate rezulta în transmisia inter-generaţională a abuzului – fenomenul prin care copilul va repeta comportamentul părintelui cu proprii copii. 

Cei care sunt expuşi în mod repetat la situaţii ameninţătoare manifestă semne ale îngrijorării, precum problemele de somn, coşmarurile şi durerile fizice. Copiii mici îşi exprimă teama prin mers frecvent şi apropierea constantă de părinţi. Un alt semn al maltratării este regresia, adică manifestarea unor comportamente pentru vârstă mai mică, precum udatul patului. Dificultăţile de concentrare reprezintă un alt simptom al abuzului. În final, copiii care văd deseori comportament agresiv, învaţă să se comporte violent şi devin desensibilizaţi la violenţă. 

Un alt tip de abuz este cel sexual. Activitatea sexuală este abuzivă când un adult iniţiază activitatea şi copilul este forţat să participe, abilitatea sa de a se opune fiind limitată de diferenţe de vârstă, putere sau mărime. Mulţi dintre abuzatori se implică într-un proces numit grooming, prin care obţin încrederea copiilor prin oferirea de cadouri şi atenţie. 

Aproximativ 40% din copiii abuzaţi sexual nu arată simptome imediate, în timp ce ceilalţi arată semne de depresie, probleme de externalizare şi comportament sexual. Adulţii cu istoric de abuz sexual sunt mai puţin adaptaţi, deşi multe victime nu au probleme pe termen lung. Unele persoane abuzate au probleme precum depresia, consumul de droguri, anxietatea socială sau promiscuitatea sexuală. Bărbaţii au o probabilitate mai mică decât femeile să se simtă furioşi sau victimizaţi în experienţele lor sexuale. 

Viaţa în familie 

Familia tradiţională este cel mai comun tip de familie. Totuşi, numărul copiilor care trăiesc cu un singur părinte a crescut în a doua jumătate a secolului XX din cauza creşterii ratei divorțurilor si a mamelor singure.  

Copiii și divorțul 

Copiii ai căror părinți au divorțat sunt mai puțin adaptați decât copiii ai căror părinți trăiesc împreună. De asemenea, aceștia au mai multe probleme de conduită, sunt mai des diagnosticați cu depresie, rezultate la școală și concepte despre sine mai slabe și relații negative cu cei de aceeași vârstă. Însă aceste diferențe sunt mici. 

Majoritatea copiilor care au trecut prin divorțul părinților cresc bine adaptați. Însă dacă copilul este mai vulnerabil, atunci pot exista consecințe negative. Studiile arată că până la un sfert din copiii din familii divorțate ajung să aibă probleme în dezvoltare, comparativ cu 10% din familiile întregi. Acești copii au o probabilitate mai mică de a-și finaliza studiile și au o probabilitate mai mare de a divorța la rândul lor. Comparând efectele divorțului asupra copiilor biologici și asupra copiilor adoptați, aceste efecte sunt mai vizibile la copiii biologici. Astfel, genele pot avea un rol în răspunsul la divorț.  

Ecologia divorțului se referă la factorii care influențează nivelul de adaptare al copilului. Cei care trăiesc cu mame aflate în distres sau care se mută în școli de o calitate mai slabă prezintă probleme de adaptare. Pentru alți copii, divorțul reprezintă o modalitate de a ieși din conflict, caz în care divorțul are consecințe pozitive. 

Există mai mulți factori care formează ecologia divorțului. Un prim factor este compus din vârsta, genul și temperamentul copilului. Copiii în școala primară și liceu au dificultăți mai mari în adaptarea la divorț, comparativ cu cei mai mici și cei mai mari. Divorțul are consecințe mai mari pentru fete, acestea având o probabilitate mai mică de a finaliza liceul și de a face facultatea.  

La nivel de temperament, copiii ce răspund negativ la evenimentele din mediu înainte de divorț au o șansă mai mare de a fi afectați negativ de divorț. Un alt factor al ecologiei divorțului este timpul trecut de la divorț. Reacția imediată este formată dintr-un amestec de furie și depresie. În timp, intensitatea acestor sentimente scade. 

Al treilea factor este calitatea parenting-ului. Un efect des întâlnit al divorțului este scăderea supervizării și a rutinelor familiale. Unii copii sunt nevoiți chiar să aibă grijă de părinții lor. De obicei, părinții care au avut un stil autoritativ de parenting revin la comportamentele consistente și calde.  

Un alt factor este relația părinților divorțați – copiii au mai puține probleme comportamentale dacă relația dintre părinți este relativ armonioasă. Al cincilea factor este custodia asupra copilului. Dacă relația dintre părinți nu este extrem de tumultoasă, atunci custodia comună este este asociată cu mai puține probleme de adaptare.  

Starea de bine economică este un alt factor important în ecologia divorțului. După divorț, problemele economice tind să crească nivelul de stres, părinții fiind nevoiți să se mute în cartiere mai sărace. Astfel, copiii care primesc pensie alimentară și pot fi întreținuți au performanțe școlare superioare. Un ultimul factor este format din evenimentele pozitive de viață. Copiii care experențiază mai multe astfel de evenimente prezintă mai puține probleme comportamentale.  

Uneori, în urma unui divorț, poate apărea recăsătorirea părinților. Momentul acestui eveniment influențează modul în care copiii reacționează la părinții vitregi. Copiii mai mici acceptă adulții destul de ușor, și tații vitregi se conectează mai ușor cu copii tineri și afectuoși. Cei aflați în adolescența târzie și adulții tineri tind, de asemena, să fie cooperanți. În schimb, copiii intre 10 si 15 ani prezintă o ajustare mai dificilă. 

Viața cu părinți homosexuali 

Cercetările cu privire la copiii crescuți de părinți cu orientare homosexuală s-au centrat pe trei aspecte. Primul se referă la măsura în care acești copii sunt tachinați în legătură cu familia lor. Băieții crescuți de mame lesbiene tind să fie tachinați în legătură cu posibilitatea de a fi gay. Cu toate acestea, acești copii nu au un risc mai mare de a fi tachinați de colegii lor decât ceilalți copii.  

Al doilea este nivelul de ajustare al acestor copii. Ei nu prezintă o probabilitate mai mare de a dezvolta probleme comportamentale, emoționale sau cognitive.  

Iar în al treilea rând, cercetările s-au concentrat pe probabilitatea ca acești copii să aibă, la rândul lor, o orientare sexuală diferită. Majoritatea studiilor nu au identificat nicio influență a familiei asupra orientării sexuale. Însă este mai probabil ca aceste persoane să experimenteze relații sexuale cu persoane de același sex. Astfel, creșterea într-o astfel de familie poate duce la o deschidere mai mare la explorarea alternativelor.  

Indiferent de modul în care este formată familia, relațiile din cadrul său sunt mai importante pentru dezvoltarea copiilor. Copiii dezvoltă mai puține probleme comportamentale și au un nivel de well-being mai mare atunci când îngrijitorii sunt responsivi, manifestă iubire și împart sarcinile de îngrijire a copilului.  

Copiii adoptați 

Nivelul de înțelegere a adopției depinde de vârsta copiilor. Astfel, copiii de 4-5 ani știu ce înseamnă adopție, dar o confundă cu nașterea. În schimb, cei de 6-9 ani înțeleg diferența între naștere și adopție, acceptă faptul că adopția este permanentă, dar nu le este clar de ce. Tot la această vârstă este posibil ca, deși pot face diferența între adopție și naștere, copiii să nu perceapă caracterul permanent al adopției. La vârsta de 8-11 ani, copiii încep să înțeleagă că o anumită autoritate determină caracterul permanent al adopției. De la 10-13 ani, copiii înțeleg că adopția presupune transferul legal al drepturilor.  

Majoritatea copiilor adoptați cresc cu un nivel înalt de ajustare. De fapt, copiii adoptați din China prezintă mai puține simptome de internalizare sau externalizare decât colegii neadoptați, născuți în SUA.  

Copiii din familii mixte rasial primesc întrebări cu privire la identitatea lor. În jurul vârstei de 7 ani, majoritatea copiilor asiatici înțeleg că aspectul lor fizic este permanent. La 9-11 ani fie acceptă această diferență, fie au un sentiment de ambivalență, respingând identitatea etnică. De la 12-14 ani, copiii au un simț al sinelui care integrează atât moștenirea asiatică, cât și cultura americană. Acești copii au mai puține probleme de ajustare atunci când părinții le susțin identitatea etnică și îi expun la cultura originară.  

Copiii, școala și performanța 

Există mai multe dovezi cu privire la rolul școlii în dezvoltare, învățând aspecte care acasă nu ar fi apărut. De exemplu, în timpul anului școlar, IQ-ul copiilor crește. Această creștere dispare în timpul vacanței de vară, când sarcinile academice lipsesc. De asemenea, copiii care au început educația mai târziu, au prezentat scoruri cu până la 7 puncte mai mici la teste de inteligență.  

Cultură și performanță 

Studiile asupra țărilor în care există performanță înaltă au identificat patru factori asociați cu excelența.  

În primul rând, valorificarea efortului este un factor foarte important. Familiile asiatice consideră că toți copiii pot avea performanțe înalte dacă încearcă suficient de mult. În schimb, familiile americane se centrează pe calități individuale, precum inteligența, ceea ce poate descuraja copiii.  

În al doilea rând, în țările cu performanțe înalte sunt stabilite standarde înalte. Părinții asiatici stabilesc standarde mai înalte față de părinții americani, fiind mai greu satisfăcuți de performanțele copiilor. 

În al treilea rând, în țările asiatice timpul pentru instruire este mai mare și cantitatea de teme pentru acasă este mai mare. De asemenea, părinții asiatici petrec timp cu copiii lor rezolvând teme suplimentare, în timp ce părinții americani se joacă cu copiii lor. În final, în țările asiatice, predarea urmărește înțelegerea.  

Un alt aspect relevant este statutul social. În medie, părinții cu venit scăzut, care au și un nivel educațional mai scăzut, le oferă copiilor un nivel mai mic de expunere la jucării și experiențe care pun bazele abilităților academice. Ca rezultat, acești copii încep școala fără o înțelegere de bază a numerelor și a limbajului. Într-un studiu, majoritatea variabilității în performanță a fost explicată de diferențele în activitățile relaționate cu aspectele academice de acasă. Astfel, copiii din familii cu venituri scăzute au rezultate mai slabe decât colegii lor, chiar și atunci când comparațiile sunt făcute în cadrul unui singur grup etnic.  

Statusul economic al comunității în care trăiesc copiii le influențează, de asemenea, succesul. Copiii cu cele mai mari dezavantaje învață în școli cu un nivel scăzut de calitate, indiferent dacă nivelul de calitate este calculat pe baza calificării profesorilor, atitudinii lor, a condițiilor fizice de învățare sau a performanței studenților. Este dificil ca elevii să ajungă la performanțe înalte când profesorii trebuie să facă față la resurse limitate și un număr mare de elevi.  

Un studiu a urmărit performanța copiilor afro-americani care au fost mutați într-un cartier cu un status mai înalt, comparativ cu cei care au rămas într-un mediu deficitar. Cei care au fost mutați au prezentat o probabilitate mai mare de a rămâne în școală și de a se pregăti pentru facultate. 

Comparând copiii dintr-un grup cu status scăzut, toți trăind la limita sărăciei, s-a arătat că cei cu performanțe înalte aveau părinți cu un nivel mai înalt de educație și care vorbeau engleza în casă. Aceste familii aveau și un nivel mai scăzut de greutăți și un nivel mai înalt de avantaje, precum existența unei rutine familiale. De asemenea, familiile acestor copiii erau suportive și ofereau stimulare intelectuală. 

Mărimea clasei 

Clasele cu un număr mai mic de elevi oferă mai multă atenție individuală, instruire hands-on și mai puțină distragere din partea colegilor. Nu există diferențe foarte mari între clase de 25 și 35 de elevi, profesorii organizându-se în mod asemănător. Clasele cu un număr mai mic de elevi, sub 20, promovează performanța înaltă. Astfel, copiii care învață în clase mici, mai ales în școala primară, au scoruri mai mari la testele standardizate, comparativ cu cei care învață în clase mai mari. Mai mult, beneficiile claselor mici se păstrează de-a lungul timpului, iar cei care beneficiază cel mai mult sunt copiii cu un status socio-economic scăzut.  

Metodele de predare 

Copiii au nevoie de trei lucruri pentru a avea succes. În primul rând, ei au nevoie să stăpânească abilități și informații fundamentale. În al doilea rând, ei au nevoie de înțelegerea în profunzime a conceptelor, pentru a putea face transferul învățării. În final, ei au nevoie de menținerea dorinței de a învăța.  

Inițial, în cadrul școlii se pune accentul pe scris, citit și artimetică. Însă profesorii s-au întrebat dacă această metodă nu îi demotrivează pe copiii, aplicând învățarea deschisă. Învățarea deschisă este o abordare constructivistă în care copiii direcționează învățarea prin selectarea experiențelor de învățare. La nivelul școlii elementare, clasele deschise includ copii de mai multe vârste, iar învățarea este mai personalizată și mai puțin competitivă. Dar această abordare a rezultat în scăderea performanței, astfel încât s-a optat pentru o abordare mixtă. 

Astfel, la nivelul predării cititului, s-au reliefat două abordări. Fonetica reprezintă o metodă directă de instruire, în cadrul căreia copiii învață relația dintre litere și sunete. Abordarea limbajului ca întreg se centrează pe activități cu sens, precum ascultarea literaturii și scrisul.  

Din anul 1990, a apărut abordarea evidence-based. Aceasta consideră că școlile ar trebui adopte practici care produc rezultate pozitive în mod sistematic în studii.  

Copiii nu învață mereu mai bine din cărți colorate și cu multe imagini din mai multe motive. Copiii care cunosc ce înseamnă un cuvânt pot fi distrași de imagini. Mai mult, imaginile care nu sunt relaționate cu sensul textului pot crea confuzie.  

Pentru a reliefa acest aspect, copii între 30 și 36 de luni au fost învățați cuvinte prin trei modalități – prin cărți scrise într-un mod simplu, alături de o imagine, prin cărți care integrează literele în imagini interesante sau cu o carte de tip pop-up. Copiii care au învățat din cartea simplă au avut cele mai bune performanțe.  

Dificultățile în reprezentarea duală a informației pot fi responsabile de aceste rezultate. Reprezentările duale se referă la abilitatea de a se gândi la ceva ca obiect și ca simbol. Cercetătorii consideră că obiectele concrete pot ajuta învățarea, dar dacă sunt folosite într-un mod potrivit. De asemenea, învățarea nu are loc automat, ci prin explicarea relației dintre obiecte și ceea ce este învățat. 

Educarea copiilor cu dizabilități 

Practica de a plasa copii cu dizabilități fizice sau cognitive în clase normale portă numele de mainstreaming. Astăzi se preferă termenul incluziune. Această practică este îndeplinită prin oferirea de asistență copiilor pe parcursul zilei. Un alt mod de implementare este petrecerea unei perioade mai mari în clasă, urmată de timp într-o cameră de rezonanță, în care copiii primesc instruire de la profesori specializați pentru problemele lor.  

Pentru a ilustra ideea că dizabilitatea nu definește persoana s-a adoptat practica limbajului person-first pentru a discuta despre diferențe. Astfel, prima dată este menționată persoana, apoi dizabilitatea. De exemplu, vom spune persoană cu retard mental, nu retardat. 

Retardul mental reprezintă un coeficient de inteligență sub medie, alături de probleme la nivelul abilităților necesare activităților zilnice. Spre deosebire de aceștia, copiii cu diazbilități de învățare specifice au probleme în stăpânirea unui aspect specific al învățării. Majoritatea acestor dizabilități includ cititul.  

Învățarea în limba engleză 

Copiii pot învăța cu ușurință două limbi, dacă au suficient input de la ambele limbi de timpuriu. Cel mai bun caz este acel al bilingvismului situațional, când învățarea celei de-a doua limbi nu interferează cu prima, rezultând în beneficii cognitive. Deoarece acești copii trebuie să facă trecerea de la o limbă la alta, sunt specializați timpuriu în selectarea informației relevante și inhibarea informației distractoare. Cu cât cea de-a doua limbă este învățată mai târziu, cu atât scade nivelul de specializare.  

În școlile din SUA, școlile oferă suport în învățarea limbii engleze minorităților vorbitoare de altă limbă. Acest aspect este îndeplinit prin mai multe modalități. Pe de-o parte, are loc imersarea în limba engleză, în care cursurile au loc strict în limba engleză. Pe de altă parte, există clase în care engleza este abordată ca o a doua limbă, fiind predată separat. O altă abordare este educația bilingvă tranzitorie, în care educația începe în limba maternă și, pe măsură ce este învățată engleza, se trece spre predare în engleză. Se consideră că sunt necesari doi ani pentru a ajunge la un nivel funcțional de cunoaștere a limbii. Iar după 4-7 ani, elevii ajung la un nivel în care pot avea performanțe înalte în predarea în limba engleză.  

Evaluările acestor abordări arată că, în funcție de mediu, au rezultate diferite. De exemplu, în Canada, imersarea dă rezultate foarte bune. În schimb, în SUA, educația bilingvă este afectată de sărăcie și de cultura dominantă, rezultatele nefiind la fel de promițătoare.  

Copiii talentați și copiii gifted 

Unii copii ies în evidență pe baza nivelului superior de inteligență, în timp ce alții au talente deosebite în artă, muzică sau alte abilități specifice. Deși deseori termenii de gifted și de talent sunt utilizați interșanjabil, talentul presupune exersare și specializare, în timp ce a fi gifted este ceva înnăscut.  

Copiii gifted au trei caracterstici comune. În primul rând, toți acești copii sunt precoce, adică încep să aibă performanțe superioare într-un domeniu mai devreme decât ceilalți copii. În al doilea rînd, ei învață într-un mod calitativ diferit, fără a avea nevoie de un nivel considerabil de ajutor de la adulții din jurul lor. În al treilea rând, ei exprimă un nivel înalt de interes față de domeniul în care au talent.  

Un studiu faimos asupra acestor copiii este cel al lui Terman. El a descoperit că majoritatea copiilor gifted au vorbit și au citit mai repede decât ceilalți copii, dezvoltându-se în copii cărora le place cititul și au performanțe înalte la școală. De asemenea, acești copii erau foarte sănătoși și bine adaptați. Terman a dorit să arate că un IQ înalt va prezice rezultate extraordinare la vârsta adultă. Însă, deși majoritatea au devenit adulți de succes, niciunul nu a fost un geniu creativ.  

Individualitatea 

Măsurarea abilității cognitive 

Psihologii disting între inteligență și performanță. Inteligența reprezintă potențialul unei persoane de a învăța și de a se adapta la mediu. Performanța reprezintă cât de mult a învățat, de fapt, persoana. În practică este dificil ca cele două concepte să fie clar diferențiate, deoarece ambele scoruri sunt relaționate cu experiențele de învățare.  

Primele încercări de a construi teste de inteligență îi aparțin lui Francis Galton, bazându-se pe mărimea capului, sensibilitate vizuală, sensibilitate auditivă sau viteza de răspuns. Dar aceste încercări au eșuat, deoarece performanța la aceste sarcini nu corela cu un rezultat indicator al inteligenței, precum performanța academică.  

Următoarea încercare de a măsura inteligența îi aparține lui Aflred Binet, la cererea ministerului educației din Franța. Ministerul urmărea să identifice acei copii care nu ar face față în învățământul normal, având nevoie de condiții speciale. Binet a făcut două observații – inteligența nu poate fi măsurată pe baza proceselor senzoriale și copiii mai lenți se comportau ca niște copii mai mici. Astfel, administrând itemi care diferențiau între diferite vârste, Binet putea calcula vârsta mentală a fiecărui copil.  

Lewis Terman a modificat testul lui Binet, raportând rezultatele sub formă de IQ. Acest IQ identifica performanța medie, sub medie sau peste medie, făcând unr aport între vârsta mentală și vârsta cronologică, pe care îl înmulțea cu 100.  

O versiune modernă a scalei lui Binet este scala Stanford – Binet. Un alt test folosit deseori este scala Wechsler pentru copii. Itemii scalei Weschler sunt împărțiți în patru secțiuni – înțelegere verbală, raționament perceptiv, memorie de lucru și viteza de procesare. Fiecare din aceste secțiuni este divizată în subteste.  

Scorul IQ este destul de stabil în timp, oferind o serie de informații importante pentru școlarizare. În primul rând, scorurile IQ prezic succesul academic, existând o corelație pozitivă de .50 între cele două. În al doilea rând, procesul de testare prezintă un eșantion de comportament al copilului. Un motiv pentru care testele de inteligență prezic succesul academic este faptul că acele comportamente care se manifestă sub forma unor rezultate bune, precum a sta cuminte, a asculta cu atenție și a coopera, sunt importante și în cadrul școlii. În al treilea rând, scorurile IQ prezic adaptarea ulterioară și succesul la locul de muncă și marital.  

Testele de inteligență au primit o serie de critici. Pe de-o parte, se consideră că acestea nu reprezintă o măsurătoare exactă a abilității înnăscute. De exemplu, copiii ale căror scoruri IQ au crescut între studii veneau din familii care puneau accent pe succesul academic și le monitorizau progresul.  

O altă critică este faptul că testele IQ sunt contaminate cultural, conținând concepte comune pentru familiile caucaziene din clasa de mijloc. Există mai multe modalități în care testele pot fi eronate. De exemplu, bias-ul predictiv apare atunci când scorurile la teste prezic scoruri mai mici pentru un grup, comparativ cu scorul real. Scorurile IQ nu prezintă această eroare. Contaminarea culturală presupune includerea unor itemi și proceduri care reflectă anumite culturi mai mult decât altele.  

Deoarece heritabilitatea inteligenței este între 0.5 și 0.7, unii autori au afirmat că testele nu sunt eronate, ci măsoară diferențe genetice. Într-un studiu care a urmărit testarea acestei ipoteze, un grup de persoane de culoare a fost testat și li s-a estimat moștenirea europeană sau africană prin analize de sânge. Rezultatele au contrazis ipoteza biologică.  

Comparativ cu testarea inteligenței, testele de performanță măsoară ceea ce copiii au învățat într-un anumit domeniu. Acest tip de testare este controversat atunci când școlile sunt presate să arate că elevii au rezultatele așteptate. Astfel, poate apărea problema predării pentru testare, ignorând integrarea informației și transferul său.  

Copiii la risc 

Când copiii manifestă comportamente indezirabile, sarcina principală este determinarea măsurii în care comportamentul este semnificativ clinic. Simptomele sunt semnificative clinic când comportamentele sunt suficient de puternice pentru a necesita tratament sau unul din comprotamente este specific unei tulburări.  

Două seturi de factori pot prezice cât de serioase sunt problemele copiilor – caracteristicile copilului și caracteristicile mediului. În general, copiii cu probleme de externalizare au o probabilitate mai mare de a avea dificultăți pe termen lung dacă prezintă o rată mare de comportamente problematice, dacă au comportamente negative în mai mult decât un mediu, dacă au comportamente antisociale și dacă aceste comportamente sunt mai antisociale decât ale altor copii de aceeași vârstă.  

La nivelul mediului, un studiu a arătat că o varietate de factori, precum îmbolnăvirea mamei, nivele scăzute de educație la părinți sau lipsa unui părinte pot afecta dezvoltarea. Astfel, IQ-ul unui copil a scăzut abrupt odată cu prezența a trei sau mai mulți factori stresanți.  

Astfel, a apărut ipoteza stresorilor cumulați – numărul de stresori din viața unui copil reprezintă cel mai bun predictor pe termen lung. Această ipoteză explică și de ce sărăcia are un impact atât de mare asupra dezvoltării.  

Fete și băieți 

Când începe școala, majoritatea copiilor preferă prietenia cu cei de același sex. Acest aspect se păstrează de-a lungul școlii, grupurile de joacă devenind din ce în ce mai compacte și mai puțin fluide.  

Au fost propuse o serie de explicații pentru această preferință. Pe de-o parte, a fost propusă ipoteza că suntem programați biologic să ne afiliem grupurilor identice cu noi. Pe de altă parte, este posibil să se orienteze după persoane care preferă același mod de interacțiune.  

Grupurile de prieteni tind să fie diferite în funcție de sex. Grupurile de băieți preferă să formeze grupuri mai mari, care se depărtează de supervizarea părinților. Aceștia își organizează repede o ierarhie, care este menținută prin jocuri mai dure. În schimb, fetele se organizează în grupuri mai mici, sunt mai puțin competitive și aleg teme de joacă cu scenarii romatice sau casnice.  

În jurul vârstei de 11-12 ani, copiii încep să devină mai flexibili în împărțirea jocurilor pe sexe. Acum fetele încep să prefere mai puțin rolul tradițional feminin, realizând că societatea le acceptă chiar dacă manifestă trăsături masculine. 

În ceea ce privește performanța cognitivă, femeile au un avantaj în ceea ce privește cititul, în timp ce băieții au un avantaj în ceea ce privește matematica, geografia și științele. Aceste diferențe apar timpuriu, din clasa a patra.  

Dar nu există motive să considerăm că aceste diferențe sunt permanente. De exemplu, în 2000, fetele din Marea Britanie aveau performanțe mai bune decât băieții în toate școlile publice, la toate materiile, în afară de educație fizică. Alte testări internaționale indică aceleași rezultate, iar în testarea TIMSS la matematică din 2003 nu au existat diferențe de gen.  

Astfel, apare întrebarea existenței unei diferențe de gen în domeniul matematicii. O explicație este că numărul de fete și băieți care au scoruri înalte poate fi neechilibrat chiar dacă diferența medie nu este foarte mare.  

De asemenea, se pare că băieții au scoruri mai mari la raționament matematic dificil, în timp ce fetele au scoruri mai mari la testele simple. O ipoteză explicativă este viteza de amintire a informațiilor de bază. Aceastp viteză este un bun predictor al performanței la sarcini de raționament deoarece amintirea rapidă rezultă în mai mult timp pentru calculare. Apoi, băieții devin mai buni decât fetele la ignorarea stimulilor irelevanți și la transformarea cerințelor într-un format rezolvabil.  

O altă diferență între fete și băieți ține de raționamentul spațial. Această diferență poate fi consecința avantajului din cadrul matematicii.  

În schimb, datorită unui singur cromozom X, băieții au șanse cu 50% mai mari decât fetele de a avea retard mental. De asemenea, băieții au o probabilitate dublă de a avea nevoie de învățămând special. Este posibil ca fetele și băieții să prezinte dizabilități de învățare la fel de des, dar cazurile băieților să fie mai grave. De asemenea, este posibil ca fetele să dispună de stategii mai bune de mascare a dizabilității, precum răbdarea și încercarea de părea ocupate. 

Profesorii, la rândul lor, îi privesc pe băieți ca fiind o problemă mai mare decât fetele. Astfel, ei au o probabilitate mai mare de a fi diagnosticați cu ADHD și au un comportament agresiv. Recent, părinții au cerut ca și școala să fie adaptată pentru băieți, nu doar băieții pentru școală. Astfel, băieților li e oferă mai mult timp pentru activitate fizică și li se tolerează comportamentul energic și zgomotos.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.