Trauma nu e o sentință pe viață. Te poate văduvi de multe, dar nu și de ceea ce Viktor Frankl numea „ultima dintre libertățile omenești”: aceea de a-ți alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-ți alege propriul fel de a fi.
Ce vedeți mai sus e un tablou celebru al Fridei Khalo intitulat Spitalul Henry Ford. Este o reprezentare a celei de-a doua sarcini pierdute, iar Frida spunea despre el că „poartă cu sine mesajul durerii”. Transformând suferința în artă, Frida Khalo a folosit pictura pentru a oferi semnificație unei suferințe aparent lipsite de sens. La fel au făcut Paul Klee, van Gogh sau Goya.
Același lucru l-a făcut Martha Linehan într-un alt domeniu, dar cu un mecanism similar. Ea a dezvoltat terapia comportamental dialectică pentru pacienții cu borderline ca rezultat al propriei sale boli mintale (diagnosticată inițial cu schizofrenie, dar în fapt o tulburare de personalitate bordeline). Un alt exemplu este Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor de concentrare naziste, considerat „profetul sensului vieții”, fondatorul logoterapiei și autorul celebrei „Omul în căutarea sensului vieții” (aici găsiți cartea în limba română, în format pdf).
Exemplele sunt nenumărate. Mulți oameni au ieșit din istoricul lor de traumă ființe noi, mai „adunate” și mai generoase. Ce au în comun? Creșterea post-traumatică.
Termenul a fost inventat de Richard Tedeschi și Lawrence Calhoun în anii 90 pentru a descrie acele persoane care au trecut prin transformări profunde în încercarea de a gestiona diverse tipuri de traume și circumstanțe de viață dificile. Creșterea post-traumatică e, de fapt, schimbarea psihologică pozitivă care apare ca rezultat al luptei cu circumstanțe dificile de viață.
E un fenomen psihologic care însoțește cele mai diverse tipuri de traume: abuz sexual, boli cronice (cancer, SIDA etc.), accidente etc. Descrie experiența acelor persoane care, cel puțin în anumite domenii ale vieții lor, au depășit nivelul pe care îl aveau înainte de criză sau de evenimentul traumatic. Nu e doar o întoarcere la un nivel inițial, ci o experiență de îmbunătățire extrem de profundă.
Modelul lor de creștere post-traumatică spune că oamenii își dezvoltă în mod natural un set de credințe și presupuneri despre lume și se bazează pe ele. Progresul în urma traumei apare doar dacă evenimentul traumatic pune la încercare aceste credințe (gândiți-vă la o analogie cu un cutremur). Credem, spre exemplu, că viața e dreaptă, că celor buni nu li se pot întâmplă lucruri tragice. Însă o tragedie (care, în mod evident, nu urmează nici o logică și nici un calcul de dreptate-nedreptate) ne poate „zgudui” această credință.
E similar, spre exemplu, cu felul în care se reconstruiește un oraș după un cutremur devastator. O dată ce structurile fundamentale ale sinelui se prăbușesc, ne aflăm în postura de a urma alte căi, oportunități noi și, de multe ori, creative.
Conceptul de „creștere post-traumatică” este validat de peste 300 de studii științifice care au arătat că până la 70% dintre supraviețuitorii unor traume raportează un anumit nivel de creștere post-traumatică.
Evenimentele negative sunt momente care ne forțează să ne reexaminăm opiniile și planurile de viitor, având, din această cauză, un mare potențial creativ. Sau ne forțează să ne gândim la întrebări la care nu ne-am gândit niciodată.
O fază importantă a acestui proces este cea în care hiperanalizăm, adică întreținem gânduri și emoții negative. Deși poate părea contraintuitiv, iar înțelepciunea populară e plină de îndemnuri de tipul „nu te mai gândi la asta, gândește pozitiv” (!), acest tip de gândire (ruminativă) e crucial pentru progres pentru că încercăm să înțelegem experiența negativă și să-i găsim un loc în viața noastră și…. cel mai important… să-i dăm o semnificație și un scop. Demontăm astfel vechile credințe și creăm noi structuri de sens și identitate.
Căutarea sensului este elementul esențial în creșterea post-traumatică și pentru progresul creativ în urma dificultăților.
Oameni care au depășit depresii crunte au găsit un sens în acele experiențe și au devenit modele și sprijin pentru cei aflați în situații asemănătoare. Primul nume care-mi vine acum în gând e cel al lui Andrew Solomon, jurnalist american, a cărui carte Demonul amiezii a fost tradusă și la noi. Vă invit să-i ascultați acest talk (există subtitrare și în limba română)
Procesul de construire a sensului unei experiențe dureroase e unul dificil, epuizant. Dar este și unul care poate deschide posibilitatea unei noi vieți. La capătul lui, persoana poate avea un sentiment schimbat despre ceea ce este important, regăsirea bucuriei de a trăi, priorități schimbate, relații mai apropiate, mai intime și/sau pierderea sau renunțarea la anumite relații, un sentiment mai accentuat de compasiune, identificarea unor oportunități noi ș.a.
Însă pentru asta e nevoie să nu blocăm procesul de hiperanalizare. Prin procesarea gândurilor și emoțiilor noastre despre traumă ne rescriem narațiunea vieții și devenim mai înțelepți. De ajutor în acest proces poate fi scrierea creativă. Un review din 2014 citat în Kaufman și Gregoire (2016) arată că scrierea expresivă regulată pentru o perioadă de câteva săptămâni (seturi de 15-20 de minute de scris despre un subiect care provoacă emoții puternice) ne poate ajuta să ne înțelegem și să ne exprimăm mai bine emoțiile pozitive sau negative și ne poate îmbunătăți memoria. S-au arătat chiar efecte asupra simptomelor de depresie sau de tulburare de stres post-traumatic.
În plus, un rol important în acest proces îl au capacitatea nostră de a ne dezvălui și suportul pe care-l primim din partea celorlalți. Împărtășirea cu ceilalți a poveștii traumei și supraviețuirii face lumină mai ales asupra aspectelor emoționale care o însoțesc și creează un sentiment de intimitate profundă. Iar perspectivele primite din partea celorlalți pot fi integrate în noua poveste pe care o spunem despre noi înșine…în narațiunea vieții noastre.
Mesajul e simplu. Putem, cu efort și sprijin, să depășim situațiile dificile dacă suntem dispuși să ne dezvăluim, să cerem ajutor și să lucrăm cu noi înșine. Și…cine știe ce persoană nouă, mai adunată, mai împăcată cu ea însăși ne așteaptă la capătul celălalt?
Ca de obicei,
Rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…
Surse bibliografice
Tedenschi, R.G., Calhoun, L.G. (2004). Posttraumatic Growth: Conceptual Foundations and Empirical Evidence. Psychological Inquiry, vol. 15, nr.1, 1-18
Kaufman, S.B., Gregoire, C. (2016). Făcut pentru Creație, Editura Publica
Acest articol a fost publicat prima dată pe blogul Prizonieri în Oglindă, în data de 16 februarie 2018.
