Sindromul impostorului: ce este, cum apare și cum îl gestionăm?

Multe persoane își setează obiective înalte și se bucură, sărbătoresc atunci când reușesc să le atingă. Însă, există câteva persoane care încearcă să justifice reușita prin prisma unor factori externi, ce nu au legătură cu propriile abilități. Așadar, se simt precum niște fraude, niște impostori. Acestea trăiesc cu temerea că vor fi ”demascate” în orice moment, că ceilalți își vor da seama că rezultatele lor deosebite nu reflectă, de fapt, nivelul competenței lor. 

Sindromul impostorului este un fenomen psihologic larg răspândit. Acesta apare, cu precădere, în rândul persoanelor cu rezultate academice foarte bune. În ciuda faptului că nu constituie un diagnostic clinic de sine stătător, este asociat cu o serie de probleme emoționale. Prin urmare, conștientizarea confruntării cu acest fenomen este esențială pentru prevenirea sau atenuarea dificultăților psihologice și pentru asigurarea unei funcționări cât mai bune.

Ce este sindromul impostorului?

Sindromul impostorului se referă la trăirea unor sentimente de vinovație și inadecvare în raport cu propriile rezultate academice.¹ Mai precis, persoanele care se confruntă cu acest fenomen consideră că rezultatele bune pe care le obțin nu le sunt datorate și că sunt, în fapt, niște fraude. Studiile arată că aproximativ 70% dintre noi se confruntă cu sindromul impostorului cel puțin o dată de-a lungul vieții.² Însă, pentru unii dintre noi, acesta este mereu prezent. Acest lucru ne predispune la dezvoltarea unor probleme precum anxietatea, depresia, burnout-ul sau lipsa motivației intrinseci.³

Fenomenul apare mai ales în contextul academic, la persoanele care au rezultate academice foarte bune. În loc să se bucure atunci când obțin un rezultat bun și să își asume meritele, aceste persoane devin anxioase, gândindu-se că nu merită acele rezultate și că ceilalți își pot da seama de acest lucru în orice moment. Cu alte cuvinte, în loc să atribuie succesul propriilor abilități, ele fac atribuiri externe, considerând că norocul sau subiectivismul corectorilor sunt factorii care le-au adus reușita.⁴ Ei sunt foarte sensibili la părerile celorlalți și la critica negativă, ceea ce le intensifică anxietatea legată de faptul că ar putea fi ”demascați”. De exemplu, un elev muncitor care a obținut nota maximă la un examen dificil ar putea găsi justificări precum ”Profesorul avea o zi bună când mi-a corectat lucrarea, de aceea a fost foarte indulgent și mi-a acordat o notă așa de mare.” Ulterior, acesta se va supune unor presiuni majore de a obține rezultate la fel de bune, din teama ca ceilalți colegi să nu afle că rezultatele sale sunt, de fapt, nemeritate. 

Strategii folosite de un ”impostor”

Persoanele cu rezultate academice bune tind să aibă o autoeficacitate crescută. Astfel, am putea crede că după obținerea mai multor rezultate bune, persoanele acestea reușesc, într-un final, să-și perceapă acurat competențele. Însă, lucrurile nu sunt atât de simple. ”Impostorii” fac apel la o serie de strategii care nu fac altceva decât să le întărească credințele negative despre sine.⁵

Una dintre cele mai comune strategii utilizate de „impostori” este supracompensarea prin muncă. Aceștia consideră că dacă petrec suficient de mult timp învățând/ lucrând la un proiect, vor compensa ”lipsurile” pe care simt că le au. Astfel, atunci când obțin rezultate bune, ei nu le atribuie cunoștințelor și abilităților pe care le au, ci cantității de efort investit. De exemplu, o persoană care are gânduri de tipul „Dacă voi obține un rezultat slab, ceilalți își vor da seama că sunt, de fapt, o impostoare”, va petrece mai mult timp învățând, pentru a evita acest scenariu. Atunci când munca sa dă roade, consideră că a reușit să „îi păcălească” pe ceilalți. În acest fel, comportamentul este întărit și perpetuat. Acest comportament devine problematic atunci când interferează cu setarea priorităților și când este asociat cu foarte multă presiune și distres.

Aceste persoane văd efortul ca pe ceva redundant unei persoane cu adevărat inteligente.⁵ O astfel de mentalitate poate fi insuflată de părinții care, fără intenții rele, i-au adresat anterior copilului replici de tipul „Sigur o să te descurci la test, ești un copil foarte inteligent!”. Auzind în repetate rânduri astfel de replici, el internalizează ideea că o persoană inteligentă nu trebuie să depună efort și că rezultatele bune pe care aceasta le obține se datorează unei variabile stabile, interne. Astfel, când vede că trebuie să depună efort pentru a obține rezultate bune, deduce că nu este o persoană inteligentă, ci doar muncitoare.

O altă strategie folosită de impostori este apelul la șarmul personal pentru a câștiga aprobarea evaluatorilor. Uneori, persoanele care se confruntă cu acest fenomen pot încerca să fie pe placul evaluatorilor, tocmai pentru a-i determina pe aceștia să le placă și să le dea note mari. Ele își găsesc un ”mentor” pe care îl admiră și căruia încearcă să îi câștige aprobarea. Dacă, într-un final, reușesc să obțină evaluări pozitive din partea acestuia, pun aceste evaluări nu pe seama competențelor pe care le au în domeniu, ci pe seama faptului că au reușit să se facă plăcute. Astfel, ciclul este întărit. O strategie similară este cea de a fi de acord cu tot ce zice mentorul respectiv și a-și împărtăși punctul de vedere doar atunci când este congruent cu cel al mentorului.

Cum apare sindromului impostorului?

Există o serie de factori personali și de mediu care fac mai probabilă instalarea sindromului impostorului. Fenomenul este, însă, unul extrem de complex, ce nu poate fi redus la o listă exhaustivă de factori. În cele ce urmează, sunt prezentate câteva din elementele cheie, cel mai adesea întâlnite la persoanele care se confruntă cu sindromul impostorului.   

1. Nevoia de a fi cei mai buni.⁶ Adesea, persoanele care se confruntă cu sindromul impostorului sunt persoane ale căror succese anterioare le-au determinat să își seteze standarde foarte înalte. De exemplu, pot fi persoanele din fruntea clasei, care primesc adesea laude de la părinți și profesori. Acestea internalizează aceste standarde înalte, iar când ajung într-un mediu mai competitiv și își dau seama că există persoane cu rezultate mai bune decât ei, ajung să se considere niște impostori.
2. Perfecționismul. Prin perfectionism ne referim la setarea unor standarde exagerat de înalte, aproape imposibil de atins, pe mai multe planuri. Inabilitatea de a se ridica la acele standarde în anumite contexte se asociază cu sentimente de rușine, umilință și lipsă de valoare, cât și la generalizarea ”eșecului” respectiv.⁷ Setarea standardelor foarte înalte este însoțită și de preocupările perfecționiste. Acestea fac referire la teama de a fi evaluați negativ de către ceilalți, în urma unei erori comise. Poți afla mai multe despre cele două fațete ale perfecționismului și problemele cu care se asociază în acest articol.
3. Frica de eșec. Confruntarea cu un potențial eșec și cu riscul de a fi evaluați negativ produce anxietate puternică acestor indivizi. Pentru a evita acest lucru, ei se pregătesc excesiv pentru evenimentul respectiv, întărind astfel ciclul descris anterior.
4. Negarea competenței. Persoanele cu sindromul impostorului au dificultăți în a-și evalua performanța. Ei se subevaluează, iar dacă nota primită le depășește așteptările, atribuie acest lucru fie unei erori de corectură, fie norocului, nu competențelor proprii.
5. Trăirea vinovăției în raport cu succesul. Ea apare în rândul persoanelor înconjurate de persoane care nu au atât de mult succes în domeniul în care activează. Faptul că se percep diferite de ceilalți le trezește un sentiment de însingurare și de teamă că vor fi respinse de grup.⁸

Ce putem face?

Terapia de grup este eficientă în aceste situații. Pe această cale, „impostorii” își pot normaliza experiența, descoperind că nu sunt singurii care se confruntă cu acest fenomen. În acest cadru, ei pot avea contact cu persoane pe care le percep competente. Asta îi poate ajuta să observe cum ele se subevaluează, iar mai apoi pot să reflecteze asupra propriilor competențe și asupra felului în care se autopercep.⁵

O altă strategie utilă este ținerea evidenței feedback-ului pozitiv pe care persoana respectivă îl primește. Fiind mai atentă la complimentele care i se aduc, va deveni mai conștientă de toate momentele în care respinge feedback-ul pozitiv. Aceasta va învăța să asculte, să proceseze și mai apoi să accepte pe deplin feedback-ul respectiv.

Eliminarea strategiilor de siguranță, precum cea de a face pe plac evaluatorilor, este un aspect important. Aceste persoane trebuie să fie încurajate să-și asume riscul de a fi ei înșiși, să vadă ce se întâmplă și cum fac față situației. Observând că obțin aceleași rezultate bune, deși comportamentele de siguranță au fost eliminate, le va fi mai ușor să atribuie aceste rezultate performanței și competenței lor.

Concluzii

Cu toate că nu este considerat o tulburare clinică, sindromul impostorului este un fenomen asociat cu o serie de probleme de natură psihică. Acesta constituie un cerc vicios, dificil de întrerupt, întrucât este întărit de diverse strategii de siguranță și ritualuri derulate de ”impostori”. 

”Impostorii” sunt de obicei persoane cu rezultate academice foarte bune. Însă, din diverse cauze, acestea au dificultăți în asumarea acestora. Cercul poate fi întrerupt ajutând persoanele să conștientizeze percepțiile eronate pe care acestea le au față de propria performanță și făcându-le să renunțe la strategiile care întăresc aceste percepții.

Referințe

1. Aparna, K. H., & Menon, P. (2020). Impostor syndrome: An integrative framework of its antecedents, consequences and moderating factors on sustainable leader behaviors. European Journal of Training and Development.
2. Gravois, J. (2007). You’re not fooling anyone. The Chronicle of Higher Education, 54(11), A1. Retrieved November 5, 2008, from http://chronicle.com
3. Kolligian Jr, J., & Sternberg, R. J. (1991). Perceived fraudulence in young adults: Is there an’imposter syndrome’?. Journal of personality assessment, 56(2), 308-326.
4. Jaremka, L. M., Ackerman, J. M., Gawronski, B., Rule, N. O., Sweeny, K., Tropp, L. R., … & Vick, S. B. (2020). Common academic experiences no one talks about: Repeated rejection, impostor syndrome, and burnout. Perspectives on Psychological Science, 15(3), 519-543.
5. Clance, P. R., & Imes, S. A. (1978). The imposter phenomenon in high achieving women: Dynamics and therapeutic intervention. Psychotherapy: Theory, research & practice, 15(3), 241.
6. Sakulku, J. (2011). The impostor phenomenon. The Journal of Behavioral Science, 6(1), 75-97.
7. Imes, S.A., & Clance, P.R. (1984). Treatment of the Impostor Phenomenon in High Achieving Women. In C. Brody (Ed.), Women Working With Women (pp. 75-88). NY: Snapfinger Publishing Co.
8. Bravata, D. M., Watts, S. A., Keefer, A. L., Madhusudhan, D. K., Taylor, K. T., Clark, D. M., … & Hagg, H. K. (2020). Prevalence, predictors, and treatment of impostor syndrome: a systematic review. Journal of General Internal Medicine, 35(4), 1252-1275.