”Îmi pare rău”. De ce ne este greu să ne cerem iertare

Cu toții facem greșeli. Fie că o facem din neglijență sau intenționat, când suntem furioși sau frustrați. Iar atunci când facem greșeli, ajungem să îi jignim pe ceilalți, să îi ofensăm sau să îi rănim. Totuși, când ne cerem iertare, de cele mai multe ori o primim. În plus, scuzele îi ajută pe ce pe care i-am rănit să se simtă validați – le confirmăm că sunt îndreptățiți să se simtă așa.

În același timp, sunt o mulțime de studii care arată că atunci când ne cerem scuze, avem șanse mai mari să reparăm relația, să îmbunătățim evaluarea pe care ne-o face cel pe care l-am lezat și să reducem sau chiar să eliminăm conflictul. Iar noi ne simțim mai puțin vinovați, mai puțin rușinați, mai integri, mai buni.

Atât experiența personală, cât și cercetările psihologice ne confirmă că suntem cu toții mai câștigați dacă ne cerem scuze când greșim. Cu toate acestea, evităm de multe ori să o facem. Amânăm momentul sau alegem o scuză defensivă sau pur și simplu ne ”facem că plouă”.

Un articol recent publicat în Current Directions in Psychological Science identifică cele mai importante motive pentru care evităm să ne cerem iertare, dar și câteva metode prin care putem să depășim aceste obstacole.

De ce nu ne cerem scuze?

Sunt mai multe obstacole care ne opresc de multe ori să ne cerem scuze. Ele apar în ordine, iar dacă primul este suficient de puternic, nici nu îl mai luăm în considerare pe următorul.

Importanța persoanei și a relației

Pentru a ne cere scuze trebuie în primul rând să acceptăm că am adus un afront, că am greșit. Altfel spus, trebuie să conștientizăm ce am făcut și care au fost efectele acțiunilor noastre. Presupunând că am lezat pe cineva și suntem conștienți de asta, următoarea condiție este să ne dorim repararea relației cu acea persoană. Dacă nu ne pasă de ea sau de relația dintre noi, e puțin probabil că ne vom expune la riscul de a fi respins sau umilit cerându-ne scuze.

Acest obstacol explică de ce persoanele care au lezat intenționat pe cineva, cei care sunt mai puțin înclinați spre empatie și cei mai centrați pe sine (mai narcisiști, mai aroganți, mai egocentrici) sunt mai puțin dispuși să-și ceară scuze. De semenea, cei care au putere mai mare într-o relație (deci depind mai puțin de celălalt), sunt mai puțin dispuși să-și ceară scuze când greșesc.

Efectul negativ asupra stimei de sine

Un alt obstacol este riscul ca experiența să fie una umilitoare. Când ne cerem scuze suntem vulnerabili pentru că putem fi respinși, iar această posibilitate de a fi respinși este o amenințare pentru stima noastră de sine. Când ne cerem scuze, vrem nu doar să reparăm relația cu cel pe care l-am ofensat, ci și să reparăm identitatea noastră morală, părerea bună pe care o avem despre integritatea noastră morală. Iar o posibilă respingere va veni ca o confirmare a contrariului: că nu merităm să fim iertați, că nu suntem suficient de morali.

În plus, tindem să supraestimăm cât de neplăcut va fi să ne cerem scuze, iar această supraestimare este cu atât mai mare cu cât împărtășim credința că personalitatea este fixă, de neschimbat. Dacă ne considerm caracterul ca fiind imuabil, acceptarea vinovăției pentru o ofensă sau o greșeală amenință imaginea de sine ca fiind o persoană morală. În această situație, suntem mai puțin înclinați să ne cerem scuze sau să ne asumăm responsabilitatea pentru propriiel greșeli.

Credința că nu va face nici o diferență

Studiile arată că oamenii subestimează consecințele pozitive ale scuzelor, evaluând greșit cât de probabil este ca victima să accepte o scuză și cât de utilă vor fi scuzele pentru a restabili relația și pentru a primi iertarea. Se pare că oamenii sunt foarte atenți la semne că au șanse să repare relația și își adaptează comportamentul în consecință: sunt mai dispuși să își ceară scuze și sunt mai puțin defensivi dacă percep victima ca fiind înclinată să-i ierte.

Cum facem să ne cerem scuze

Valoarea relației

Dacă relația cu persoana pe care am ofensat-o nu este foarte importantă pentru noi, sunt șanse mari să nu avem motivația necesară pentru a depăși celelalte două obstacole. Putem fi, însă, în situația de a încuraja pe cineva să își ceară scuze, fie că este vorba despre copilul nostru pe care vrem să-l educăm să-și asume responsabilitatea pentru greșeli și să-și ceară scuze când este cazul sau este vorba despre un conflict în echipa de la birou pe care l-am putea atenua dacă am încuraja un anumit coleg să-și cearcă scuze pentru o ofesă adusă altuia.

În astfel de situații putem să evidențiem importanța acelei persoane sau a relației cu ea prin mai multe mijloace. Putem evidenția interdependența și faptul că amândoi ar avea de suferit dacă relația ar rămâne nereparată sau posibile situații viitoare în care cel pe care vrem să-l influențăm ar putea avea nevoie de ajutorul celui pe care l-a ofensat. Astfel, crește valoarea percepută a relației și preocuparea pentru celălalt.

Reafirmarea identității morale

Însă dacă persoana și/sau relația sunt importante pentru noi, rămâne să depășim celelalte obstacole, începând cu frica de umilință. Studiile realizate pe această temă au arătat că afirmarea propriilor valori duce la întărirea imaginii de sine și, indirect, la iertarea de sine și reafirmarea propriei identități ca fiind una morală (”Sunt un om bun și moral, chiar dacă am greșit în această situație.”). Această reafirmare a identității de sine ne conferă tăria de a ne cere scuze detaliat, direct și sincer, reducând defensivitatea.

Cum ne putem reafirma identitatea morală? Este foarte simplu. Ne concentrăm asupra valorii pe care am încălcat-o prin ofensa adusă și ne amintim de ce este această valoare importantă pentru noi. Ne reamintim exemple din trecut în care am avut comportamente conforme acestei valori. Reflectând astfel la valoarea pe care am încălcat-o în situația de față, ne va fi mai ușor să ne iertăm pe noi înșine, vom resimți mai puțină rușine și vom fi mai capabili să ne cerem scuze.

O metodă alternativă, propusă de cercetători, este activarea oricărei alte valori care este importantă pentru noi. Fie că este bunătatea, căutarea adevărului, iubirea față de familie și cei apropiați sau orice altceva. Mecanismul nu este cel al iertării de sine ci a întăririi identității tale morale (”Sunt un om valoros, bun, moral.”). Practic, tot ce trebuie să faci este să reflectezi puțin la valorile tale și să alegi una care este cea mai importantă sau printre cele mai importante pentru tine. Apoi să te gândești (ca în varianta anterioară) de ce este importantă și cum ai trăit congruent cu această valoare de-a lungul timpului.

Flexibilitatea caracterului

O a treia metodă presupune educarea cu privire la maleabilitatea personalității, devenind astfel mai dispuși să acceptăm responsabilitatea ca o metodă de a ne dezvolta personal. Dacă personalitatea noastră nu este fixă, atunci nici greșeala și nici scuzele scuzele nu sunt o amenințare sau o confirmare la adresa caracterului nostru imoral, ci o oportunitate de a deveni mai buni.

Cum să îmi cer iertare

O cerere trebuie să fie detaliată și non-defensivă. Este detaliată dacă include exprimarea regretului (”îmi pare rău”) și tristeței cu privire la propriile acțiuni. Mai include și acceptarea responsabilității pe care trebuie să o exprimi explicit dar și implicit, prin formularea scuzelor într-un limbaj al responsabilității. ”Îmi pare rău că te-am numit mincinos.” sună cu totul altfel decât ”Îmi pare rău dacă te-ai simțit jignit.” Nu doar sună diferit. Este diferit: în prima variantă îți ceri iertare, în al doilea învinovățești victima pentru că este prea sensibilă.

Desigur, asumarea responsabilității nu persupune neglijarea efectelor negative pe care acțiunea sau inacțiunea ta le-a avut asupra celuilalt. De aceea trebuie să exprimi clar că înțelegi cum l-ai făcut să sufere, l-ai jignit sau încurcat.

O altă componentă este oferirea de reparații. Acestea pot fi instrumentale sau emoționale. Dacă se poate recupera ceva din starea anterioară ofensei, încearcă să repari. Dacă nu, promite că vei evita să mai faci aceeași greșeală în viitor. Oferă confirmarea atitudinii pozitive față de celălalt, fie că este iubire, respect, admirație sau orice altă emoție sau părere pozitivă.

Când îți ceri iertare, încearcă să îți explici acțiunile, fiind cât mai sincer cu putință și fără a minimaliza acțiunile tale sau efectele lor asupra victimei.

În final, nu uita să ceri iertare. Un simplu ”Te rog să mă ierți” este extrem de puternic.

Strategii defensive

A cere scuze și a găsi scuze sunt două lucruri diferite. Strategiile defensive includ justificarea, învinovățirea victimei și minimizarea. Justificarea se poate referi la a încerca să explici de ce comportamentul tău nu este de fapt reprobabil, fie pentru că intențiile ți-au fost bune, fie pentru că toată lumea face așa sau toată lumea mai greșește, sau pentru că alții sunt de vină sau contextul te-a determinat să acționezi în acel fel.

O formă perversă a justificării este învinovățirea victimei. Aceasta presupune atribuirea parțială sau totală a responsabilității victimei pentru comportamentul ofensator sau efectele sale. Fie victima este cea care a început, te-ai zgândărit sau atâțat în vreun fel, fie este prea sensibilă, nerezonabilă și prea ușor ofensabilă și ar trebui să fie mai binevoitoare și tolerantă. Să înțeleagă că ”lumea e rea”, că ”așa sunt bărbații” sau ”mai glumim și noi, nu e cu răutate”.

Articol sursă: Schumann. (martie, 2018). The psychology of offering an apology