Teoria disonanței cognitive

Conspect al capitolului 1, ”An Introduction to Cognitive Dissonance Theory and an Overview of Current Perspectives on the Theory”, de Eddie Harmon-Jones și Judson Mills, publicat în 1999, în ”Cognitive dissonance: Progress on a pivotal theory in social psychology”.

Teoria disonanței cognitive a început de la ideea că două cogniții pot fi relevante sau irelevante una pentru cealaltă. Dacă două cogniții sunt relevante, ele sunt disonante sau consonante. Cognițiile sunt consonante dacă se potrivesc și disonante dacă sunt opuse. Existența disonanței implică disconfort psihologic, ce motivează persoana spre reducerea disonanței și evitarea informației care o accentuează.  

Cu cât este mai mare magnitudinea disonanței, cu atât este mai motivată persoana să o reducă. Magnitudinea disonanței este egală cu numărul de cogniții disonante, raportat la suma dintre cognițiile consonante și cele disonante.  

Disonanța poate fi redusă prin eliminarea cognițiilor disonante, adăugarea cognițiilor consonante, reducerea importanței cognițiilor disonante sau creșterea importanței cognițiilor consonante.  

Probabilitatea ca o anumită cogniție să reducă disonanța este determinată de rezistența la schimbare a cogniției. Rezistența la schimbare se bazează pe responsivitatea cogniției la realitate și pe consonanța sa cu alte cogniții. Rezistența unui element cognitiv-comportamental depinde de disconfortul eliminării ale și de satisfacția pe care o aduce. 

Paradigme de cercetare  

Paradigma alegerii libere 

Atunci când este luată o decizie, nivelul de disonanță crește, fiind în conflict aspectele negative ale deciziei și aspectele pozitive ale alternativelor. În același timp, consonanța este crescută de aspectele pozitive ale alegerii și cele negative ale alternativelor. Deciziile dificile rezultă într-un nivel mai mare de disonanță.  

Pentru a rezolva acest aspect, persoana poate adăuga cogniții pozitive alegerii și cogniții negative alternativei sau elimina cognițiile pozitive ale alternativei și cognițiile negative ale alegerii. Acest efect se numește împrăștierea alternativelor, iar paradigma de studiu se numește alegere liberă.  

Într-un studiu care a utilizat această paradigmă, mai multe femei au avut sarcina de a evalua opt produse. Apoi ele erau rugate să aleagă fie între două produse la fel de atractive fie între două produse diferite. Apoi femeile evaluau iar produsele. Femeile care au avut decizia dificilă evaluau mai pozitiv alegerea și mai negativ alternativa.  

Paradigma disconfirmării credințelor 

Disonanța apare atunci când oamenii sunt expuși la informație inconsistentă cu credințele lor. Dacă disonanța nu este redusă prin modificarea credințelor, informația poate fi interpretată eronat sau respinsă.  

Într-un studiu, cercetătorii au acționat ca observatori ai unui cult care considera că extratereștrii i-au transmis unei femei mesajul că în acea zi va avea loc o inundație și ei vor fi salvați într-o navă extraterestră. Atunci când evenimentul nu a mai avut loc, cei care stăteau singuri și-au pierdut credința. Cei care au stat în grupuri și-au menținut-o cu argumentul că inundația nu a mai avut loc deoarece ei au dovedit bunătate.  

Paradigma justificării efortului 

Disonanța apare și atunci când persoana se angajează în activități neplăcute pentru a obține un rezultat dezirabil. În acest caz, disonanța este redusă prin exagerarea dezirabilității rezultatului. Într-un studiu, două grupuri de femei s-au implicat fie într-o activitate neplăcută, fie într-o activitate normală pentru a intra într-un grup. Apoi grupul se dovedea a fi destul de plictisitor. Cele care au s-au implicat în activități neplăcute au evaluat grupul mai pozitiv decât celelalte. 

Paradigma complianței induse 

Disonanța apare și când persoana spune sau face ceva contrar credințelor sale. Dacă apar cogniții care justifică acest comportament, precum recompense sau amenințări, disonanța este redusă.  

Într-un studiu s-a plecat de la ideea că o recompensă mică rezultă în modificarea credințelor reale. Participanții au avut de făcut sarcini plictisitoare timp de o oră. Înainte de a începe, unui grup nu i se spunea nimic și altui grup i se spunea că participantul anterior a considerat sarcina interesantă. La final, aceștia primeau fie 1$ fie 20$ pentru a îi spune următorului participant cât de interesantă a fost sarcina. Apoi ei completau un chestionar de evaluare a plăcerii în raport cu activitateta derulată. Cei care primeau recompensa mai mică evaluau studiul ca fiind mai plăcut. Acest comportament se numește contraatitudinal. Rezultatul este numit efectul negativ al recompenselor. 

O variantă a acestei paradigme este jucăria interzisă. În astfel de studii, copiii aveau voie să se joace cu mai multe jucării, dar erau amenințați fie cu pedepse severe, fie cu pedepse ușoare, dacă se jucau cu cea mai atractivă jucărie. Apoi copiii erau rugați să evalueze atractivitatea jucăriei. Cei care primeau amenințări ușoare evaluau jucăria mai negativ decât ceilalți.  

Explicații alternative ale fenomenului disonanței 

Teorii alternative 

Teoria auto-percepției consideră că efectele disonanței sunt rezultatul unor procese nonmotivaționale în care persoana inferează o atitudine pe baza comportamentelor și a circumstanțelor.  

Explicând efectul negativ al recompenselor, teoria arată că oamenii își folosesc comportamentul deschis pentru a-și evalua atitudinile dacă mediul nu este cel care le controlează comportamentul.  

În această teorie se utilizează paradigma atribuirii eronate. În astfel de studii, persoanele sunt expuse la stimuli externi care au efect asupra stării interne a persoanei. Dacă acest efect coincide cu starea internă a persoanei, atunci starea este atribuită stimulului. Dacă apare atribuirea eronată, persoana nu va răspunde la stările interne în același fel.  

Într-un studiu, participanții au primit un placebo, dar li s-a spus fie că declanșează tensiune, fie relaxare, fie niciun efect. Apoi participanții au avut de scris un text despre un subiect ales sau unul dat, care contravenea atitudinilor persoanei. Cei care au fost instruiți că pastila nu are efecte asupra stării și-au modificat atitudinile. Cei care au fost informați că pastila declanșează tensiune nu au făcut-o. Acest rezultat nu susține teoria auto-percepției.  

O altă teorie este managementul impresiei. Conform acesteia, atitudinile se modifică cu scopul de a modela impresia celor din jur despre propria persoană. Astfel, modificarea atitudinilor nu este reală, ci participanții evită evaluarea negativă de către evaluatori. Dar majoritatea studiilor arată că atitudinile se modifică cu adevărat. 

Revizuiri ale teoriei disonanței 

Una dintre primele revizuiri ale teoriei a fost interpretarea disonanței în termenii consistenței sinelui. Astfel, disonanța apare deoarece se creează inconsistență între conceptul de sine și comportament. Există o probabilitate mai mare de a experimenta disonanță când există pericolul de a fi percepuți ca incompetenți, imorali sau ilogici. 

O altă revizuire se referă la sentimentul de responsabilitate față de consecințe aversive previzibile. Această idee a generat cercetări de identificare a condițiilor necesare și suficiente pentru a produce disonanță și a rolului activării și interpretării sale.  

Teoria auto-afirmării propune ideea că efectele disonanței rezultă din amenințarea integrității morale și adaptative a persoanei.  

Înțelegere și neînțelegere 

Teoreticienii sunt de acord că apare o modificare reală a atitudinilor în studiile despre disonanță. De asemenea, există consens cu ideea că aceste modificări sunt motivaționale, iar sursa motivației este disconfortul psihologic. Aria majoră de neînțelegeri se referă la natura motivației de la baza modificărilor.