Adolescența și supraviețuirea ei cu brio – ghid pentru părinți

Modificările apar la tot pasul, iar adolescența este o perioadă presărată cu experiențe noi. Copilul este pentru prima dată adolescent, iar părinții au de-a face pentru prima oară cu unul. În cele ce urmează ne vom concentra pe ce se petrece, de ce și cum ne ajutăm reciproc în cadrul familiei pentru a trece peste provocările vârstei.

Ce se întâmplă, de fapt, în adolescență?

Toate pornesc de la nivel cognitiv, unde au loc cele mai importante modificări relaționate cu dorințele, nevoile, interesele și modul de gândire. Ne vom concentra pe două dintre structurile creierului: cele responsabile de control și cele responsabile de emoții.

Pubertatea determină începutul maturizării structurilor responsabile de control, în timp ce centrii responsabili de generarea emoțiilor sunt mai avansați. Centrul de control ar trebui să tempereze emoțiile, dar se află în dezavantaj din punct de vedere al dezvoltării, lucru care rezultă într-o sensibilitate la mesajele negative. Concret, un eveniment care pare inofensiv pentru adult, pentru adolescent pare catastrofal. Aceasta înseamnă o probabilitate de a resimți emoțiile mai puternic, de a fi afectat perioade mai lungi, de a acționa impulsiv și de a fi ușor influențabil^[1].

Modul de gândire al adolescentului devine complex și analitic, începând să judece critic aspectele relevante ale vieții sale, cum ar fi regulile casei. Acest fapt poate cauza conflicte în interiorul familiei deoarece declanșează schimbări ale echilibrului stabilit în perioada copilăriei. Devenind capabil să înțeleagă realitatea precum un adult, acesta observă subiectivitatea regulilor și poate pune figura parentală la încercare: „E camera mea, de ce nu poate fi dezordine?”. Deși pare că este o subminare a autorității, de fapt, adolescentul își antrenează capacitățile nou dobândite.

Ce îmi place să fac? Cine sunt? Care îmi sunt valorile?

• Autodefinirea

Chiar și la vârsta adultă adăugăm frecvent lucruri noi la răspunsul pe care îl dăm la aceste întrebări. La rândul nostru, am găsit răspunsurile de-a lungul timpului, începând din perioada adolescenței. Pe măsură ce copilul se maturizează dorește să își definească identitatea: unică și valoroasă, delimitându-și principiile și personalitatea. La această dorință de separare se adaugă noile responsabilități ale vârstei (alegerea liceului, voluntariatului, primele examene) și schimbările de ordin fizic ce conturează imaginea unui adult emergent (perioadă de vârstă între 18 și 29 de ani). Toate acestea pot fi sursa unor noi conflicte deoarece părintele poate să nu fie pregătit să îi ofere adolescentului libertatea pe care acesta o caută.

• Schimbările sociale

Dacă în perioada copilăriei părintele reprezenta sursa principală de suport, acum adolescentul se îndreaptă înspre noile oportunități sociale și academice și își construiește un cerc social. În timp, ajunge să prefere să petreacă mai mult timp cu grupul de prieteni care devine noul pilon de susținere. Adolescentul poate primi sau oferi sfaturi, suport moral, își poate schimba conduita sau stilul de îmbrăcăminte în funcție de propriile preferințe și împărtășește experiențe. Figura parentală, care mai demult reprezenta centrul interacțiunilor, se poate simți dată la o parte.

Altă schimbare importantă este că, în copilărie, exista un nivel de monitorizare și control asupra persoanelor cu care socializează copilul. Grupurile de prieteni sunt văzute de adolescent ca o preferință personală, în vreme ce părintele privește aceste decizii ca având un impact major asupra adolescentului ^[2]. Îngrijorarea este justificată, deoarece grupurile sociale pot avea o influență bună, dar prin acestea adolescentul poate consuma alcool, tutun sau alte substanțe. De asemenea, apare un element nou: interesele romantice, sursă de conflict bine cunoscut în orice familie datorită pericolelor reprezentate de începerea vieții sexuale.

Ce e de făcut?

Până acum este destul de clar faptul că echilibrul stabilit în etapa anterioară, a copilăriei, este afectat de noile nevoi ale adolescenților. Scopul trebuie să fie restabilirea unui echilibru care să acomodeze cerințele și interesele întregii familii.

Certurile majore NU vor guverna perioada adolescenței și este foarte probabil ca această tranziție să decurgă fără incidente majore. În general, disputele sunt mici și se referă mai degrabă la lucruri cotidiene precum îmbrăcămintea, ora stingerii sau sarcinile casnice. Menționam mai sus că schimbările cognitive determină adolescenții să privească dintr-un punct de vedere relativist normele casei. Soluția care pare optimă pentru părinte nu arată la fel pentru adolescent, iar acesta va începe să pună întrebări, să analizeze și să se implice în elaborarea deciziilor. În adolescența timpurie (10-14 ani), părintelui i se poate părea neobișnuită implicarea copilului și îi va fi greu să valorifice contribuțiile acestuia. Totuși, în preajma adolescenței de mijloc (14-17 ani), atât părintele cât și adolescentul ocupă aproximativ același loc în ierarhia familiei, iar intervențiile acestuia sunt luate în considerare ^[3]

1. Comunicarea

Pentru a determina o dezvoltare armonioasă, părintele poate profita de conflictele cu adolescenții pentru că modul în care acestea sunt gestionate reprezintă bune oportunități de învățare. Dacă la finalul unui conflict ambele tabere implicate se simt ascultate și satisfăcute de rezultat, apare dorința de apropiere din partea adolescenților, de a cere sfaturi și a împărtăși experiențe cu părinții lor.

Cea mai facilă modalitate prin care profităm de conflicte este să punem întrebări. Spuneam că adolescenții au o probabilitate mai mare de a acționa impulsiv și de a fi sensibili la mesajele negative, iar acest lucru este amplificat în cadrul unei discuții tensionate. Aceștia pot să răspundă nepotrivit la ceea ce li se spune sau pot înțelege greșit ceea ce încercăm sa le comunicăm. Soluția este să punem întrebări, să ascultăm motivele și argumentele pentru care spun ceea ce spun și să lucrăm împreună cu ei pentru a găsi o soluție.

Comunicând într-un mod sănătos putem afla lucruri importante despre viețile lor personale, putem vedea cine sunt prietenii lor, invitându-i pe aceștia acasă, putem ține legătura cu profesorii ș.a.m.d.

2. Autonomia

Autonomia comportamentală și emoțională, deși sunt termeni separați, sunt condiționați unul de existența celuilalt. Autonomia emoțională are loc în contextul în care adolescentul realizează că părinții lui nu reprezintă forțe omniprezente sau omnipotente. În copilărie, toți părinții sunt văzuți de copiii lor ca niște super-eroi, iar acum este momentul în care imaginea devine mai realistă. Adolescentul înțelege că atât el cât și părintele trec uneori prin experiențe neplăcute, fac greșeli și învață din ele. Adolescentul începe să aibă încredere în sine și apare dorința de a-și afirma identitatea, deoarece simte că raporturile au loc de la egal la egal.

Dacă părintele controlează în mod excesiv din punct de vedere emoțional sau comportamental adolescentul, nu va avea oportunitățile și spațiul necesar unei dezvoltări optime. Nefiind respectată individualitatea sa, adolescentul va crește cu o stimă de sine scăzută și dificultăți de adaptare în contexte sociale ^[4]. De exemplu, dacă „protejăm” un adolescent de luarea deciziilor importante, acesta va crește fără experiență, cu ideea că nu este în stare să ia acele decizii.

3. Înțelegerea

Modalitatea prin care părintele contribuie la dezvoltarea autonomiei emoționale este încurajând exprimarea opiniilor, simultan ajutând adolescentul să își dezvolte atitudinile astfel încât acestea să fie echilibrate și concordante cu interesele sale. Adolescența este o discuție deschisă și o perioadă de învățare pentru întreaga familie. O componentă foarte importantă în acest proces este validarea emoțională: părintele trebuie să își arate înțelegerea și suportul față de sentimentele și provocările de viață prin care trece adolescentul.

Concluzii

În încheiere, doresc să punctez că cea mai bună modalitate de a lua decizii în cadrul familial și personal este prin contribuția tuturor, atât a adolescenților, cât și a părinților. Este de dorit ca adolescentul să greșească, dar după ce tragem linie nu trebuie să îl lăsăm fără îndrumare și ajutor. În cel mai bun caz, cu toții cad de acord și fac compromisuri pentru a evita nemulțumirile și sentimentul că nu au fost luate în seamă nevoile și cerințele proprii.

Surse:

Calders, F., Bijttebier, P., Bosmans, G., Ceulemans, E., Colpin, H., Goossens, L., Van Den Noortgate, W., Verschueren, K., & Van Leeuwen, K. (2020). Investigating the interplay between parenting dimensions and styles, and the association with adolescent outcomes. European Child & Adolescent Psychiatry, 29(3), 327–342. https://doi.org/10.1007/s00787-019-01349-x

Cohen, A. O., Breiner, K., Steinberg, L., Bonnie, R. J., Scott, E. S., Taylor-Thompson, K., Rudolph, M. D., Chein, J., Richeson, J. A., Heller, A. S., Silverman, M. R., Dellarco, D. V., Fair, D. A., Galván, A., & Casey, B. J. (2016). When Is an Adolescent an Adult? Assessing Cognitive Control in Emotional and Nonemotional Contexts. Psychological Science, 27(4), 549–562. https://doi.org/10.1177/0956797615627625

Steinberg, L., & Silk, J. S. (2002). Parenting adolescents. În Handbook of parenting: Children and parenting, Vol. 1, 2nd ed (pp. 103–133). Lawrence Erlbaum Associates Publishers.

Wray-Lake, L., Crouter, A. C., & McHale, S. M. (2010). Developmental Patterns in Decision-Making Autonomy across Middle Childhood and Adolescence: European American Parents’ Perspectives. Child development, 81(2), 636–651. https://doi.org/10.1111/j.1467-8624.2009.01420.x

Imagine: freepik.com¹