Raționament și luare de decizii la locul de muncă

Conspect al ”Judgment and Decision Making in the Workplace” de Zhang și Highhouse, în ”The SAGE Handbook of Industrial, Work and Organizational Psychology: Personnel Psychology and Employee Performance”.

Background

Mulți cercetători indică două lucrări publicate la jumătatea anilor 1950 ca marcând începutul JDM (Judgment and Decision Making)  ca domeniu în psihologie.

Prima a fost un review publicat în Psychological Bulletin de către Edwards (1954). Acesta a expus psihologilor o lucrare importantă privind alegerea individuală în economie și statistică, arătând relevanța sa pentru psihologia deciziilor. Cea de-a doua lucrare a lui Hammond (1955) a fost publicată în Psychological Review și a arătat modul în care principiile percepției erau aplicabile studiului raționamentului.

Psihologii interesați de programul de cercetare orientat spre decizii au început să studieze modul în care oamenii iau decizii care implică incertitudini și probabilități. Metafora jocurilor de noroc a ghidat gândirea acestor cercetători, iar comportamentul în laborator a fost comparat cu axiomele utilității așteptate sau a modelelor derivate din psihofizică. Teoriile normative au servit ca modele pe baza cărora cărora comportamentul real ar putea fi comparat. Astfel, s-a stimulat un program de cercetare care vizează modelarea comportamentului decizional și catalogarea euristicii și a prejudecăților.

O a doua direcție a fost stabilită de Hammond (1955) și alții interesați de modul în care oamenii transformă informația din mediul înconjurător în judecăți despre viitor. Standardul de aur pentru acești cercetători nu a fost comportamentul prescris de o teorie normativă, ci relația dintre predicție și rezultatele reale. Hammond (1955) a arătat că teoria brunswikiană era relevantă pentru sarcina de a face deducții din indiciile incomplete și greșite din mediul înconjurător. În timp ce metafora jocurilor de noroc a ghidat cercetările despre alegere, percepția sau metafora „lentilei” ghidat gândirea în arena judecății. Conform acestei concepții, oamenii sunt statisticieni intuitivi forțați să facă judecăți probabiliste bazate pe percepția lor asupra modului în care indiciile de mediu corelează una cu alta. Studierea raționamentului, a necesitat observarea comportamentului în mediul său natural sau într-o situație de laborator care reprezintă în mod fidel aspecte relevante ale mediului natural.

Deși au fost făcute încercări ambițioase de integrare a cercetării în decizie și raționament, cercetătorii din cele două domenii au lucrat în izolare unul față de altul pentru mai mulți ani. Această izolare a rezultat, parțial din diferențele dintre metodele de cercetare și din diferențele fundamentale în ipotezele raționalității umane. În timp ce cercetătorii în decizie s-au concentrat, în general, asupra abaterilor de la raționalitate, cercetătorii raționamentului s-au concentrat mai mult pe adaptarea cu succes la mediul înconjurător. Această diviziune este mult mai puțin evidentă în ultimii ani.

Teme în cercetarea JDM

Normativ vs descriptiv

Modelele normative descriu modul în care ar trebui luate decizii raționale. Modelul normativ al raționalității derivă din modelele economice. Ca atare, perspectiva normativă se concentrează pe explorarea momentului și a modului în care oamenii deviază de la acest standard. Pe de altă parte, teoriile descriptive se referă la crearea de modele care descriu modul în care oamenii iau decizii. Distincția a dus la un număr mare de cercetări care demonstrează modul în care oamenii se abat de la modelele normative, cum ar fi utilitatea așteptată subiectivă (SEU). Cercetătorii au dezvoltat teorii descriptive, cum ar fi teoria perspectivelor, teoria câmpului de decizie și teoria susținerii, pentru a modela felul în care deciziile reale ale oamenilor se abat de la standardul normativ al raționalității.

Automat vs deliberat

O a doua temă care a apărut în domeniu este sistemul automat vs cel deliberat de luare a deciziilor. Dihotomia dintre sistemele automate și deliberate are o istorie lungă în psihologie. Acest cadru se regăsește în percepție, rațiune și învățare, precum și atitudini și persuasiune. Această abordare cu dublă sistem propune că deciziile pot fi fie rapide, automate și fără efort (Sistemul 1), fie lente, deliberate și bazate pe efort (Sistemul 2). Această dihotomie a dus la un număr mare de cercetări care examinează diferitele procese decizionale și rezultatele acestor două sisteme.

Euristici și bias-uri

Herbert Simon (1955) a propus pentru prima dată teoria raționalității limitate ca răspuns la limitările raționamentului uman. El a contestat modelele normative convenționale care au teoretizat alegerea rațională pe baza unei analize exhaustive a tuturor opțiunilor. El a sugerat că dimpotrivă, factorii de decizie nu optimizează în mod obișnuit deciziile lor, ci caută adesea o alegere satisfăcătoare deoarece sunt limitați de capacitățile lor cognitive.

Programul de cercetare cu privire la euroistici și erori ale raționalității  este unul dintre cele mai influente. O euristică este o scurtătură mentală care duce la decizii adoptate în baza unor informații limitate și a unor resurse cognitive limitate. Euristica este folosită pentru a lua decizii rapid și fără efort. Cu toate acestea, ele sunt predispuse la erori și pot conduce la diverse erori sistematice cunoscute sub numele de prejudecăți. Euristica se încadrează în tabăra raționamentului sistemului 1, deoarece acestea necesită puțin efort.

De exemplu, reprezentativitatea implică judecarea probabilității bazată pe gradul în care o situație seamănă cu alte situații. O alta euristica, numita disponibilitate, presupune ca estimarile bazate pe cazuri sa fie disponibile in memorie. În cele din urmă, ancorarea și ajustarea sunt folosite atunci când se fac predicții despre valori incerte. De exemplu, atunci când li se cere să prezică salariul mediu al angajaților, ar trebui mai întâi să identifice o valoare plauzibilă sau comparabilă ca o ancora și apoi să se adapteze ascendent sau descendent de acea ancoră pe baza altor informații relevante.

Reprezentativitatea poate fi problematică atunci când indivizii nu reușesc să contabilizeze informațiile despre rata de bază. Această eroare este cunoscută în general drept neglijență a ratei de bază Disponibilitatea profită de amintiri și experiențe care sunt esențiale din punct de vedere emoțional. Efectele de ancorare pot influența arbitrar deciziile.

Domeniul euristicilor și al preudecăților reprezintă un interes modest din partea comunității I-O. De exemplu, Marlowe și colaboratorii (1996) sugerează că utilizarea reprezentativității ar putea fi responsabilă pentru „plafonul de sticlă” între femei și suita executivă. Hinsz și colaboratorii (1997) au arătat cum ar putea fi folosit efectul de ancorare pentru a stabili obiective autoimpuse.

Domeniul euristicilor și al prejudecăților reprezintă un interes modest din partea comunității I-O. De exemplu, Marlowe și colaboratorii (1996) sugerează că utilizarea reprezentativității ar putea fi responsabilă pentru „plafonul de sticlă” între femei și suita executivă. Hinsz și colaboratorii (1997) au arătat cum ar putea fi folosit efectul de ancorare pentru a stabili obiective auto-impuse.

Risc și incertitudine

Perspective cognitive

Definițiile riscului pot varia de la accentul pus asupra vătămării personale, care se regăsește în cercetarea medicală și despre hazard, la accentul pe posibilele oportunități găsite în literatura economică și de afaceri. Decidenții sunt considerați a avea aversiune față de risc, adică preferă un lucru sigur unei opțiuni ale cărei rezultate sunt nesigure (adică o opțiune riscantă).

De mult timp a fost cunoscut faptul că oamenii nu funcționează pe o valoare pură așteptată. De fapt, încă din 1738, Bernoulli a sugerat că oamenii folosesc utilități subiective în loc de dolari pentru astfel de decizii. Funcția ipotetică a lui Bernoulli (1738/1954) propune că utilitatea subiectivă este relaționată neliniar cu sumele dolarului. De exemplu, această funcție de utilitate în scădere sugerează că există o diferență psihologică mai mare între 1.000 și 2.000 de dolari, între 10.000 și 11.000 de dolari. Acest lucru explică aversiunea față de risc.

În ciuda tendinței generale de a evita riscul, există factori situaționali care promovează contrariul. Persoanele care se confruntă cu opțiuni care au consecințe negative, de exemplu, vor alege adesea opțiunea cea mai riscantă. Kahneman și Tversky (1979) ar explica transformarea de la prudență la căutarea de risc ca rezultat al unei tendințe de a evalua rezultatele în mod diferit dacă scopul este să evite pierderile sau să adauge câștiguri.

Pentru organizații, aceste studii sugerează că decidenții  își pot asuma riscuri mari pentru a recupera pierderile reale sau percepute. Shefrin și Statman (1985) au remarcat, de exemplu, că investitorii financiari au tendința de a vinde câștigătorii prea devreme și de a-și păstra pierzătorii prea mult. Cu alte cuvinte, atunci când o investiție a câștigat în valoare, investitorii renunță adesea la câștiguri posibile viitoare prin ieșirea prea rapidă. De asemenea, atunci când o investiție a scăzut în valoare, investitorii vor spera adesea pentru o revenire și vor risca pierderi suplimentare, în loc să accepte anumite pierderi.

Sunk Cost Effect

Tendința observată de asumare a unor riscuri nejustificate pentru a recupera sau a evita pierderile este legată de sunk cost effect – tendința de a persista într-o activitate din cauza efortului, a timpului sau a banilor investiți anterior. Această tendință încalcă principiul rațional economic, conform căruia oamenii ar trebui să ignore costurile pierdute și să se concentreze numai la costurile incrementale atunci când iau decizii.

O posibilă explicație a acestui efect este dorința de a justifica deciziile anterioare. Un alt motiv pentru care oamenii nu reușesc să ignore costurile pierute este faptul că ele folosesc o euristică de reducere a risipirii. El a prezentat oamenilor un document care descrie o companie care dezvoltă un material folosit pentru corturi de camping a aflat că un concurent a început să comercializeze un produs superior. Oamenii au recomandat abandonarea afacerii câd li s-a spus că materialul ar putea fi vândut pentru un acoperiș. Dar au refuzat acest lucru atunci când materialul urma să fie vândut ca fier vechi pentru același preț.

Sunk cost effect duce și la escaladarea angajamentului. S-a constatat că recruiterii care au fost implicați în angajarea cuiva au fost mai înclinați să îi evalueze mai pozitiv.

Endownment Effect

Un alt produs al aversiunii față de pierdere este endownment effect, care descrie tendința de a vedea obiectele mai valoroase atunci când sunt în poeseisa propriei persoane. Se poate invoca acest efect în prezicerea modului în care oamenii reacționează la diferite bonusuri de performanță. De exemplu, un bonus de $ 5000 pentru întâlnirea unei cote este diferit de cel al scăderii cu 5000 $ pentru nerespectarea cotei. Atunci când cei 5000 de dolari sunt deja în posesia angajatului, retragerea sa va provoca reacți negative.

Dimensiuni ale incertitudinii

Diferite aspecte ale incertitudinii sunt asociate cu diferite procese mentale. Dacă oamenii percep că au un anumit grad control atunci când evenimentele sunt interne, dar nu au control atunci când sunt externe. Diferența de atribuire a sursei de incertitudine poate duce, de asemenea, la strategii diferite pentru a reduce această incertitudine. De exemplu, incertitudinea epistemică poate fi redusă prin creșterea competenței și căutarea mai multor informații, în timp ce incertitudinea aleatorie poate fi gestionată prin determinarea frecvențelor relative ale evenimentelor.

Limbajul prezintă modalități diferite de a descrie cele două tipuri de incertitudine. Incertitudinea epistemică este adesea exprimată prin descrierea încrederii (de exemplu, „sunt sigur 50%”), în timp ce incertitudinea aleatoare este exprimată prin expresii care se referă la un element de întâmplare (de exemplu, „Există o șansă de 50%”). Cercetarea în JDM a demonstrat că incertitudinea ia diferite forme și poate duce la diferite procese mentale. Ca rezultat, poate duce la judecăți diferite de incertitudine, probabilitate și încredere.

Preferințe

Studiul preferințelor este esențial pentru raționamentul și deciziile omului. Angajatorii trebuie să decidă dacă vor angaja candidatul A sau candidatul B. Candidații trebuie să decidă dacă vor accepta un loc de muncă cu salariu mai mic dar fără navetă sau un loc de muncă cu salariu mai mare dar cu o navetă lungă.

Modelul normativ al raționalității presupune că preferințele urmează unui set de axiome probabilistice și logice. Aceste axiome derivă din economia tradițională și sunt încă folosite pentru a modela preferințele consumatorilor și comportamentele economice. Prima axiomă, invarianța, afirmă că preferințele individuale sunt stabile și nu depind de descrierea opțiunilor (invarianța descriptivă) sau de metoda de elicitare (procedura de invarianță). Această presupunere duce la o serie de deducții logice despre preferințele umane. Totuși, cercetările arată că, decât să-și asume o preferință stabilă, preferințele sunt construite în momentul producerii sale.

Efectele mediului

Unul dintre cele mai robuste efecte ale contextului este cel de momeală. Efectul de momeală apare atunci când o opțiune inferioară face ca una dintre alternativele similare să pară mai atrăgătoare.

Teoria evaluabilitățoo generale a fost dezvoltată pentru a explica inconsistențele datorate contextului în preferințe. Teoria sugerează că valoarea depinde de modul de prezentare (izolare vs comparație), de cunoștințe (sărac vs bogat) și natură (inerent nevaloros vs inerent valoros).

De exemplu, atunci când există doar o singură alternativă, setul de opțiuni are un avantaj într-un anumit atribut, iar acest atribut capătă o pondere mai mare atunci când se formează preferințe despre locuri de muncă. Studiile anterioare privind efectele contextelor au arătat că oamenii ponderează atribute în mod diferit în funcție de alegerile din jur. Cercetările privind alegerea locurilor de muncă au arătat că solicitanții folosesc o gamă largă de indicii atunci când fac judecăți cu privire la atractivitatea perspectivelor de angajare, cum ar fi comportamentul recrutorului, percepția personală a locului de muncă și procesul de recrutare propriu-zis.

Efectele prezentării informației

Framing-ul semantic

Este bine știut că modul în care sunt formulate informațiile influențează percepția oamenilor. Cadrele semantice reprezintă o reprezentare lingvistică diferită a informațiilor echivalente din punct de vedere logic. De exemplu, Harris (1973) a descoperit că oamenii care au fost întrebați „Cât de scurt a fost jucătorul de baschet?” Au estimat înălțimi mai mici decât au întrebat „Cât de înalt a fost jucătorul de baschet?”.

Încadrarea semantică este folosită pentru a pune întrebări similare în mod diferit. Loftus (1975) a descoperit că atunci când au fost întrebați „Ai dureri de cap frecvent?”, oamenii au raportat mai multe dureri de cap decât cei care au întrebat „Ai dureri de cap ocazional?”.

Framing-ul unei dileme fie ca o șansă de recuperare a pierderilor, fie ca o șansă de a realiza câștiguri influențează alegerile riscante ale oamenilor. De exemplu, atunci când oamenii au posibilitatea de a alege între o pierdere sigură față de o mică probabilitate de pierdere, ei tind să aleagă cea mai mică probabilitate de pierdere. Atunci când aceeași dilemă este formulată ca alegerea dinre un câștig parțial sigur și o probabilitate mai mică a unui câștig mai mare, oamenii aleg opțiunea sigură.

Un alt tip de efect de încadrare este încadrarea obiectivelor, implicând manipularea semantică a informațiilor pentru a concentra atenția asupra obținerii unui beneficiu sau a câștigului (cadru pozitiv) sau asupra evitării unui prejudiciu sau a unei pierderi (cadru negativ). De exemplu, Ganzach și Karsahi (1995) au constatat că potențialii clienți ai cardurilor de credit au fost influențați mai mult de un mesaj care accentuează pierderile de a nu utiliza o carte de credit decât de un mesaj care a subliniat câștigurile obținute din utilizarea unui card.

Prezentările informației

S-au studiat și efectele afișării informațiilor fizice asupra raționamentului, cuprinzând formatul (de frecvențe vs. procente, atribut vs. dimensiune, numeric vs. grafic) în care este prezentată informația. Payne și colaboratorii (1992) au recomandat ca afișarea informațiilor să fie utilizată în mod proactiv pentru a facilita luarea unei decizii corespunzătoare.

Alegerea afișării informațiilor poate afecta practicile locului de muncă în multe moduri. De exemplu, practica evaluării individuale presupune, de obicei, ca un consultant să colecteze și să împărtășească informații despre un candidat. Aceste informații ar putea include, de exemplu, profilurile de personalitate, performanța interviului și rezultatele testelor de capacitate cognitivă. Modul în care aceste informații sunt raportate organizației ar putea avea efecte importante asupra modului în care informațiile sunt utilizate de către client.

Mai recent, cercetătorii au examinat avantajele ajutoarelor vizuale în domeniul comunicării riscante. Mai multe studii au folosit reprezentări grafice ale informațiilor utilizând un program de generare grafică numit Icon Array. Pictogramele Arrays s-au dovedit eficiente în comunicarea informațiilor statistice către un public naiv statistic. Reprezentarea grafică a riscurilor evidențiază rata de bază a evenimentelor, compensând astfel tendința comună de neglijare a ratei de bază. În utilizarea Icon Array, cercetătorii au reușit să îmbunătățească înțelegerea informațiilor privind riscurile în diverse forme de sănătate scenarii pentru un auditoriu numeric scăzut.

Cercetătorii au examina și diferite metode de descriere a informațiilor cantitative în de deciziile de selecție a personalului. De cele mai multe ori, managerii responsabili de luare a deciziilor de selecție nu sunt bine informați cu privire la validitatea diferitelor instrumente de selecție. În plus, este dificil să se depășească dependența de intuiție sau expertiză. Eforturile timpurii de comunicare a utilității intervențiilor organizaționale s-au axat pe traducerea efectului în câștiguri monetare. Cercetătorii au constatat totuși că managerii erau adesea indiferenți față de valorile rezultate. Unii cercetatori susțin că acest dezinteres ține de modul de prezentare a informațiilor și de credibilitate. Dacă prezentarea se face într-un mod user-friendly crește gradul de acceptare. De asemenea, managerii sunt în favoarea analizei utilităților ca parte a procesului de luare a deciziilor, cu condiția ca procesul de calcul să fie explicat în mod corespunzător.

Mai recent, cercetătorii s-au concentrat pe examinarea alternativelor la indicii de mărime a efectului pentru a comunica informații valide. Studiile recente au examinat metrici mai intuitive de comunicare a corelațiilor și evidențierea valorii acesteia. Prin transformarea informațiilor statistice în descrieri specifice contextului s-a reușit creșterea nivelului de înțelegere, utilitate percepută și eficiență a programului de formare.

Emoții și decizii

În ultimul deceniu, domeniul JDM a recunoscut importanța emoțiilor în procesele decizionale. Două tipuri de emoții afectează raționamentul și decizia. Primul ține de emoțiile imediate, iar al doilea ține de emoțiile anticipate. Emoțiile imediate sunt cele care afectează judecata și procesul decizional. Ipoteza riscului ca emoție sugerează că reacțiile afective influențează judecata riscului și a incertitudinii independent de evaluarea cognitivă. În același sens, s-a sugerat că emoțiile experimentate sunt prelucrate ca informații pentru a face raționamente și pentru a lua decizii. În plus, atunci când oamenii se află într-o stare bună, percep activitățile riscante, cum ar fi schiul, ca fiind mai puțin riscante și mai benefice.

Emoțiile influențează raționamentul în mod diferit în funcție de variabilele situaționale. Emoțiile care sunt similare ca valență și intensitate pot rezulta în comportamente diferite în contexte dferite. Teama și furia au afectat percepția riscului în direcții opuse: frica a dus la creșterea esitmării riscului, în timp ce furia a scăzut-o. Lerner și colaboratorii (2003) au analizat un eșantion de americani cu privire la atitudinea lor după atacul din 11 septembrie asupra World Trade Center. Ei au constatat că anxietatea a condus la un risc perceput al unui alt atac terorist mai ridicat decât cei cu scoruri înalte la sentimente de furie.

În cele din urmă, emoțiile joacă, de asemenea, un rol central în modul în care oamenii atribuie valori obiectelor. De exemplu, Hsee și Rottenstreich (2004) au întrebat participanții câți bani ar dona pentru a salva un urs panda. Oamenii au promis mai mulți bani atunci când panda au fost reprezentați ca niște creaturi drăguțe, decât atunci când pur și simplu au fost reprezentate ca puncte negre.

Emoțiile anticipate sunt emoții care apar după luarea unei decizii, dar pot afecta și procesul decizional. Oamenii anticipează adesea emoțiile post-decizionale făcând comparații contrafactuale. Emoțiile anticipate pot duce la rezultate negative, cum ar fi indecizia. S-a dovedit că regretul anticipat este unul dintre factorii cheie pentru care oamenii nu reușesc să ia decizii sau aleg conștient să amâne decizia.

Gradul în care indivizii experimentează regretul anticipat poate fi influențat de o serie de factori. Dacă rezultatul deciziei este ireversibil, cum ar fi angajarea unui candidat la un loc de muncă, atunci există un regret mai mare. Pe de altă parte, în cazul în care managerului de angajare i se spune că va exista o perioadă de probă a angajatului și decizia poate fi inversată, atunci managerul de angajare poate fi mai dispus să ia o decizie definitivă.

Este important să înțelegem mecanismele care duc la indecizie și să îmbunătățească eficiența deciziilor cu mize mari. Unii cercetători au început să examineze inteligența emoțională la locul de muncă, definită drept competențe legate de conștiința de sine, de managementul impresiilor și de conștientizarea socială. Cu toate acestea, există puține cercetări care examinează modul în care inteligența emoțională este legată de rezultatele deciziei.

Diferențe individuale

Atitudinea față de risc

Multe profesii necesită abilități de evaluare a riscurilor și de gestionare a lor. Unul dintre cele mai recente eforturi în măsurarea tendințelor riscante este DOSPERT. DOSPERT măsoară atitudinea față de risc prin evaluarea (a) percepțiilor riscurilor și (b) a comportamentelor de risc. Scala măsoară aceste aspecte în cinci domenii de risc diferite: (1) etică, (2) financiar, (3) sănătate / siguranță, (4) recreere și (5) socială.

DOSPERT prezice comportamentul riscant în diverse domenii, cum ar fi tranzacționarea de acțiuni sau jocurile de noroc. Teoria specificității domeniului comportamentului riscant ar sugera că evaluarea riscului trebuie să fie specifică locului de muncă și domeniului. De exemplu, dacă un loc de muncă prezintă riscuri potențiale și este important ca angajații să le evite instrumentul de selecție trebuie să evalueze tendința de risc în cadrul acelui domeniu de risc. Pe de altă parte, unele locuri de muncă pot încuraja un anumit risc.

Stiluri decizionale

Stilurile decizionale reflectă tendințele de abordare a deciziilor în moduri similare în timp și în situații. Cercetătorii au identificat diferite categorii de stiluri decizionale, dar nu este clar cum diferă de abilitățile cognitive și de trăsăturile de personalitate. Cu toate acestea, cercetările anterioare au demonstrat utilitatea stilurilor de decizie pentru a prezice potrivirea cu organizația, modul de rezolvare a conflictelor, susceptibilitatea la stres, și satisfacția profesională.

Cel mai cunoscut chestionar este General DecisionMaking Style (GDMS). Cele cinci stiluri de decizie evaluate de GDMS sunt: rațional, intuitiv, dependent, evitant și spontan. Stilurile de decizie dependente, evitante și spontane au fost legate de rezultatele negative. Stilurile raționale, intuitive și spontane prezic calitatea deciziei auto-evaluate dncolo de trăsăturile de personalitate Big Five. Doar stilul rațional a prezis evaluări ale calității deciziei de la colegi.

Îmbunătățirea procesului decizional

Debiasarea

O strategie este ca decidenții să fie responsabilizați pentru alegerile lor. Acest lucru  are un efect motivator asupra decidentului, obligându-l să fie mai critic și mai atent. Însă responsabilizarea poate duce la decizii mai bune doar atunci când oamenii iau timpul suplimentar și folosesc indicii valide. De exemplu, s-u constatat că, atunci când judecătorii sunt trași la răspundere, ei se bazează mai mult pe informații irelevante în hotărârile de executare, ducând astfel la judecăți mai diluate.

O a doua strategie este de a considera contrariul. Această strategie funcționează deoarece oamenii în general tind să cedeze celor care le confirmă ideile. Prin urmare, luând în considerare motive contradictorii, aceasta atenuează parțial această prejudecată, ceea ce poate conduce la raționamente mai bine calibrate.

În cele din urmă, dacă nu putem remedia defectele în intuiția umană, atunci cea mai bună soluție este utilizarea unor modele statistice liniare.

Arhitectura alegerii

Arhitectura alegerii se află la intersecția dintre psihologie, economie comportamentală și elaborarea politicilor. Această idee face referire la ghionturi (nudges) care reprezintă orice aspect al arhitecturii alegerii care alterează comportamentul oamenilor într-un mod previzibil, fără a elimina nicio opțiune și fără a schimba stimulentele economice. În loc să elimine prejudecățile individuale în hotărâri și decizii, arhitectura alegerii acceptă aceste prejudecăți și modifică mediului pentru a promova decizii mai bune.

Arhitectura alegerii a fost utilizată pentru a promova decizii mai bune cu privire la pensionare, asigurări sau investiții. Instrumentele folosite includ atragerea atenției la rezultatelor viitoare, reducerea numărului de alternative și de a face atributele mai comparabile reducând sarcina cognitivă a deciziilor și promovarea clarității rezultatelor unei decizii. O caracteristică cheie este că sunt intervenții simple și necostisitoare, care pot duce la schimbări semnificative în comportament dacă sunt aplicate unui grup mare de persoane.

Problema criteriului

Recent, cercetătorii s-au concentrat pe definirea și măsurarea deciziilor eficiente cu scopul predicției performanței. Sstfel, s-a elaborat inventarul rezultatelor deciziei (DOI), o măsură de auto-raportare a succesului decizional. Respondenții sunt întrebați despre o serie de rezultate negative ale deciziilor, ponderate în funcție de proporția persoanelor care nu le-au raportat. O altă abordare a evaluării calității deciziei, dezvoltată de Curseu și Schruijer (2012), a folosit un criteriu compus din elemente care evaluează tendința de a se angaja în erori de decizie comune.

Yates și Tschirhart (2006) au remarcat că noțiunile de calitate a deciziei sunt multiple și că aproape orice indicator obiectiv va fi deficitar sau contaminat. Milkman și colaboratorii (2009) au sugerat că, pe lângă criteriile tradiționale de referință din teoria economică, calitatea deciziei poate fi evaluată pe baza măsurii în care (a) respondentul rămâne mulțumit de deciziile sale și b) deciziile sunt considerate de înaltă calitate de către alții.

Metode de cercetare

Cea mai simplă abordare este observarea comportamentului de alegere ca răspuns la manipularea mediului de decizie. O altă abordare este de a modela deciziile prin intermediul mai multor analize de regresie liniară. Au fost utilizate și alte abordări, cum ar fi analiza varianței și regresia non-liniară.

Spre deosebire de abordările care se concentrează pe rezultatele proceselor decizionale, abordările de urmărire a proceselor se concentrează pe pașii care conduc la o decizie. Cele mai frecvente abordări de urmărire a proceselor au fost utilizarea protocoalelor verbale și a panourilor de informare. Mai recent, cercetătorii au folosit modele și simulări computaționale. Constatarea majoră a fost că oamenii utilizează strategii diferite, în funcție de stadiul de alegere și de numărul de alternative disponibile. În general, oamenii folosesc o abordare necompensatorie la începutul procesului decizional, dar trec la o abordare compensatorie atunci când ajung la un număr mai mic de alternative.

Kahneman (1999) a recomandat adoptarea unei strategii bottom-up pentru a analiza reacțiile oamenilor la informația folosită pentru a lua decizii. lEl a folosit termenul „utilitate instantanee” pentru a se referi la puterea dispozițiilor de a continua sau a întrerupe experiențele.