Schimbarea climatică reprezintă un fenomen deja bine documentat. Știm că activitatea umană a deraiat cursul natural al acestui proces. Știm și că este o problemă urgentă pentru umanitate. Există într-adevăr multe persoane care-și modifică stilul de viață către unul mai sustenabil. Cu toate astea, în ciuda datelor stufoase care se strâng și ne confirmă în mod repetat că e nevoie de o mobilizare colectivă, încă nu suntem destul de proactivi. De ce? Ce-i scapă minții noastre când ne gândim la schimbarea climei?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să facem apel la psihologia evoluționistă care ne spune că, în ciuda dezvoltării fantastice a civilizațiilor umane, creierele noastre nu s-au schimbat prea mult în ultimii 10.000 de ani. Reflexele noastre mentale, scurtăturile sau euristicile, cum le numesc cercetătorii, ni s-au format pe vremea în care specia umană se ocupa cu vânătoarea și culegerea fructelor. Ele au fost excepțional de utile în contextul de atunci, dar și acum ne ajută să navigăm mediul, să reacționăm rapid la pericole. Ele au însă efecte negative majore când ne confruntăm cu probleme abstracte sau care se desfășoară pe termen lung, cum este schimbarea climatică.
Altfel spus, elefantul, sistemul nostru de gândire automat și intuitiv, preia cârma. Există o serie de distorsiuni cognitive care ne îngreunează capacitatea de a lua în serios pe de-o parte consecințele schimbării climatice, dar și impactul acțiunilor individuale. Distorsiunile acestea, deși deseori adaptative pe termen scurt, nu ne ajută atât de mult când este vorba despre a face judecăți despre viitorul nostru și de a lua decizii în funcție de judecățile emise.
Iluziile pozitive
Iluziile pozitive, de pildă, se referă la tendința noastră de a vedea lucrurile mai ”roz” decât sunt în realitate. Ne evaluăm abilitățile proprii și a celor dragi ca fiind peste medie. Avem impresia că avem mai mult control asupra evenimentelor din jur decât avem de fapt. În ciuda statisticilor ce arată că rata divorțului este destul de ridicată, majoritatea cuplurilor proaspăt căsătorite îți vor spune că nu există nicio șansă ca asta să se întâmple cu ei (Fowers et al, 2001).
Cu toate că sunt niște iluzii, ele s-au dovedit a fi adaptative pentru specia umană. Dacă am încredere în abilitățile mele și sunt promovată la locul de muncă, voi crede că e datorită mie și efortului depus și voi trăi emoții pozitive. Mai mult decât atât, poate îmi voi expune ideile mai des în echipă și asta mă va ajuta să mă dezvolt. Înclinația spre optimism ne ajută și să trecem peste experiențe de viață stresante precum pierderea unei persoane apropiate. Dacă cred că am abilitățile necesare de a depăși momentele astea și consider că mâine va fi mai bine, asta mă va ajuta să reduc emoțiile negative intense.
Totuși această distorsiune ne împiedică uneori să luăm în considerare probabilitatea reală a scenariilor negative. Ok, ești fumător, dar doar pentru că tu crezi că nu vei avea cancer, asta nu înseamnă că realitatea se va conforma credințelor tale dacă nu faci nimic în legătură cu asta. Asta se aplică și când vorbim de schimbările climatice. Datele ne arată că avem în jur de 11 ani să reducem emisiile de gaz cu efect de seră. Chiar dacă ne dăm seama că vom avea serios de suferit ca specie peste 25 de ani dacă nu acționăm, optimismul nerealist ne poate face să credem că poate oamenii din alte țări, nu noi, vor avea mult mai mult de suferit sau că situația e sub control.
Această tendință de a fi optimiști în legătură cu riscurile la care ne supunem la nivel local este relaționată și cu distanța percepută a schimbării climatice. Fiindcă multe națiuni nu se confruntă încă cu efecte dezastroase prea des, problema schimbării climatice este una ce pare distantă, atât geografic, cât și temporal. Într-adevăr, faptul că urșii polari sunt pe cale de dispariție sau că recoltele din Africa de Sud sunt extrem de afectate de temperatura ridicată nu este ceva îmbucurător, dar nici nu mă afectează atât de direct precum o furtună puternică ce distruge pădurile, recoltele și casele oamenilor din ”ograda” mea. Suntem obișnuiți să rezolvăm problemele care apar pe moment, dar până când consecințele climatice ajung să fie suficient de evidente pentru toți, s-ar putea să nu mai fie cale de întoarcere.
Ingroup și outgroup
Cu toate că emisiile de CO2 din SUA ocupă locul II în lume, Donald Trump critică dur alte națiuni precum China și India pentru că nu fac nimic pentru a reduce poluarea, susținând totodată că în SUA se respiră cel mai curat aer și că el este ”all about climate”. Asta ne aduce și la eroarea pe care o facem atunci când ne gândim la alte grupuri, organizații sau națiuni. Grupurile din care facem parte sunt o sursă de identitate și stimă de sine. Astfel, avem deseori tendința de a le favoriza de a le considera superioare celuilalt grup, care devine inferior. Implicațiile pentru criza climatică sunt evidente: scade cooperarea dintre națiuni și poate chiar și măsurile luate în cadrul unei țări, pe motiv că ”deja facem destul”.
Eroarea costurilor nerecuperabile
Schimbările sunt deseori dificile fiindcă presupun incertitudine cu privire la viitor, iar creierului nostru nu îi place dezordinea și nesiguranța. Eroarea costurilor nerecuperabile se referă la tendința de a continua un comportament, cu toate că implică mai multe costuri decât beneficii, fiindcă am investit mult în el (bani, timp, efort). Dacă până acum am folosit preponderent mașina, de exemplu, trecerea la bicicletă poate părea nerentabilă, cu toate că există multe beneficii: e mai sănătos, nu ne stresăm cu locul de parcare și facem și-un bine planetei. ”De ce să stea mașina mai mult în garaj? Am lucrat peste program ca să strâng banii ăia, nu merită pentru mine.” Fiind vorba despre o schimbare majoră în stilul nostru de viață, e tentant să oferim argumente în favoarea status qou-ului.
Disonanța cognitivă
Discrepanța dintre informațiile pe care le avem despre problemă (”Știu că e vorba despre o problemă serioasă pentru specia umană”) și ce facem în legătură cu asta poate fi explicată și de disonanța cognitivă. Disonanța cognitivă se referă la starea de tensiune pe care o trăim atunci când există o incongruență între ceea ce gândim și ceea ce facem. Tensiunea asta produce emoții negative precum anxietate sau vină și, pentru a o reduce, apelăm la diverse metode. Pentru a ne schimba comportamentul e nevoie de mai mult efort, dar e mai ușor să găsim justificări ale comportamentelor noastre („Americanii trebuie să reducă emisiile de CO2, mașina mea pe motorină nu poluează așa mult.”) sau chiar să negăm problema în totalitate (”Schimbarea climatică este o teorie conspiraționistă”).
În drumul nostru evolutiv, am dezvoltat mecanisme cognitive universale care creionează felul în care percepem realitatea, influențează evaluarea pe care o facem despre pericole, precum și motivația de a le reduce. Cunoscând procesele mentale care ne ”încețoșează” privirea când ne gândim la criza climatică, putem lucra activ cu asta. În ciuda limitărilor cognitive, omul are și capacitatea de a înțelege, a acționa și a-și ajuta semenii. De fapt, istoria ne arată că civilizațiile umane au reușit să se adapteze cu succes dezechilibrului climatic din Mica Eră Glaciară. Povestea schimbării climatice este deocamdată una ce pare pentru mulți dintre noi distantă, ambiguă și în același timp catastrofală. Dar este cât se poate de reală și poate fi o narațiune despre speranță, inovație și acțiune colectivă. În articolul viitor, vom explora factorii care ne motivează să adoptăm comportamente sustenabile.
