Iată de ce cred că e important să recunoaștem narcisismul, să-l înțelegem și să învățăm să facem față relațiilor cu persoane narcisice.
În primul rând, România are o lipsă gravă de cultură psihologică. Cu excepția câtorva medii profesionale unde vocabularul psihologic este mai dezvoltat și unde oamenii se străduiesc să integreze concepte psihologice în viața lor profesională și personală, restul e…așa cum e. În orașe mari, cu pretenții, în școli bune, de prestigiu…mai există încă o jenă funciară de a recunoaște că mergi la un psiholog.
Pe de altă parte, cred că puține culturi europene au mai mare nevoie de educație psihologică cum avem noi. Dintr-un motiv simplu: cred sincer că mare parte din problemele noastre sociale sunt parțial datorate unei culturi definite chiar de abuz și de efectele lui. Termenul de “abuz emoțional” și efectele de durată ale acestuia asupra calității vieții noastre sunt străine chiar și multor profesioniști din domeniu.
La acesta se adaugă și opacitatea noastră (și nu o spun decât cu tristețe) la opțiuni de viață mai largi, mai…împlinitoare… dacă vreți. Obiectivul nostru…vorbesc de o medie…e doar să supraviețuim. Sunt puțini cei care fac din fericire sau împlinire un obiectiv fundamental. Școala românească nu dezvoltă (decât cu rare excepții) capacitatea copiilor de a rezolva probleme de viață, nu îi învață să se gândească la ei înșiși și să devină mai conștienți de cine sunt și ce vor și nu le modelează o relație sănătoasă cu ei înșiși în primul rând.
Când abuzul e ceva obișnuit….uitați-vă, vă rog, la statisticile legate de violența domestică… cel care-l refuză e, cel puțin la început, privit cu suspiciune.
Toate astea înseamnă că aici nevoia de cultură psihologică e mult mai mare ca în alte părți.
În al doilea rând, narcisismul e o patologie foarte parșivă. Mai ales în formele sale ascunse (așa-numitul narcisism ascuns sau “covert”) despre am scris aici, poate fi greu de detectat pentru un ochi neformat. Însă indiferent de forma despre care vorbim, e valabilă următoarea afirmație: nu orice abuzator e narcisic, dar orice narcisic e abuziv.
Rețineți că narcisismul se asociază, în esență, cu probleme în relațiile persoanei cu cei din jur, pentru că aceste relații sunt întotdeauna abuzive, realitate atestată de multe studii din literatură. Studiile care investighează co-morbiditatea tulburării de personalitate narcisiste (TPN), deci afecțiunile care însoțesc TPN, au arătat că TPN nu se asociază semnificativ cu depresie sau cu anxietate (Campbell et al., 2002), că narcisiștii par a fi rezistenți din punct de vedere psihologic, adevărata marcă a tulburării fiind problemele de relaționare interpersonală. Un alt studiu din 2007 (Miller și colaboratorii) a arătat TPN se asociază mai ales cu stresul și durerea resimțite de persoanele semnificative din viața narcisicului, deci cu costuri resimțite de alții!
Iar costurile pot fi imense nu doar pentru sănătatea noastră emoțională, ci și pentru sănătatea noastră fizică.
Voi vorbi mult despre asta pe acest blog. Pentru moment mi se pare important doar să nu uităm că fiecare dintre noi avem dreptul ca în relațiile noastre să ne simțim valorizați, ascultați și respectați. Fiecare dintre noi!
Al treilea aspect și cel mai important este că dacă nu recunoști la timp un tipar abuziv în relația cu un părinte sau cu un partener transmiți atitudini și roluri disfuncționale copilului tău. Perpetuarea ciclului de abuz.
Îi poți face rău în două feluri continuând să rămâi într-o relație abuzivă. În primul rând, relațiile cu persoane narcisiste (dar cu orice tip de abuzator, de fapt) vin cu efecte devastatoare la nivel psihic și fizic. Trauma prelungită și, mai ales, trauma care se construiește în copilărie determină un stil de atașament disfuncțional. De asemenea, afectează ireversibil capacitatea noastră de a face față stresului. Iar asta înseamnă că noi înșine nu vom reuși să fim adulții relaxați, “adunați” care pot oferi unui copil baza sigură de la care se poate construi pe sine.
În al doilea rând, uitându-se la felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți, copilul va învăța implicit care sunt atitudinile, roluri și acțiunile necesare pentru menținerea unor relații. Dacă îi vom oferi modele disfuncționale, el însuși le va repeta în relația pe care o construiește cu sine însuși și cu ceilalți.
Despre abuz, traumă și transmiterea intergerațională a traumei voi scrie pe larg pe blog.
Din aceste motive și încă multe altele e vital să ne informăm, să reflectăm la ceea ce citim și mai ales să reflectăm onest la noi înșine și la felul în care stăm în lume.
Rămâneți aproape. Și mai ales…rămâneți aproape de voi înșivă.
- Miller, J.D., Campbell, K., Pilkonis, P.A. (2007). Narcissistic personality disorder: relations with distress and functional impairment, Comprehensive Psychiatry, 48,2, 170-177
- Campbell WK, Foster CA, Finkel EJ. (2002). Does self-love lead to love for others? A story of narcissistic game playing. Journal of Personality Social Psychology, 832:340–354
- Campbell WK, Bush CP, Brunell AB, Shelton J. (2006). Understanding the social costs of narcissism: The case of tragedy of the commons. Personality and Social Psychology Bulletin, 31:1358–1368.
