Există oameni al căror suflet e întreg. Există și oameni care-și trăiesc viețile de parcă sufletul le-ar fi întreg. Pentru că nu pot, nu știu sau nu vor, nu se uită în urmă și nu-și pun problema de a uni punctele. Între ceea ce sunt, ce simt sau ce gândesc astăzi și ceea ce-au trăit în trecut. De multe ori nu e vorba de ignoranță. Uneori e vorba de frică. Alteori e chiar imposibilitatea de a considera valide legăturile între ieri și azi. Iar de multe ori, un astfel de excurs pare inutil și incapabil să mai răscumpere ceva din ceea ce s-a pierdut. La ce bun să mai dezgropăm trecutul?…
În mod evident, e o chestiune de opțiune și asumare. Fiecare e liber să aleagă atât adevăr cât poate duce la un moment dat al vieții sale… spunea Yalom undeva…
Din fericire sau din păcate, nimeni nu poate spune, eu nu mă număr printre ei. Și îmi asum, în mod evident, consecințele acestei alegeri. De multe ori…chinuitoare…
Eu cred că trecutul trebuie înțeles, numit…aerisit dacă se poate și integrat în poveștile noastre de viață. E un mecanism esențial, necesar pentru a nu mai repeta trecutul. Spun și repet mereu și mereu acest lucru pe blog. Vine o generație care trebuie să scoată scheletele din dulap. Pentru ca ce-a fost urât să se oprească la noi.
Dar acceptarea lucrurilor care-au fost, integrarea lor în povestea noastră de viață și asumarea lor în fața lumii vine cu un cost. Cu costul de a-ți expune vulnerabilitățile, rănile și cicatricile.
Aș vrea să nu fiu greșit înțeleasă. Nu vorbesc de exhibarea suferinței pentru a obține atenție din partea altora. Acolo e deja un alt teren. Pe care sper să nu pășesc vreodată.
Vorbim de necesitatea de a ne arăta așa cum suntem, cu tot ce ducem bun și rău în noi înșine. Cu tot ce-am reușit să transformăm, cu tot ce-am reușit să eliberăm, dar și cu tot ce ne atârnă încă de gât.
Am dat din întâmplare peste fotografiile vaselor japoneze reparate prin tehnica kintsugi. Și mi s-a părut atât de frumos acest concept încât mi-am dorit să-l împărtășesc aici, pe blog.
Kintsugi mai este denumită și arta cicatricilor prețioase.
Se spune că tehnica kintsugi a fost inventată în secolul al XV-lea, când Ashikaga Yoshimasa, al optulea shogun al shogunatului Ashikaga și-a spart cana favorită de ceai. După ce, fără un rezultat care să-i convină, a trimis-o în China pentru a fi reparată, shogunul a cerut unor meșteșugari japonezi să o repare. Aceștia s-au hotărât să transforme cana shogunului într-o bijuterie prin umplerea fisurilor acesteia cu rășină lăcuită și praf de aur.
De multe ori noi înșine ne “spargem”. Și-atunci e nevoie să punem bucățile la loc și să ne facem „întregi” din nou. Pentru asta avem nevoie de rășină și praf de aur. De iubirea altora pentru noi și de iubirea noastră față de noi înșine. De sprijin și de un dram de compasiune față de noi înșine. Găsiți mai multe despre asta aici.
Nu ne putem lăsa definiți de fisurile noastre. Ne putem reîntregi și ne putem purta fisurile la vedere. Ca lecții prețioase despre completitudine și autenticitate… Am elaborat pe această temă în această postare despre creșterea post-traumatică.
Vă doresc tuturor să aveți răbdare și înțelegere față de voi înșivă în acest proces, uneori lung și agonizant, de reîntregire.
Ca de obicei… rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă….
Acest articol a fost publicat prima dată pe blogul Prizonieri în Oglindă, în data de 3 ianuarie 2019.
